Cinema-ul romanesc recent isi traieste cu amaraciune paradoxul, pendulind dezarticulat intre excelente pertinente si ineptii arogante, lasind drumul dintre ele in plin proces de desertificare. Daca ne uitam la putinele productii ale anului trecut, constatam ca toate filmele sint marcate de pretentii, fie onorate exemplar de viziuni regizorale si scenarii lucrate pina la ultima virgula, fie de ambitii cariate estetic sau de impertinente cu nume, care-si cauta cu vanitate rostul si locul pretiozitatilor.
Astfel, deocamdata, spectatorul se trezeste frustrat de lipsa unor filme moderate, cu povesti simple, ambalate intr-o minima viziune regizorala, consecventa si echilibrata.
O astfel de productie ar fi putut fi, de pilda, exercitiul lui Adrian Popovici, Un acoperis deasupra capului, din 2006, un foarte bun exemplu de ciopirtire a unui scenariu decent si de mutilare a interpretarilor actoricesti, din pricina lipsei totale a unui regizor. Ce face autorul lui Vlad nemuritorul (2002) nu este decit o joaca necesara siesi si producatoarei Cornelia Palos, sfidind bunul-simt al lucrurilor si alimentindu-si cu tenacitate orgoliile asa-zis artistice. Las deoparte culisele productiei si ale istoriilor publice ale autorilor, pentru a nu contribui la accentuarea maniei persecutiei a celor doi, si zabovesc doar asupra unui proces infect de masacrare a unui posibil film.
Un scenariu mutilat
Doua femei, diagnosticate cu depresii si tentative de suicid, sint alungate, din motive financiare, dintr-un spital de neuro-psihiatrie, bijbiie prin realitatile urbane si isi cauta un acoperis in Delta, intr-un colt rural abandonat si degenerat, in care una dintre ele are o cocioaba mostenita de la bunici. Cum viata nu e tocmai un tort cu frisca, satul, aflat in negocieri de vinzare cu un magnat de tip nou, se va impotrivi sederii in pace si bunavointa a celor doua ratacite.
Fara sa fi citit scenariul Marei Nicolescu, e evident unde, cum si cit a fost modificat, povestea suferind de ritmuri smulse, de o dinamica disfunctionala si de dialoguri cliseizate si ingrosate. Relatia celor doua femei, interpretate de Mara Nicolescu si Gabriela Butuc, falseaza fie din pricina aglomerarii de replici aruncate la repezeala, fara rabdare sau suflu si anihilate de un montaj gaunos si heirupist, fie din cauza unor tonuri inoportune, secondate de un ritm narativ ales la intimplare. in general, povestea, care ar fi putut avea o minima coerenta, isi pierde cu fiecare secventa ratata orice adecvare sau insemnatate.
Unde e regizorul? Cu sau fara scoala de regie, Adrian Popovici nu exista in acest proiect decit ca papusar amator, care nu-si cunoaste nici macar personajele si care se incurca in toate sforile generind impasibil un haos de gesturi improprii si caricaturale. in relatia cu o posibila generoasa mise-en-scène, Popovici nu vibreaza absolut deloc si-si rezolva comodi-tatile si limitele de perspectiva cu cadre seci, caldute si rutinate, cind povestea cerea zaduf chinuitor, decrepitudine sufocanta sau atmosfera purulenta. Imaginea lui Mihai Sarbusca distruge definitiv orice expresie timida sau stingace, folosind fie excese de lumina care baltesc monocrom oriunde si oricum, in cadre brambura si cu umbre anapoda, care nu fac decit sa uniformizeze personajele, fie anihileaza orice farima de mister duplicitar al noptilor din Delta, lasind in intuneric orice nu se afla in prim-plan.
Actorii, in cautarea personajelor
Cu toate hibele si grosolaniile regizorale, Popovici are la dispozitie o lista de actori foarte buni, probati chiar in filme foarte recente. Degeaba. Toti sint rataciti in propriile roluri, mereu intr-o cautare disperata de a fi adecvati sau, cel putin, decenti, sfirsind de fiecare data in gesturi groase, penibile, inoportune, cu tonuri insipide sau isterice si replici false amestecate aiurea sau prea des mestecate.
Scenele multiple de betie, in care comunitatea se aduna sa puna la cale alungarea celor doua „curve“, par de fiecare data bijbiieli la prima lectura a textului, repetitii nereusite sau experimentari la care regizorul (care regizor?) sta permanent cu spatele. Ovidiu Niculescu, in penibile scene prelungite de betie si revolte viscerale, Nicodim Ungureanu, permanent beat si pe punctul de a-si articula nevasta, Mircea Andreescu, mosuletul care-si asteapta moartea, Valentin Popescu, taciturn si violent, Gabriela Butuc, prietena sensibila si slaba, sint actorii care nu-si gasesc vocile care sa sustina niste personaje dezarticulate si monotone, bolborosind anarhic replici uzate si chinuite de un umor de balta. Singura care rezista mai multa vreme in rol este Mara Nicolescu si are, din fericire, avantajul autorului care-si cunoaste, isi imbraca si-si iubeste personajul, fara sa riste sa-i piarda logica si rostul. Ei ii apartine singurul colac de salvare al acestui urias esec regizoral si estetic. Din pacate, insa, cuplul de prietene nu e sustinut si de actrita Gabriela Butuc, nefireasca si falsa de cele mai multe ori, pentru care fiecare scena pare o repetitie sau o corvoada la care a fost silita sa participe. Ba mai mult, exista citeva personaje care nu au nimic in comun nici cu figura actorului, nici cu jocul acestuia, asa cum sint, de pilda, politistul satului, care mai degraba pare un medic rezident abandonat la tara, sau invatatorul care pare un filozof nihilist venit cu pluta pe Dunare.
Fara sa poata fi un regizor, Adrian Popovici nu reuseste sa faca un film.
Nu va jucati cu ce nu-i jucarie Ocolind primul esec cinematografic al lui Adrian Popovici, privim catre viitorul mai apropiat sau mai incert al incercarilor sale regizorale. Acesta il va aduce in preajma unei sume uriase cu care va experimenta o poveste de epoca, pretentioasa si cu staif si, chiar, cu actori straini. Fara previziuni sau verdicte, proiectul lui Adrian Popovici ar putea muri decent in fasa, fara sa se mai expuna hohotelor de ris din piata publica sau plinsetelor din spatele CNC-ului.
