Dacia literară, Nr. 2 / 2008


Societatea scriitorilor români

 Victor Durnea


Încă în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, pentru tot mai mulţi scriitori a devenit evidentă nevoia întemeierii unei asociaţii profesionale, care să le apere interesele în raporturile lor cu editorii şi librarii şi prin care să se poată întrajutora în situaţii dificile. Aceste obiective erau avute în vedere deja în cercul format în jurul revistei “Literatură şi artă”, dar gîndul constituirii unei veritabile asociaţii, dispunînd de personalitate juridică, s-a conturat tîrziu, mai mult sub presiunea cererii unor organizaţii profesionale străine de a se respecta proprietatea intelectuală. În aceste condiţii, cercul amintit s-a transformat în Societatea Română de Literatură şi Artă, recunoscută ca persoană morală prin legea din 20 mai 1904. Scopurile ei, înscrise în statut, erau: “a) apărarea proprietăţii literare şi artistice; b) conlucrarea pentru progresul literelor şi artelor; c) ajutorul mutual al membrilor, precum şi crearea unui fond din care se vor servi pensiuni membrilor activi, văduvelor şi copiilor lor; d) înfiinţarea unui juriu de arbitragiu, care va decide asupra diferendelor dintre membrii societăţei”. 

Incluzînd slujitori ai tuturor artelor, ale căror interese difereau mult, precum şi urmaşi ai artiştilor şi chiar colecţionari de artă, societatea, în fruntea căreia au fost aleşi D.C. Ollănescu-Ascanio, A.D. Xenopol şi generalul Gh. Bengescu-Dabija, secretar fiind Nicolae Petraşcu, s-a mărginit să organizeze, la Bucureşti, în 1906, un congres internaţional pentru reglarea problemelor legate de proprietatea intelectuală. Societăţii i-a fost donat de către Primăria capitalei un teren pentru ridicarea unei “Case a Artiştilor”, dar destinaţia lui a fost, se pare, schimbată. 

Tot în anii 1903-1904, presa face cunoscute alte iniţiative de întemeiere a unei asociaţii scriitoriceşti, una aparţinînd ardelenilor Ilarie Chendi şi St. O. Iosif. 


Un pas mai departe s-a făcut patru ani mai tîrziu, în 1908, cînd cîţiva poeţi şi prozatori, în frunte cu Cincinat Pavelescu, au înfiinţat o asociaţie căreia i-au dat numele Societatea Scriitorilor Români. Adunarea de constituire a fost fixată special în ziua de 28 aprilie (zi în care, cu 70 de ani în urmă, se întemeiase celebra Société des Gens de Lettre din Paris), evenimentul fiind consemnat de un proces-verbal ce menţionează ca prezenţi 20 de scriitori, iscălit însă doar de opt. Acelaşi document precizează componenţa comitetului: preşedinte – Cincinat Pavelescu; vice-preşedinţi – G. Ranetti şi D. Anghel; cenzori – C. Sandu-Aldea şi Mihail Sadoveanu; chestori – Ioan Adam şi G. Murnu; secretari – Emil Gârleanu şi Ludovic Dauş; bibliotecar – St. O. Iosif; casier – Virgil Caraivan. Statutul aprobat în adunare nu s-a păstrat, dar, după mărturii tîrzii, a fost inspirat de acela al societăţii franceze. Participarea redusă se explică în parte prin lipsa de interes a scriitorilor vîrstnici, prin opoziţia cîtorva “directori de conştiinţă” faţă de scopul strict profesional al societăţii, precum şi prin neadmiterea criticilor literari, clauză împotriva căreia a protestat vehement, încă în faza preparativelor, Ilarie Chendi. În contextul respectiv, adunarea din 28 aprilie 1908 aproape că a trecut neobservată de ziarele şi revistele vremii. “Şubrezenia” construcţiei nu putea să ducă decît la o “moarte timpurie” (I. Scurtu). Faptul devine patent la mijlocul anului următor, cînd, climatul literar înrăutăţindu-se mult, reluarea eforturilor se impune cu stringenţă. 

Trăgînd învăţămintele eşecului, D. Anghel şi St. O. Iosif lansează, în iulie 1909, un apel pentru organizarea unui “congres al scriitorilor”, idee la care se asociază şi Chendi. Imposibilitatea concretizării ei, în condiţiile date, a făcut să se purceadă la întemeierea unei noi societăţi scriitoriceşti, un comitet de iniţiativă, format din 16 membri, întrunindu-se la 21 august, sub preşedinţia lui D. Anghel, şi fixînd data adunării de constituire pe 2 septembrie. Iniţiativa a fost promovată prin presă, ziarul “Minerva” lansînd, prin redactorul ei Vasile Savel, o anchetă privitoare la necesitatea înfiinţării asociaţiei şi la posibilele ei obiective. Deşi lansată în pripă, în plină vacanţă, ancheta are succes, la ea răspunzînd, în paginile cotidianului menţionat, C. Rădulescu-Motru, Ioan Adam, Ilarie Chendi, E. Lovinescu, Mihail Sadoveanu, I. Scurtu, D. Anghel, St. O. Iosif şi N. N. Beldiceanu, precum şi N. Iorga, S. Mehedinţi, Corneliu Moldovanu, Dimitrie Teleor, Aurel Alexandrescu-Dorna ş.a. în periodicele pe care le conduceau sau la care colaborau. Dintre repondenţi, numai N. Iorga se împotriveşte iniţiativei, considerată materialistă, nesituată la înălţimile “rosturilor adevărate ale literaturii naţionale”. 

Iniţiatorii şi-au continuat eforturile, un rol important avînd Mihail Sadoveanu, care şi-a somat practic prietenii de la “Viaţa românească” “să nu se dea în lături”. Adunarea de constituire a avut loc la data fixată, în amfiteatrul Liceului “Gh. Lazăr”, tot sub preşedinţia lui D. Anghel. S-au întrunit 25 de literaţi, alţi 25 (aflaţi atunci în Bucovina, Transilvania sau în alte localităţi din ţară) dînd procură colegilor prezenţi sau trimiţînd scrisori de aderare. (Dările de seamă ale ziarelor nu concordă în acest punct, unele menţionînd doar 47 de participanţi. Între ei se găseau şi 16 din cei 20 de literaţi înscrişi în asociaţia iniţiată la 28 aprilie 1908.) Adunarea a discutat titulatura şi statutul societăţii, a ales comitetul şi a schiţat un plan de activitate. S-a decis ca numele să fie Societatea Scriitorilor Români (ca şi acela al înjghebării din 1908), iar scopul a fost detaliat astfel: “1. apărarea drepturilor şi intereselor morale şi materiale ale scriitorilor; 2. ajutorarea prin împrumut a scriitorilor întovărăşiţi; 3. ajutorarea văduvelor şi copiilor orfani ai societarilor; 4. ajutorarea scriitorilor tineri şi de talent”. Un alt paragraf al statutelor stabilea felul membrilor – activi, de onoare şi donatori – şi condiţiile de admitere. În cazul membrilor activi, se preciza: “cel ce voieşte să facă parte […] trebuie să prezinte: 1. actul de naţionalitate română; 2. lista operelor sale; 3. aderarea la statute”. (Cel dintîi, în fapt actul de cetăţenie română, va crea unele probleme, întrucît mulţi dintre participanţii la adunare – originari din Transilvania, Bucovina, Macedonia – aveau cetăţenie străină.) S-a hotărît, de asemenea, ca, în cel mai scurt timp, să fie invitaţi în societate scriitorii vîrstnici şi criticii de vază (cu excepţia lui N. Iorga, în temeiul atitudinii sale negative şi ofensatoare), lăsînd la latitudinea lor încadrarea ca membri activi sau “de onoare”. Comitetul ales a fost următorul: preşedinte – Mihail Sadoveanu; vicepreşedinte – D. Anghel; secretar-bibliotecar – Em. Gîrleanu; membri – Artur Stavri, Octavian Goga, St. O. Iosif, Ilarie Chendi, Ion Minulescu, Zaharia Bârsan; cenzori – E. Lovinescu şi Cincinat Pavelescu. Ziarele consemnează că “fostul preşedinte al efemerei societăţi constituite anul trecut aderă din inimă la noua societate, demiţîndu-se din onoarea pe care de altfel nici n-a avut ocazia s-o facă să corespundă unei activităţi reale”. S-a mai decis ca, pentru formarea unui fond cît mai substanţial, să se organizeze şezători literare în oraşe din ţară, precum şi în Transilvania şi în Bucovina, să se procure un sediu, să se publice un buletin al societăţii şi să se facă demersuri pentru recunoaşterea societăţii ca persoană morală. 

În lunile următoare, comitetul a oferit preşedinţia de onoare reginei Carmen Sylva şi a încercat să-i atragă pe scriitorii vîrstnici. Dintre ei, cel mai deschis, mai sensibil la problemele tinerilor părea A. Vlahuţă. Acesta, însă, obţinînd promisiunea unui ajutor financiar din partea ministrului Spiru Haret, lansează o subscripţie publică, prin ziarul “Universul”, la care colabora, pentru înfiinţarea unei “edituri a scriitorilor”. Instituţia urma însă, în opinia lui, să fie pusă nu sub egida societăţii, ci a unui consiliu, format, evident, din colegii săi de generaţie. Ca atare, comitetul Societăţii Scriitorilor Români a respins proiectul, care a şi eşuat ulterior. Deoparte s-au ţinut T. Maiorescu, Ioan Slavici, Barbu Delavrancea, I. L. Caragiale. Fricţiuni, cauzate îndeosebi de atitudini politice, l-au îndepărtat pe C. Rădulescu-Motru de societate, doar Mihail Dragomirescu devenind membru în 1911. Invitat să adere, C. Dobrogeanu-Gherea a reproşat, într-o scrisoare deschisă adresată lui D. Anghel, condiţionarea admiterii nu de valoarea operei, ci de “certificatul de naştere”, declarînd în chip ironic că nici nu şi-l poate procura, deplasarea în Rusia fiind primejdioasă pentru el. În fapt, precum a arătat în răspunsul său vicepreşedintele Societăţii Scriitorilor Români, el îndeplinea prima condiţie, avînd cetăţenia română. Poziţia lui Gherea, însă, şi-au însuşit-o mai mulţi scriitori şi publicişti evrei neîmpămînteniţi, care au creat o atmosferă nefavorabilă noii societăţi. Polemicile se vor învenina, ajungîndu-se ca Societatea Scriitorilor Români să ceară Parlamentului, în ianuarie 1910, respingerea legii de împămîntenire a criticului evreu Eugen Porn. Apariţia revistei “Cumpăna”, sub redacţia exclusivă a patru membri ai comitetului Societăţii Scriitorilor Români – D. Anghel, Il. Chendi, St. O. Iosif, Mihail Sadoveanu – , pare multora o acţiune secesionistă şi e cît pe ce să conducă la destrămarea societăţii. Ruptura dintre “dioscurii” Anghel şi Iosif are şi ea urmări nefavorabile. Activitatea rămîne, totuşi, destul de intensă. În primele şase luni, se organizează şezători literare în Ploieşti, Buzău, Galaţi, Piatra Neamţ, precum şi un veritabil turneu în Bucovina. Se amenajează, de asemenea, un sediu provizoriu, cu bibliotecă şi obiecte de artă provenite din donaţii, într-un apartament din hotelul “Luvru”, sediu care cade pradă flăcărilor în ianuarie 1911. Pierderile materiale sînt compensate de cîştigul spiritual realizat prin şezătorile de la Sibiu (martie 1911) şi Arad (aprilie-mai 1911), de mare impact în toată lumea românească. La a doua adunare generală, în noiembrie 1911, sînt validaţi nu mai puţin de 37 de noi membri, printre care Al. Macedonski, I. Al. Brătescu-Voineşti (ulterior, considerat ca fondator), Duiliu Zamfirescu, Mihail Dragomirescu, ca şi tinerii Tudor Arghezi, Gala Galaction, N. Davidescu, şi se alege şi un nou comitet, în frunte cu Em. Gîrleanu. Sub preşedinţia acestuia, Societatea Scriitorilor Români este recunoscută ca persoană morală, prin legea votată la 21 ianuarie 1912 în Camera Deputaţilor şi la 22 februarie 1912 în Senat şi publicată la 22 martie 1912. Odată cu aceasta, se îndeplineau formele cerute pentru primirea donaţiilor şi subvenţiilor. O primă subvenţie, acordată de ministrul C.C. Arion, de 3000 de lei a fost împărţită societarilor. S-a tipărit acum şi “Almanahul «Societăţii Scriitorilor Români»” (pe anul 1912 şi pe anul 1913), nu însă şi “buletinul” proiectat. 

Pînă la intrarea României în războiul mondial, deşi nu e scutită de unele convulsii, Societatea Scriitorilor Români se consolidează. În urma adunării generale din noiembrie 1912, cînd este ales ca preşedinte Mihail Dragomirescu, se retrag Al. Davila, I. Al. Brătescu-Voineşti, D. Anghel, Natalia Anghel, precum şi Mihail Sadoveanu şi “prietenii săi ieşeni” (unii dintre aceştia vor reveni mai apoi). Totuşi societatea se fortifică mereu: în 1912 sînt admişi 10 membri noi, în 1914 – 18, iar în 1915 – 10. Conform primului “Buletin” al societăţii (tipărit în 1916), în iunie 1915, la încheierea celui dintîi mandat prezidenţial al lui George Diamandy, în societate erau 108 membri, dintre care 33 fondatori. Numărul ultimilor nu era însă exact, şase fiind omişi din eroare, lucru ce se va corecta la următoarele adunări generale. Averea societăţii se mărise, graţie subvenţiei anuale de 3000 de lei, unui legat de 10.000 de lei al defunctului rege Carol I, precum şi cotizaţiilor, produsului unor şezători literare şi al unor spectacole teatrale. Societatea iniţiase comemorarea unor scriitori, înălţarea unor monumente etc. 

Pe durata conflagraţiei mondiale, evident, activitatea Societăţii Scriitorilor Români diminuează. Preşedinţi devin Duiliu Zamfirescu (1916) şi Mihail Sadoveanu (1917-1919), ştafeta fiind preluată apoi de Mihail Dragomirescu (1919-1921). Sub diriguirea lui, adunarea generală din 21 martie 1920 hotărăşte excluderea din societate a scriitorilor “care se vor fi dovedit că au colaborat cu gazetele vrăjmaşe” (în timpul ocupaţiei germane a capitalei), însă măsura n-a fost pusă în practică, de vreme ce, ulterior, cei în cauză (Tudor Arghezi, Gala Galaction, Dem. Theodorescu ş.a.) figurează în lista societarilor. Unirea Transilvaniei, a Banatului, a Bucovinei şi a Basarabiei cu România are ca efect o creştere masivă a numărului de membri ai Societăţii Scriitorilor Români. Preşedintele Corneliu Moldovanu (1921-1923) declară chiar că a urmărit “atragerea tuturor scriitorilor români” în societate. La începutul celui de-al doilea mandat al său, în lista membrilor activi figurau 223 de nume, la care în anii următori, sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu (1923-1924) şi Octavian Goga (1925), se adaugă încă 40. 

Prezenţa multor diletanţi a făcut ca, odată cu venirea la conducere a lui Liviu Rebreanu (va rămîne pînă în februarie 1932), să se procedeze la modificarea statutelor şi la instituirea unei comisii care să îndepărteze pe cei ce nu îndeplineau condiţiile de admitere în societate. O listă, publicată în “Buletinul” pe anul 1928, arată că la 25 ianuarie 1925 societatea număra 18 membri de onoare şi 155 membri activi. Un deceniu şi jumătate mai tîrziu, la începutul anului 1939, număra 239 membri activi. 

Încrederea de care se bucură Societatea Scriitorilor Români face ca o tentativă secesionistă, Asociaţia Scriitorilor Independenţi, iniţiată de Romulus Dianu în 1933, să eşueze şi ca asociaţiile scriitoriceşti înfiinţate pe criterii regionale (Societatea Scriitorilor Olteni, Societatea Scriitorilor Ardeleni, Societatea Scriitorilor Basarabeni) să nu o concureze cîtuşi de puţin. Datorită largii cuprinderi a celor care cultivau literatura, precum şi capitalului simbolic acumulat de unii dintre ei (Octavian Goga, Al. Lapedatu, Ion Pillat, Nichifor Crainic, Liviu Rebreanu, Mihail Ralea ş.a.), tradus şi prin pătrunderea lor în poziţii înalte ale puterii legislative sau executive, de-a lungul celor două decade care au urmat războiului mondial, Societatea Scriitorilor Români primeşte o serie de subvenţii din partea unor ministere (al Instrucţiunii, al Artelor, al Finanţelor, al Muncii, al Internelor etc.), al altor instituţii. Acestora li s-au adăugat, în anumiţi ani, o cotă din profitul Cazinoului constănţean, o cotă din valoarea “timbrului” instituit cu prilejul “Lunii Bucureştilor”, precum şi plăţi (relativ substanţiale) pentru “controlul” filmelor. După multe promisiuni neonorate, Primăria capitalei a donat în 1934 un teren central (pe bulevardul Carol I, colţ cu str. Caimata), în valoare de cca 4.500.000 de lei, destinat unui “Palat al Scriitorilor”. Anul următor, la iniţiativa generalului N. M. Condiescu (fost aghiotant regal, preşedinte al societăţii între 1935 şi 1939), se constituia un fond pentru construirea edificiului, care, datorită unor generoase donaţii (din partea Regelui Carol II, a unor ministere şi bănci), ajunge repede la aproape 6.800.000 de lei. La veniturile societăţii au contribuit în mică măsură cotizaţiile membrilor (mai întotdeauna neîncasate la timp), beneficiile unor şezători literare şi spectacole teatrale, încasările la baluri organizate ad hoc. S-au încercat şi cîteva afaceri, precum o loterie, exploatarea a două cinematografe (la Braşov şi Arad), tipărirea unor ilustrate cu chipul scriitorilor de seamă, baterea unor medalii, care însă au adus cîştiguri mici, dacă nu şi pierderi. O lovitură puternică a constituit-o însă crahul (în 1931) Băncii Marmorosch-Blank, la care societatea avea un depozit de peste 10.000.000 de lei, din care a recuperat doar o mică parte. Cu fondurile rămase, Societatea Scriitorilor Români a izbutit să atingă într-o măsură scopurile fixate în statut. Începînd cu primii ani de după război, s-au acordat pensii soţiilor şi copiilor unor scriitori decedaţi (Ana Macedonski, Ana Chendi, Elena Coşbuc, Marilena Gârleanu, Elena Slavici, Margareta Istrati, surorile Eminescu ş.a), dar şi unor scriitori în dificultate (Maria Cunţan, I. Gorun, Panait Muşoiu, Artur Enăşescu, Eugen Boureanul, Caton Theodorian, Alexandru Obedenaru, G. Bacovia ş.a.) De acest capitol, societatea va fi degrevată din 1939, ca urmare a înfiinţării de către Ministerul Muncii, condus de Mihai Ralea, a Casei de Pensii a Scriitorilor. An de an, s-au dat ajutoare al căror total era practic de două ori mai mare decît cel al pensiilor. În anii 1929-1931 s-au acordat cîte două burse de călătorie (fiecare de 50.000 de lei), iar în 1936-1937, una. Prin societate s-au distribuit permise CFR (al căror număr variază de la 16 la 45), precum şi sejururi de odihnă în castelul regal de la Sîmbăta de Sus şi în Hotelul “Buşteni”. În 1936, Primăria capitalei a decis să împroprietărească în fiecare an cîte cinci scriitori cu locuri de casă, dar măsura s-a aplicat doar în exerciţiul financiar respectiv. Un capitol substanţial al cheltuielilor anuale ale societăţii îl reprezintă împrumuturile acordate membrilor săi (rareori restituite la termen).
O importantă activitate, cu rol dublu, de răsplătire materială, dar şi de consacrare, a fost acordarea de premii. Conform unui regulament adoptat în 1924, premiile erau de două categorii: cele înfiinţate de societatea însăşi şi cele înfiinţate de către particulari, instituţii, autorităţi etc. “pentru Societatea Scriitorilor Români”. În prima categorie s-au încadrat trei premii anuale (primele două – pentru poezie şi pentru proză, al treilea fiind uneori pentru debut, alteori pentru traducere ori pentru sonet etc.); în cea de-a doua categorie intrau alte premii, îndeobşte mai substanţiale: Premiul “I. Al. Brătescu-Voineşti”, pentru roman (20.000, apoi 25.000 lei), Premiul “C. A. Rosetti”, instituit de ziarul “Viitorul” (20.000 de lei), în anii 1924-1930, Premiul “Socec”, pentru poezie (10.000 lei), Premiul “Regele Carol II” (25.000 lei), în intervalul 1934-1940, precum şi altele, din donaţii particulare (Premiul “Ştefan I. Costacopol”, de 6.000 lei, pentru critică, din 1931 pînă în 1945) ori din premiile restituite. Regulamentul menţionat preciza modul de formare a comisiei, ai cărei componenţi erau aleşi de către comitetul Societăţii Scriitorilor Români. Presa anilor interbelici abundă în nemulţumiri şi contestări ale deciziilor luate de succesivele comisii de premiere, însă, pe ansamblu, se poate spune că erorile flagrante au fost foarte puţine. 

Astfel, în domeniul prozei au primit premii: Calistrat Hogaş (1922), Gh. Brăescu (1923), Lucia Mantu, Jean Bart şi Liviu Rebreanu (1924), Henriette Yvonne Stahl, Gh. Brăescu şi N. Davidescu (1925), Eugen Boureanul, Liviu Rebreanu şi I. A. Bassarabescu (1926), Eugen Boureanul, V. Demetrius şi Vasile Savel (1927), Hortensia Papadat-Bengescu, Emanoil Bucuţa şi Ion Foti (1928), I.C. Vissarion, N. Davidescu, V. Demetrius (1929), Al. Cazaban, Gh. Brăescu şi Mateiu I. Caragiale (1930), I. Petrovici, Camil Petrescu (1931), Sergiu Dan şi G.M. Zamfirescu (1932), G.M. Vlădescu şi Gala Galaction (1933), Mircea Damian şi Victor Ion Popa (1934), Anton Holban, Neagu Rădulescu, Horia Furtună, Mihail Celarianu şi Octav Desilla (1935), Hortensia Papadat-Bengescu şi Mircea Eliade (1936), Mircea Gesticone, Ludovic Dauş şi Ioan Missir (1938), G.M. Zamfirescu şi Radu Boureanu (1939). 

În domeniul poeziei, au fost distinşi cu premii diferite: George Gregorian şi Al.T. Stamatiad (1922), Claudia Millian şi G. Talaz (1923), N. Davidescu şi Corneliu Moldovanu (1924), Ion Foti, Constantin Rîuleţ şi Adrian Maniu (1925), Aron Cotruş, I. Dongorozi, Radu Gyr şi G. Bacovia (1926), Perpessicius, George Dumitrescu, Artur Enăşescu şi Ion Pillat (1927), Vasile Voiculescu, Zaharia Stancu şi Radu Boureanu (1928), Mihail Celarianu, Tudor Arghezi şi G. Talaz (1929), Ion Barbu, Lucian Blaga şi Eugen Jebeleanu (1930), Eugeniu Sperantia, Al.T. Stamatiad (1931), Ilarie Voronca, D. Nanu şi Virgil Gheorghiu (1932), Radu Boureanu şi Dan Botta (1933), George Dumitrescu, N. Crevedia, Simion Stolnicu şi Maria Banuş (1934), Mircea Streinul, Emil Gulian, Adrian Maniu şi Vlaicu Bîrna (1935), Ştefan Baciu (1936), Iulian Vesper, Teofil Lianu şi Şerban Bascovici (1938), Mihail Celarianu, Emil Giurgiuca, Radu Gyr şi Aurel Chirescu (1939). 

De-a lungul aceleiaşi perioade, Societatea Scriitorilor Români iniţiază sau participă prin reprezentanţi la comemorarea scriitorilor decedaţi, precum şi la sărbătorirea, cu diverse prilejuri, a unora dintre figurile marcante. Se întăresc şi legăturile cu PEN-clubul internaţional şi cu societăţile scriitoriceşti din alte ţări, ai căror reprezentanţi sînt primiţi în România. În reciprocitate, membri ai comitetului sînt invitaţi de societăţile respective ori participă la congrese internaţionale.
Declanşarea celui de-al doilea război mondial îşi va pune amprenta asupra activităţii Societăţii Scriitorilor Români, la conducerea căreia se află, după moartea lui N. M. Condiescu, profesorul universitar N.I. Herescu. Răpirea Basarabiei, Dictatul de la Viena, cedarea Cadrilaterului vor determina ca un număr important de scriitori să ajungă la statutul de refugiaţi. Acestora societatea le-a acordat ajutoare, care i-au diminuat drastic resursele financiare. 

În condiţiile schimbării de regim politic din 6 septembrie 1940, comitetul a trebuit să se alinieze politicii rasiste şi la 4 octombrie a hotărît “să ridice calitatea de membru activ” unui număr de 11 scriitori: F. Aderca, Camil Baltazar, Sergiu Dan, A. Dominic, Scarlat Froda, Virgil Monda, I. Peltz, Mihail Sebastian, Leopold Stern, A. Toma şi Ilarie Voronca. A trebuit, de asemenea, să se renunţe pentru moment la construirea Palatului Scriitorilor, fondul respectiv fiind subscris la împrumutul intern “pentru înzestrarea armatei”. “Bonurile” şi-au pierdut valabilitatea, probabil, în urma “naţionalizării” băncilor din 11 iunie 1948. Diminuarea subvenţiilor şi a celorlalte venituri, creşterea cuantumului ajutoarelor şi împrumuturilor au făcut să se reducă numărul premiilor acordate. Astfel au fost distinşi doar Nicolae Ottescu, Ruxanda Levente, George Lesnea, Pompiliu Constantinescu, Virgil Gheorghiu, George Ionescu şi Şerban Bascovici, în 1940, Henriette Yvonne Stahl, V. Demetrius, Al. Busuioceanu, Eugen Balan, Radu Tudoran, Dumitru Almaş, Dragoş Protopopescu, Otilia Cazimir, Ion Buzdugan şi Constantin Stelian, în 1941, Alexandru Philippide, Mihail Şerban, Aron Cotruş, Ovidiu Papadima, Radu Boureanu, Octav Sargeţiu, Mircea Mărcoiu, Laura Dragomirescu, în 1942. Societatea Scriitorilor Români a continuat să întreţină relaţii cu societăţi similare din ţări precum Italia, Germania, Spania, Franţa, Croaţia, Slovacia, Finlanda.
Evenimentele de la 23 august 1944 au determinat o cotitură radicală şi în viaţa Societăţii Scriitorilor Români. La începutul lunii următoare, un grup de 30 de scriitori convoacă adunarea generală, motivînd prin absenţa preşedintelui N. I. Herescu (aflat în străinătate şi în imposibilitate de a se întoarce) şi existenţa în comitet a unor persoane compromise de colaborarea cu regimul antonescian. Întrunită la 25 septembrie, adunarea va fi declarată legal constituită, deşi lipseau mulţi membri ce nu locuiau în capitală. Adunarea, la care sînt prezenţi scriitorii evrei excluşi în 1940, s-a mărginit să aleagă comitetul, cele mai multe voturi întrunind “lista pe care se afla preşedinte Victor Eftimiu”. Ca membri, figurau N. D. Cocea, Hortensia Papadat-Bengescu, Cezar Petrescu, Al. Cazaban, Mihail Celarianu, Zaharia Stancu (care demisionează, în locul său fiind cooptat Perpessicius), Mihai Beniuc, Lucia Demetrius, Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu şi Eugen Jebeleanu. Pînă la sfîrşitul lunii noiembrie, în şedinţe succesive, noul comitet a hotărît excluderea din societate a unui număr greu de precizat de membri, alţi 46 fiind suspendaţi (“acordîndu-li-se dreptul să-şi justifice activitatea lor trecută”). Oricum, din lista prezentată în “Buletinul” tipărit în 1945, rezultă că au fost “epuraţi” 28 de scriitori. Între aceştia, în chip ciudat, nu se află cîţiva ce fuseseră deja condamnaţi sau măcar blamaţi public (N. Davidescu, N. Crevedia, Marta Rădulescu), nici cîţiva ce refuzau să se întoarcă în ţară (Aron Cotruş, Mircea Eliade, Al. Busuioceanu). În locul celor eliminaţi au fost “chemaţi” sau “poftiţi” 20 de “scriitori valoroşi”, şi anume: Maria Banuş, Ury Benador, Geo Bogza, G. Călinescu, I. Călugăru, Emil Dorian, Alexandru Kiriţescu, Barbu Lăzăreanu, George Magheru, Alexandru Mironescu, Dinu Nicodin, Miron Paraschivescu, Dan Petraşincu, Ion Pas, Al. Rosetti, George Silviu, H. Sanielevici, Tudor Teodorescu-Branişte, Radu Tudoran şi Gheorghe Zane. (Propunerea a venit din partea lui N.D. Cocea, pe a cărui listă mai erau alte 31 de nume.) 

În Darea de seamă asupra activităţii comitetului, prezentată la 27 mai 1945, preşedintele Victor Eftimiu consideră excluderile efectuate drept “înregistrarea decesului moral” al scriitorilor în cauză, vinovaţi “nu numai că au susţinut o cauză politică nedreaptă, dar au încercat să schimbe făgaşul culturii tradiţionale româneşti”. Motivaţia venea după constatarea transformărilor din ţară (“pe culmi bate vîntul înnoirilor sociale, fîlfîie drapelul de culoarea răsăritului şi sună trîmbiţa chemării la muncă”), circumstanţă în care “rostul societăţii noastre este nu numai îmbunătăţirea stării materiale a scriitorului, dar şi înălţarea lui la rangul de lampadofor, de conducător spiritual al neamului şi de vrăjitor al sufletului celor mulţi”. Preşedintele Societăţii Scriitorilor Români răspundea astfel, într-un limbaj de care se mai uzitase, politicii guvernanţilor de a face din societate o pîrghie pentru atingerea obiectivului lor – o literatură integral dirijată. De altminteri, rolul profesional al societăţii este în mare parte cedat pentru o vreme Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti, organism înfiinţat în august 1945, mult mai uşor de manipulat, care va distribui în anii următori şi recompensele materiale, şi pedepsele (concretizate în excluderi, precum, de pildă, cele din octombrie 1947). 

Cu epurările şi “chemările” efectuate în 1944-1945, numărul membrilor Societăţii Scriitorilor Români se ridica la 268. Alţi 32 de scriitori au fost admişi în adunarea generală din mai 1946 şi probabil că la fel de mulţi solicitanţi au fost primiţi la adunarea generală din 14 septembrie 1947, în cadrul căreia este ales din nou preşedinte Victor Eftimiu. Din comitet mai fac parte acum: Gala Galaction, N.D. Cocea, Cezar Petrescu, Mihail Celarianu, Ion Popescu-Puţuri, Lucia Demetrius, Ion Călugăru, Cicerone Theodorescu, Dinu Bondi, Zaharia Stancu – membri, C. Ardeleanu şi D. Corbea – cenzori, Vintilă Russu-Şirianu şi Geo Bogza, Teofil Rudenco, Agatha Bacovia, A. Toma şi C. Argeşanu – juriu de onoare, Camil Baltazar, Aurel Baranga, Oscar Lemnaru, Tudor Şoimaru şi Saşa Pană – supleanţi. 

La adunare, Zaharia Stancu rosteşte un discurs ce condamnă răspicat “rezerva în care stăruie unii scriitori faţă de regimul de democraţie populară şi faţă de noua orientare în cultura noastră”. La 28 septembrie, la Cluj, are loc Adunarea Scriitorilor Maghiari din România, la care se hotărăşte aderarea la Societatea Scriitorilor Români. Aceasta, în consecinţă, la adunarea din ianuarie 1948, îşi schimbă numele în Societatea Scriitorilor din România, tot atunci, în locul lui Victor Eftimiu, care demisionează (fiind numit la direcţia Teatrului Naţional), fiind ales Zaharia Stancu. Un an mai tîrziu, în urma apariţiei unui “decret pentru stimularea activităţii ştiinţifice, literare şi artistice” se convoacă adunarea generală a societăţii avînd pe ordinea de zi reorganizarea ei. 

“Conferinţa scriitorilor din RPR”, ţinută în intervalul 25-27 martie 1949, “în prezenţa conducerii de partid şi de stat” şi a unor oaspeţi străini (Marcel Villard şi Aimée Césaire), decide transformarea Societăţii Scriitorilor din RPR în Uniunea Scriitorilor din RPR, pe bază unui nou statut, precum şi înfiinţarea Fondului Literar.

Repere bibliografice:[Informaţii], „Buletinul Societăţii Scriitorilor Români”, 1916-1945; Il. Chendi, Societăţile Scriitorilor Români, „Noua revistă română”, 1909, 6; Emil Gârleanu, Cînd s-a fondat Societatea Scriitorilor Români. Întîiul ei comitet. Actualul, “Proza”, 1914, 2; D. Teleor, “Societatea Scriitorilor Români”. Un mic istoric, „Buletinul Societăţii Scriitorilor Români”, 1916; Virgil Caraivan, Cînd a fost întemeiată “Societatea Scriitorilor Români”. Contribuţiuni la istoricul societăţii, “Răzăşul”, 1926, 1; Victor Ion Popa, Societatea Scriitorilor Români, “Boabe de grîu”, 1934, 10; Liviu Maliţa, Eu, scriitorul. Condiţia omului de litere din Ardeal între cele două războaie mondiale, Cluj-Napoca, 1997; Ion Munteanu, Istoricul societăţilor scriitorilor români. 1899-1949, Bucureşti, 1998; Teodor Vîrgolici, Istoricul Societăţii Scriitorilor Români. (1908-1948), Bucureşti, 2002; Victor Durnea, Constituirea Societăţii Scriitorilor Români, în “Revista română”, an XI, nr. 2 (40), iunie 2005, p. 20; nr. 3 (41), octombrie 2005, p. 25; Victor Durnea, Cînd s-a înfiinţat Societatea Scriitorilor Români, în “România literară”, an XXXVII, nr. 28, din 20-26 iulie 2005, p. 3 şi 22; Victor Durnea, Primii paşi ai Societăţii Scriitorilor Români, în “Transilvania”, nr. 10-11, octombrie-noiembrie 2005, pp. 100-105, şi nr. 12, decembrie 2005, pp. 23-29; Victor Durnea, Primii paşi ai Societăţii Scriitorilor Români. (III-IV) “Afacerea Porn”, în “Transilvania”, nr. 4, aprilie 2006, pp. 88-95, şi nr. 5-6, mai-iunie 2006, pp. 55-64.