O recunosc, de data asta m-am lăsat fecundat şi eu de logosul Humanitas-ului, nu cumva vreo sclipire de originalitate rebelă să-mi ştirbească buna reputaţie. Văd că de ceva vreme încoace, cu tenacitate lipsită de orice fler şi în numele unui paroxism iterativ reputata editură botează mai toate producţiile eseistice autohtone – după modelul vădit anacronic al clasicilor greco-latini şi cu speranţa probabilă că te poţi clasiciza prin gestul mimic – cu acelaşi darnic, multifuncţional şi irezistibil Despre … După care vin specificările: îngeri, necunoscut, minciună, idei & blocaje, ură, seducţie etc., ceea ce e foarte bine, căci altminteri noi, cititorii fervenţi, punând mâna pe-o carte am fi gata, gata să ne temem că-i vorba despre ceva misterios şi indicibil. Să fie vorba cumva de o criză de inspiraţie în zonă, greu de crezut, câtă vreme avem de-a face cu cele mai lăudabile condeie. Pentru a nu ne induce nouă falsa impresie a sterilităţii s-ar putea renunţa, totuşi, la stereotipie, organizându-se eventual în lipsa alternativei o licitaţie de titluri. S-ar putea deschide un nou post în editură, de onomatolog bunăoară. O idee.
Sigur că e interesant să scrii despre una, despre alta, despre ceva anume ori în genere despre …, dar să găseşti un sobor de autori performând henoteist sub oblăduirea unui singur şi ubicuu intelect inspirator pare a ţine de natura minunii. Realmente parcă i-ar fi apucat frisonul monomaniei, izbindu-i cu revelaţii nestăvilite precum odinioară arhanghelul Gabriel pe profetul Mohamed, dictându-i versete arcanice. Însă cum noi trăim într-o Românie seculară şi n-avem trebuinţă nici de inspiratori volanţi, nici de profeţi, ne mulţumim cu mistere de grad secund. Între acestea tocmai recurenţa mecanică, vizibilă ca un icter, a titlului Despre… în producţia autorilor de Humanitas. Ceea ce nu înseamnă că nu-i invidiez pentru calitatea textelor – pe unii – şi condiţiile grozave în care le apar cărţile. Ca orice provincial care, spiritus sibi sumere, îşi ia în serios producţia literară tânjind cu ochii scurşi să acceadă la o colecţie de prestigiu, a unei edituri potente, iar drept răspuns vede iţindu-se la orizont un deget înalt fâlfâind ca o necuviinţă.
Pe Sorin Lavric vreau să-l complimentez, mai întâi, pentru că scriind o carte formidabilă, editată de Humanitas, nu şi-a tras-o pe sus-lăudatul calapod. Sigur, în consonanţă cu clişeul frust al prestigioasei edituri şi prin filiaţie directă cu spiritus rector, ar fi putut-o numi Despre Noica şi mişcarea legionară, însă cred că a realizat demult, că o carte, indiferent de temă, este oricum despre ceva. Iar asta, s-o recunoaştem, e un început bun. Aşa că nu s-a mulţumit să fredoneze o partitură cu refrenele prefabricate. Alergic cum era la truismele cu bătaie sigură, înduioşător manevrate de posteritatea imediată, după ce el însuşi se văzu trântit în postumul Despre lăutărism, filosoful de la Păltiniş cred că ar fi fost chiar iritat să-l vadă până şi pe Lavric încolonându-se. Insuficient deprins cu obedienţa cazonă când e vorba de trebile culturii, inteligenţă greu de strunit, iscoditor pătimaş, lămuritor cumpătat el nu se încolonează, ceea ce explică întrucâtva bobârnacele cu care dintre pagini de revistă îi zburdă întru întâmpinare unii antagonişti, al căror număr sunt sigur că va spori după această nouă carte, al căror har polemic va creşte-n ardoare. Nu-i lipsit de pericol să te apuci acum, în plină modă a corectitudinii politice să-l exhumezi pe Noica cel din perioada freneziei legionare – scânteietor ca un geniu în planul speculaţiei abstracte, fanfaron prin saloane şi profet de gazetă, scolastic şi inchizitor deopotrivă, anarhist mesianic tot pe atâta pe cât habotnic al politeţii, mistic improvizat şi agnostic în doze indecise, frate al fiului rătăcitor şi exaltat al culpei reparatoare – înţelegându-i „rătăcirea” după o expertă disecţie a momentului istoric şi psihologic, iar pe Zelea-Codreanu, extras din portretul hieratic al susţinătorilor lui direcţi, ajustat cu tuşa defăimătorilor să-l recunoşti aşa cum şi era – nu un ticălos măcinat de ambiţii de putere, nu o haimana infatuată terorizând establishment-ul politic, ci liderul cel mai charismatic al vremii, abilul operator al fantasmelor colective de natură mistic-naţională care a dorit să transfigureze România reală după un ideal desăvârşit de natură morală (rămân de discutat principiile şi justeţea etosului legionar). Şi pe care să-l judeci cu severitate, cu atât mai mare cu cât îi recunoşti bunele intenţii, dăruirea sinceră şi totală faţă de cauza naţională, realizând însă naivitatea metodelor alese, caracterul utopic al idealului, disponibilitatea periculoasă pentru soluţii radicale obţinute în ultimă instanţă chiar prin violenţă, precum şi inabilitatea totală pentru negociere şi compromis politic, cu consecinţe dezastruoase pentru el, pentru Mişcarea pe care o conducea ca şi pentru ţară.
*
Trecând propriu-zis la dialogul nostru cu cartea lui Sorin Lavric, pe care din respect faţă de autorul ei o scutim de adjective encomiastice, credem că nu e lipsit de interes să desţelenim puţin terenul pe care a crescut spiritul legionar, nu numai ca grupare cu scop politic, ci în primul rând etico-religios, lucrare din care vom extrage caracterul heterodox al creştinismului legionar, precum şi caracterul de gnoză mesianică al Legiunii. Ar fi câteva interogaţii după care ne-am putea ghida în analiza cărţii de faţă, ceea ce şi intenţionez în cele ce urmează. Mai întâi să întrebăm aşa: este necesară o astfel de carte şi, dacă da, ce schimbă ea în cultura noastră? Ştie oricine, înainte să fie scrisă nicio carte nu pare a lipsi limbii în care e compusă, culturii în care se înscrie. Anesteziat de suficienţa propriei educaţii nu ai pur şi simplu reprezentarea a ceea ce-ţi lipseşte. Abia după ce apare un lucru realizezi că el pare a fi răspunsul la o întrebare vag presimţită, înţelegi că vine să ocupe golul unei nevoi indefinite. Cu sau fără cartea lui Lavric am fi putut merge mai departe, ca până acum, pe şoselele gropuroase ale culturii noastre. Dacă din întâmplare n-ar fi fost scrisă, s-ar fi găsit prea puţini curioşi care să-i deplângă absenţa, prea puţine biblioteci care să-i invoce ivirea. Asta înseamnă că necesitatea ei nu e, să-i zicem aşa, una de grad primar, ci oarecum derivată. Odată admisă determinarea capricioasă a genezei acesteia, abia acum putem să întrezărim sâmburele ei germinator şi să scotocim după el într-o curiozitate strict particulară a autorului, să o decojim de intenţiile ei contextuale.
Sorin Lavric îşi propune, deci, să scrie o carte fără de care cultura română ar fi putut supravieţui cu acelaşi discutabil succes dintotdeauna. De ce o face? Eu presupun că sunt două surse generatoare: a) este convins că Noica, singurul filosof român care a făcut totuşi o şcoală, e încă insuficient cercetat şi cunoscut atât ca gânditor, cât şi ca biografie. În biografia lui Noica există o gaură neagră, un fragment de istorie mai puţin sau deloc cunoscut, care se cere scos la lumină. E vorba de aderarea explicită la Mişcarea Legionară şi activitatea de presă în calitate de prim-redactor al oficiosului Buna Vestire; b) în mediul publicistic românesc, precum şi în literatura de specialitate se poate constata elanul unor viziuni mistificatoare sau rău poziţionate vizavi atât de Noica, cât şi de dreapta politică românească, în speţă Mişcarea Legionară. În afara polemicilor, nu întrutotul cordiale, pe care Lavric deja le are la activ – încă fumegândă fiind cea cu Marta Petreu, autoare a unei cărţi despre Nae Ionescu şi generaţia ’27 – nu e greu de observat că în jurul legionarismului ca şi a tinerilor lui susţinători, unii ajunşi nume de largă rezonanţă culturală peste decenii, s-a creat o veritabilă dispută scolastică, cu pasiuni şi argumentaţii oscilând lax de la iconoclasm la iconofilie, rareori având câştig de cauză neutralitatea epistemologică.
Acestea sunt suficiente pentru a-ţi asuma sarcina scrierii unei cărţi, dacă eşti sigur că ai ceva nou şi interesant de spus ori dacă ştii că poţi corecta proastele înţelegeri, răuvoitoarele interpretări, atacurile neghidate de imperativul adevărului, refutaţiile idiosincratice. Altfel spus, scrii o carte pentru a aduce date necunoscute, elemente veridice într-un domeniu de cercetare în plină erupţie, sperând să poţi frâna derapajele ivite din insuficienţa înţelegerii fenomenului ori proasta metodă aplicată, în condiţiile în care ţi-e evident că nici demonizarea, nici idolatria nu contează ca forme ale adevărului spiritual şi istoric, ci numai, eventual, ca diagnostice ale maladiilor culturale ale celor ce le comit. Mai pe scurt, crezi că încă nu se cunoaşte tot adevărul, identifici vicii în investigarea lui şi doreşti să oferi şi instrumentul adecvat şi datele necesare aflării acestuia. Asta realizează Sorin Lavric prin documentarea scrupuloasă a temei – cărţile şi articolele lui Noica (de mare însemnătate fiind cele din Buna Vestire, neştiute de publicul larg), cărţi şi articole despre el, cărţi şi articole ale liderilor şi scriitorilor legionari, memorii, corespondenţă, bibliografia fenomenului legionar – precum şi prin hermeneutica faptului istoric, a complexului psihologic în care evolua viaţa culturală, socială şi politică românească între anii ’20 şi ’50 ai secolului trecut.
Înainte de a trece de acest pasaj, e cazul să ne întrebăm dacă nu cumva există o amprentă afectivă care să-i fi alterat autorului raportarea la subiect, dacă nu suferă şi el de ceea ce este reproşabil altor cercetători, anume cecitatea faţă de adevăr sub impulsul emoţiei? A face proces de intenţie nu contribuie cu nimic la lămurirea conţinutului asertiv, textual al unei cărţi. Tot aşa cum nu poţi cunoaşte starea afectivă în care e scrisă o carte, nu poţi pătrunde până la capăt procesele intenţionale din a căror respiraţie se iveşte aceasta. Poţi desprinde însă din atmosfera ei un anume timbru dominant, o anume sonoritate de antren pe suprafaţa căreia se modulează expunerea. Astfel, dacă unii scriu cu ură aproape viscerală despre legionarism şi tinerii ce l-au slujit, uitând complet că nu au de-a face acum cu persoane concrete, ci cu simple date despre un moment al istoriei, şi dacă alţii scriu dominaţi de patimi nostalgice, Lavric pare a se fi localizat într-un punct de echilibru afectiv. Nu-i lipseşte empatia cu spiritul legionar, cu figura lui Codreanu căruia îi compune un portret literar de-o expresivitate cuceritoare. Cât despre relaţia cu Noica e de prisos s-o mai spunem. Însă nu pierde echilibrul, nu lunecă nici în simpatii exaltate, nici în antipatii isterice. Fără empatie nu poţi scrie despre ceva, fie o persoană, fie un fenomen social, însă dacă între timp starea ta lunecă-n simpatie furişă ori antipatie oţărâtă ţi se întunecă mintea, încetezi să mai pricepi despre ce e vorba. Eşti tentat, atunci, să crezi că realitatea e aceea care flatează cel mai mult acel a priori afectiv din perspectiva căruia o priveşti.
În cartea lui Lavric, scrisă cu severitate a judecăţii, dar şi cu mult har persuasiv, eu n-am identificat astfel de derapări. Se observă că subiectul este cercetat cu o anume febrilitate, că îi e drag să se mişte pe portativele temei – de parcă ar fi vorba de o lume deopotrivă tulburătoare şi tristă, frumoasă şi abjectă, interesantă în toate aspectele ei, cu a cărei trecere în uitare refuză să se-mpace pentru că-n ea au locuit persoane nepreţuite, s-au săvârşit fapte copleşitoare – dar şi că suferă din pricina acelor lucruri, prin care legionarii s-au transformat dintr-o grupare mistico-politică de factură naţionalist romantică, la începuturile ei când era dominată încă de figura Arhanghelului ce-i apăruse lui Zelea-Codreanu într-un moment de rapt vizionar, într-un partid politic cu ideologie extremistă, antidemocratică, antisemită şi anticapitalistă, într-o grupare paramilitară din care, într-un context complicat, se desprind celule teroriste ce întreprind acte criminale. De asemenea, se vede limpede şi că Lavric îndură momente de amărăciune şi neîmpăcare, când trebuie să constate că Noica lunecase pur şi simplu într-o „optică a confuziilor fatale” (p. 9), care i-au alterat pentru o vreme discernământul, i-au inflamat mintea şi viziunea istorică transformându-l într-un automat propagandistic extremist. Nu ştiu dacă autorul a preluat de undeva sau a produs această idee – anume a „centurii de castitate” pe care tânărul Noica şi-o purta infatuat înainte să se înroleze în mişcarea legionară şi pe care a abandonat-o spăşit după – dar mie mi se pare extrem de sugestivă şi consider că ar putea fi aplicată pe scară mai largă (bunăoară în cazul actualilor politicieni români, pretinşi „noncolaboratori” ai serviciilor de securitate în regimul comunist, care se poartă dezinvolţi prin instituţiile statului cu centura de castitate retorică la vedere, eventual împodobită cu ciucurei de ostentaţie autovictimizantă). Se poate că nu numai moartea lui Moţa şi Marin, nu numai asasinarea lui Codreanu au acţionat ca o cheie în sensul deschiderii acelei centuri, dar şi precipitarea faptelor odată cu intrarea în război, abdicarea lui Carol al II-lea şi venirea tandemului Antonescu-Sima la putere, când părea că e timpul să se masifice prin orice mijloace omul nou, de factură legionară „înfiorător de bun” (Noica).
Privit retrospectiv, cu simţurile purificate de spiritul critic, acel Noica are ceva dezagreabil – aşa cum poate fi respingător, bunăoară, chiar şi un erou atunci când se poartă mişeleşte ori un sfânt ce cunoaşte momente de ticăloşie – nu atât pentru că asumase un crez politic şi practica o viziune extremistă, ci pentru că răstălmăcea raţiunea istoriei, punând-o chezăşie acelor efuziuni maniacale ce dominau politica românească, şi pentru că uzul filosofiei nu-i slujea la obţinerea unor judecăţi corecte, nici la adoptarea unei neutralităţi critice faţă de idei, societate, partide şi forţe politice. Un filosof are dreptul să greşească, ca oricare om, dar tocmai pentru că e filosof nu îi este permis să dezvolte sisteme justificative raţionale, în care propria greşeală să-i apară drept instrument al unui Adevăr istoric, scos în lumină de o dialectică obscură, şi ca atare salvat de necesitate.
O a doua întrebare ar fi aceasta: aflăm despre Noica şi Mişcarea Legionară ceva ce să nu fi putut afla din alte surse? Iarăşi e peste mână să susţii că Lavric face dezvăluiri dintre cele mai spectaculoase, care prin unicitatea lor ar schimba radical perspectiva asupra subiectului. Tot ceea ce ştie el a citit prin biblioteci şi arhive, există deci ca material bibliografic la dispoziţia oricui. Numai că nu toată lumea are o pasiune atât de mare, încât să-i alimenteze rutina cercetării şi răbdarea investigaţiei analitice preţ de câţiva ani în vederea unei lămuriri personale. Ceea ce face el ne scuteşte de a încerca pe cont propriu un demers de care cei mai mulţi n-am fi în stare. Dacă avem totuşi nevoie de o idee corectă asupra acelor fapte, evenimente şi persoane trebuie să admitem că ni s-a fabricat un instrument eficace. Asta e cartea lui Sorin Lavric, înainte de a fi rezumatul inteligent şi extrem de rafinat al unei arhive istorice, şi anume aparatul prin care putem privi un context istoric, o societate, anumite tendinţe şi interese, anume personalităţi şi atitudini. Aşadar nu stricta noutate a informaţiei este aici de importanţă incontestabilă, cât mai cu seamă capacitatea de-a le transforma într-un instrument de înţelegere a acelui decupaj de fapte şi comportamente. Altfel spus, o performanţă mai degrabă tehnic hermeneutică decât poetic istoriografică.
Cele mai utile cărţi sunt acelea care prezintă imaginea sintetică, veridică şi lămuritoare a unui fapt al lumii. Oricât de ambiţios şi harnic ai fi, nu mai poţi asuma pe cont propriu travaliul tuturor investigaţiilor cu miză culturală importantă. Cu cât curiozitatea ta e mai mare şi spectrul preocupărilor mai vast, cu atâta vei avea nevoie mai mult de cărţile unor avizaţi care au întreprins până la acest moment demersul necesar elaborării unei sinteze lămuritoare. În acest cadru se înscrie şi cartea de faţă. Desigur, Noica trebuie citit şi înţeles de către oricine practică filosofia, numai că nu toţi aceştia vor dori să-l cunoască la nuanţă. De asemenea, e bine să ai idee asupra extremismelor secolului XX, să identifici corect maladiile ideologice şi politice, dar nu toată lumea are vreme şi răbdare să scotocească prin arhive în căutarea documentaţiei necesare unei viziuni întemeiate. Când cineva e atât de pasionat încât face de bună voie acest lucru, atunci el contribuie la economisirea unui important capital de timp public, oferindu-ne imaginea acelui fapt de interes. Prin cărţi precum Noica şi Mişcarea Legionară ajungi să acumulezi destule date pentru a nu mai fi ignorant într-un anume subiect. S-a construit un drum larg, de aici încolo nu mai trebuie să umbli pe poteci. De-aici înainte depinde de tine dacă vrei să ştii mai mult. Lavric a făcut în locul tău munca cea mai grea – şi-a tocit coatele prin arhive, a asudat sub apăsarea unor dezvăluiri întristătoare, şi-a văzut maestrul bâţâindu-se ca un ţap providenţial în plină chermeză iraţională – iar mai încolo, dacă vrei, în costum de gală şi cu pantofii lustruiţi poţi păşi singur în zonele mai curate ale cercetării. El ne-a spus ce ştie, cât a priceput, şi e evident că ştie multe şi pricepe în măduvă lucrurile. De la acest nivel al informării şi lămuririi pe înţelesul oricărui curios e treaba istoricilor să nuanţeze, să ajusteze adevărul.
Ce crede Lavric despre fenomenul legionar este limpede expus în carte. E vorba de coalescenţa a trei determinante: viziunea creştină asupra lumii, sentimentul sanctităţii naţionale şi autoritatea de lider a lui Corneliu Zelea-Codreanu. Trebuie precizat că la constituirea spiritului legionar şi, mai târziu, gardist, au contribuit ideologi proveniţi din mediile politice, universitare sau de presă precum A. C. Cuza, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, M. Polihroniade, V. Marin, Ion Moţa, dar şi M. Vulcănescu, Eliade ş.a. Lui Zelea-Codreanu nu-i revine principalul merit în fundamentarea naţionalismului mistic, ci doar capacitatea de-a fi creat cel mai puternic brand, să-i zicem aşa, reuşind ceea ce cu puţin timp înainte părea de neînchipuit, să-l întreacă în faimă şi simpatie populară pe inegalabilul Iorga. Lucrul nu e lipsit de relevanţă în context căci, după cum se ştie, marele istoric nu va suporta cu resemnare stoică demolarea propriei statui narcisiste, ci va contribui întrucâtva, prin luări de cuvânt instigatoare şi acţiuni în instanţă la arestarea Căpitanului şi altor şefi legionari. Fapt petrecut efectiv pe 16 aprilie 1938, din ordinul ministrului de interne Armand Călinescu. Lucrurile s-au precipitat violent mai apoi, scăpând de sub control. Ce a urmat se ştie. Anii ce vin, ’38-’41, vor fi scena unor vendete, crime comandate şi asasinate politice.
Vorbind de viziune creştină legionară nu se poate susţine un cadru teoretic original, nici foarte riguros articulat. Creştinismul legionar e cel comun, popular, asumat mai mult sub raport etic decât teologic, şi transformat într-o mistică socială. Sorin Lavric nu o spune, dar Legiunea are clar datele unei erezii mesianice, constituindu-se în acest sens printr-o descendenţă îndepărtată cu cruciadele, ca o contracultură cu ideologie, cult, reguli şi comportamente proprii, nedictate de Biserică, iar uneori neconforme cu învăţătura Evangheliilor. Naţionalismul legionar este prelucrat prin includerea terţului etnic în relaţia om-Dumnezeu. Adică, omul îşi petrece viaţa în cadrul unui popor, relaţia lui cu Dumnezeu este mediată de acest popor şi, prin urmare, mântuirea lui şi a neamului sunt indisociabile. Mai concret, a fi bun în ochii lui Dumnezeu înseamnă a fi creştin şi român deopotrivă, pentru că naţiile au un spirit al lor cu care se prezintă la Judecată (cultural văzută, niciodată Noica nu va renunţa la această idee), iar indivizii nu se pot înfăţişa în Eschaton în nume propriu, rupţi de poporul lor (judecata popoarelor este de altfel o idee biblică). Charisma lui Codreanu, conduita lui, rolul pe care-l ştia juca cu măiestrie, dar mai ales arhetipul eroului cruciat cu care sufletul popular îl identifica, i-au permis să funcţioneze ca agent al unei treziri spirituale, operând probabil cel mai profund fenomen de metanoia colectivă din istoria noastră modernă.
Există însă şi defecte „constitutive” ale fenomenului legionar, tot trei la număr în opinia lui Lavric: fundamentalismul (asumarea unui proiect politic sub presiunea paradigmei religioase, idealiste, prototipice, de extracţie biblică), fanatismul (disponibilitatea de-a muri pentru o idee, dar şi impunerea acesteia cu orice preţ) şi totalitarismul (reducerea alternativelor istorice ale ţării la proiectele tale, refuzul pluralismului şi democraţiei). Cel mai bine cred că e să preluăm de rezumat chiar cuvintele lui Sorin Lavric: „Viziunea legionarului era clădită pe o ierarhie, o scară a crezului creştin, alcătuită din trei trepte: Legiunea, neamul românesc, Dumnezeu. Cele trei instanţe erau precum trei cercuri concentrice în centrul cărora se afla legionarul, care se raporta la ele în ordine crescătoare: mai întâi credea în Legiunea al cărui membru era, apoi credea în neamul în al cărui spirit trăia şi, în fine, credea în Dumnezeul religiei creştine.” (p. 207)
Nu-i musai să cădem în total acord, însă mari diferenţe nici nu poţi genera în raport cu interpretarea autorului. Poate câteva nuanţări n-ar strica, totuşi, sub raportul determinării religioase a Legiunii. Aici trebuie să vedem care-i deosebirea între ceea ce se pretinde a fi şi, pe de altă parte, cum e văzută ca fiind din afară, dintr-o perspectivă exterioară, neutră. Ea se pretindea creştină patronată fiind, cel puţin în prima perioadă a existenţei ei, de figura Arhanghelului Mihail. Cu timpul, dar nu foarte departe cultul Căpitanului, devenit un veritabil brand politic, a absorbit arhetipul Arhanghelului, sfârşind ca atare în fanatism idolatru. Adică, exigenţa puritană a spiritului biblic a fost deturnată înspre ceva pervers din punct de vedere religios, închinarea la idoli. Să nu ocolim adevărul, Zelea-Codreanu avea toate datele unui VIP ce se lasă adulat, şi asta sub sacrosancta pretenţie a slujirii imperativelor creştineşti.
Mişcarea Legionară, deşi grupare cu conţinut paramilitar şi scopuri politice, funcţiona deopotrivă ca o agenţie eschatologică, al cărei obiect de activitate părea să fie primenirea urgentă a societăţii româneşti în vederea Celei de-a Doua Veniri. Scop nobil, pe care de altfel toţi preoţii creştini, toţi călugării şi asceţii, chiar şi mirenii cuvioşi şi rugători îl caută de când există creştinismul în lume. Dacă doreau atât de insistent mântuirea României şi dacă aveau instrumente atât de eficace în comunicarea cu Dumnezeu, încât ştiau că El vrea asta, nu înţeleg de ce legionarii n-au intrat cu toţii în mănăstire ori, măcar, nu s-au mulţumit să rămână o sectă pur religioasă – fără ambiţii politice, fără voinţă de putere, fără alt scop decât acela cerut de Christos, iubirea şi sacrificiul pentru aproapele. Aproapele fiind şi străinul şi evreul şi ţiganul şi îmbuibatul şi politicianul corupt şi canalia. Dacă aceştia nu făceau obiectul iubirii legionarului – foarte selectiv în amorul lui mistic, mai precis strict filoromân – atunci entuziasmul lui vine din direcţia Celuilalt, nu a lui Christos, atunci pretenţiile lui sunt pură retorică şi jertfa lui e irosită. Vrei nu vrei, Christos a cerut iubire totală şi necondiţionată, a oprit de la judecarea aproapelui, a cerut sacrificiu, iertare şi jertfă chiar şi pentru cel care crezi că n-o merită. Nu a făcut El tocmai asta, s-a jertfit pentru o lume care nu merita? Şi n-a ezitat să-şi piardă viaţa pentru cineva care nu-l înţelege, nu-l iubeşte şi nici nu vrea să-l urmeze. În cele din urmă, la limită orice jertfă este pentru cel ce n-o merită, căci dacă ar fi meritat-o înseamnă că şi-ar fi plătit-o în avans, ar fi cumpărat-o. Ca creştin riguros nu poţi fi xenofob, nu ai dreptul la discriminare etnică, nu ţi-e permis să împarţi tu dreptatea. Nu urăşti, nu te răzbuni, nu ucizi, ci înţelegi, ierţi şi rabzi totul (vezi I Corinteni). Există o Judecată de Apoi, unica legitimă şi dreaptă. Dacă nu crezi în ea ori n-ai răbdare să se petreacă toate cele lăsate de Dumnezeu până ca ea să vină, degeaba te numeşti creştin.
Tipul de vehemenţă agonică a legionarilor, nerăbdarea lor mesianică aduce mai degrabă cu spiritul zeloţilor decât cu cel impus de Christos, fiind ca atare nu doar străin de creştinismul ortodox, ci poate chiar contrar lui. Această agenţie eschatologică, Mişcarea Legionară, poate fi considerată cu indulgenţă o erezie creştină, dar nu corespunde moral şi comportamental spiritului evanghelic. Faptul că ea a avut susţinere masivă, precum şi acela că mulţimile aderau la ea chiar în numele unei urgenţe religioase, nu dovedeşte întemeierea ei ortodoxă. Ideea naţională avea o undă de radiaţie prea puternică pentru a nu putea masca sub ea orice altă pretenţie. Sigur că, Lavric arată insistent acest lucru, legionarii aveau cultul jertfei, al morţii şi credeau în nemurirea obţinută prin moarte. Dar cauza lor era falsă, cel puţin din punct de vedere creştin. Nu-i destul să fii gata să mori, mai trebuie să şi ştii care e cauza justă. Printr-o abilă operaţiune de spălare a creierelor poţi fi convins să mori pentru orice – o femeie, o sectă, un partid, o ţară, un imperiu, un pretins ordin divin – dar nu orice sacrificiu este în vederea mântuirii tale şi a lumii. Ori acesta e unicul just din perspectivă creştină.
Greşeala de interpretare legionară care a asumat marţial creştinismul, în spiritul cavalerismului medieval, a declanşat mecanismul asupra căruia Isus atrăgea atenţia – cine scoate sabia, de sabie va pieri. Marea eroare a spiritului legionar este aceea de-a nu fi reuşit să-şi învingă setea de eroism public, justificându-l prin falsul argument al slujirii unei voinţe divine şi al unei urgenţe naţionale. Parada publică atrage desigur adeziuni mult mai entuziaste, beneficiază de ecouri largi şi profită de simpatii măgulitoare, mult mai mult decât bunăoară recluziunea oraţiei şi devoţiunea isihastă. Nu trebuie uitat, odată intrat în lume păcatul a adus vrajbă, tulburare, ură. Christos a venit cu mâinile goale şi a învins armatele prin bunătate şi credinţă. Asta e lecţia lui. Cine pretinde altceva se dedă naiv sau neruşinat unor mistificări.
În ce-l priveşte pe Noica, este evident un fapt întristător. Pentru el era mult mai la-ndemână să jongleze cu un complex – fratele fiului rătăcitor sau chiar rătăcitorul – decât să-şi asume o vină concretă, decât să-şi identifice un păcat, acesta fiind termenul corect pentru greşeala unui credincios creştin. Capacitatea lui de autojustificare îl atrăgea mereu în seninătatea unor raţiuni superbe. Asta pentru că era destul de sceptic, încât să nu pună preţ pe pretinsa Judecată divină; era prea infatuat pentru a admite că erorile lui constituie propriu-zis acte maligne, nicidecum simple complexe psihice evoluând în laboratorul aseptic al conştiinţei de sine. Căinţele lui, aşa cum apar formulate, sunt de natură rafinat psihologică, nicidecum mistic-religioasă. Nu are nici ardoarea unui Pascal, nici intransigenţa unui Kierkegaard. Deşi cocheta cu figurile dostoievskiene, nu are patima sfâşietoare a celui ce simte în carne şi sânge păcatul, ştie că nu-i capabil să se auto-salveze şi decide să îşi închine viaţa total lui Dumnezeu, pentru a nu trăi şi muri în rătăcire. Noica e prea inteligent pentru a nu înţelege mecanismele greşelii şi reparaţiei. Dar se pare că nu lua în serios ideea păcatului. O greşeală o săvârşeşti şi o poţi îndrepta singur, eventual. Însă un păcat nu ţi-l poţi ierta singur. Comun greşelii şi păcatului este faptul că ambele sunt tipuri ale răului, dar imediat între ele apare o diferenţă semnificativă: greşeala este răul omului fără Dumnezeu, pe când păcatul este răul credinciosului, care ştie că ceea ce a făcut nu acţionează doar în ordinea orizontală a istoriei, ci răsună în lumea de Sus, disturbă ordinea care a fost clădită o dată pentru totdeauna de Logosul divin spre a rămâne nealterată. Odată săvârşit, păcatul rămâne veşnic, apasă asupra grumazului tău până ce Dumnezeu te iartă. Păcatul te leagă de Dumnezeu, ca unul care-l ştie, te judecă şi eventual te poate absolvi; greşeala te lasă în custodia propriei conştiinţe. Păcatul funcţionează într-o etică relaţională, heterocentrică; greşeala face sens şi într-o schemă din care lipseşte instanţa Justiţiei divine, singura neutră şi cu adevărat incoruptibilă.
Acest fapt poate fi imputat lui Noica, ezitant mereu să scrie o etică, anume că nu a înţeles răul lui şi al istoriei ca păcat, ci simplu ca eroare, ca greşeală, eliminând astfel din ecuaţie transcendenţa divină. Ca filosof ţi-e îngăduit, dar ca legionar şi creştin n-ai scuză rezonabilă. Problema e că legionarii şi-au compus propria versiune de creştinism, în care opreliştea omuciderii nu mai avea temei transcendent, iar dreptatea făcută haiduceşte, cu mâna proprie capătă dezlegare, sfidând atât instituţiile în drept s-o aplice, cât şi eventuala judecată divină. Nu înţeleg de ce Sorin Lavric se mulţumeşte să considere că filosoful a intrat într-o optică a „confuziilor fatale”, şi nu spune direct că şi-a folosit inteligenţa în scopul păcatului, ceea ce introduce o mare diferenţă sub aspect etic. Cel ce greşeşte pentru că e confuz, beneficiază în alb de circumstanţa iresponsabilităţii, e victimă neputincioasă a unei situaţii în care s-a întâmplat ceva rău, fără a fi fost ales explicit răul. Însă cel ce păcătuieşte printr-o distorsiune sistematică, inteligentă a circumstanţei şi face răul amăgindu-se că aşa lucrează în numele unui bine mai mare este agentul responsabil şi vinovat, de totalitatea consecinţelor propriilor acte – fie ele propagandistice, fie practice. Omul confuz este un somnambul al istoriei, deci nu ştie ce face, pe când omul păcătos lucrează treaz în numele răutăţii. Dacă Noica era legionar, înseamnă că aderase totodată la etosul creştin, sau cel pretins creştin. Iar creştinul nu greşeşte pur şi simplu, ci păcătuieşte. Ceea ce înseamnă că nu face un rău numai celuilalt, aproapelui, societăţii, lumii, ci şi că răul lui strigă în ceruri, e un rău în faţa lui Dumnezeu. Dar, desigur, a-ţi vedea păcatul nu e treabă simplă. Ba chiar, spunea Serafim de Sarov, e minunea cea mai mare atunci când se produce.
Ca să nu păcătuim noi înşine faţă de memoria lui Noica, se ştie că el a ispăşit, a plătit cu vârf şi îndesat pentru greşelile lui legionare, ani de domiciliu forţat, torturi, temniţă grea, familia destrămată. Nu se pune problema vreunei culpabilizări suplimentare, ci doar aceea a aplicării unei grile coerente de explicaţie. Cred că la rigoare e greu de argumentat că filosoful avea consistenţă creştină în credinţă şi comportament. Asta nu schimbă cu nimic natura actelor sale, doar sensul interpretării lor, făcând ceva mai dificilă lămurirea tipului de criză în care căzuse. Eu i-aş zice păcatul excesului de bunătate abstractă, care nu mai are răbdare să transfigureze istoria printr-un proces lent şi natural, ci o violentează terapeutic riscând să nu reziste tratamentului. Alchimistul are răbdare să vadă plumbul prefăcându-se în aur, chiar dacă procesul i-ar lua toată viaţa, convins fiind că natura trebuie respectată, ajutată să lucreze în felul ei lent, sigur, secret. Magicianul însă se grăbeşte, vrea acum, pe loc să se producă prefacerea şi, în nerăbdarea lui, e dispus să facă pactul cu Diavolul. Legionarii funcţionau sub urgenţa unei operaţiuni magice în raport cu istoria, doreau să-i schimbe calitatea printr-un act de solomonie. România era un bulgăre de plumb pe care şi l-au imaginat aur, neştiind ce să facă pentru a realiza în chip natural transmutaţia. E drept că adversarii nici nu i-au lăsat să opereze în pace. În loc să producă Marea Operă, n-au reuşit decât să topească ceruzitul cu forfota scandaloasă a unui entuziasm nesăbuit, pe care adversităţile, tensiunile diagramei forţelor politice n-au făcut decât să-l aţâţe şi mai mult.
În concluzie, două lucruri aş dori să le adaug celor spuse de Sorin Lavric, în această carte de-o fluenţă epică şi o expresivitate stilistică ce concurează literatura cea mai bună, concepută nu numai ca cercetător, dar şi ca iscoditor al unui moment istoric tulbure şi al unei biografii deloc comune. Primul, legat de Mişcarea Legionară, că mistica ei nu a fost ortodoxă, mesianismul ei n-a fost cel biblic, metodele ei n-au fost cele specifice etosului creştin. Ea a deturnat un cult de origine biblică, adică religios, înspre o practică idolatră de natură politică, şi în loc să asume o etică pur religioasă a devenit agenţie eschatologică, bulversând sensul istoriei, predicând un fals mesianism. În plus este evidentă şi incoerenţa internă a fenomenului legionar – neputinţa logică de-a împăca revendicarea teoretică de la figurile Arhanghelului Mihail şi de la Christos – biblice, iudaice – şi antisemitismul în plan practic. Adică, toată ideologia religioasă legionară este de împrumut semit, iar comportamentul este explicit şi vehement antisemit. Cred că justificarea acestei incoerenţe vine dintr-o falsă poziţionare – de-o parte dorinţa practică de-a elimina evreii din viaţa economică şi politică românească, iar pe de alta de-a întemeia biblic ura antisemită. Adevărul e că naţionalismele moderne, care proslăvesc patria şi sfinţenia unui pământ, maimuţăresc mai mult sau mai puţin naţionalismul iudaic în care Canaanul reprezintă visul văzut cu ochii al unui popor scos din robie, menit să joace rolul principal în mântuirea lumii. Fie că-i vorba de o Românie sfântă, de o Rusie sfântă, de o Germanie sau o Ungarie la fel de sfinte, modelul mistic al patriei îl reprezintă „pământul promis”, locul unde te întâlneşti cu Dumnezeu şi unde continui legătura cu strămoşii îngropaţi. Ţinând seamă de acest model iudaic al misticilor naţionaliste, e cu atât mai caraghioasă obsesia antisemită a naţionalismelor moderne, între care şi Mişcarea Legionară. Probabil că intenţiile primare ale legionarilor sunt măgulitoare pentru destinul istoric al României, pe care o voiau mare, puternică şi curată, dar mijloacele, pe care în conjunctura specifică le-au folosit, n-au contribuit la realizarea scopului. Eroarea lor este deopotrivă una de viziune filosofică, cât şi de strategie. În perspectivă spirituală, Mişcarea Legionară a fost tentaţia unei mari erezii mesianice, inconştiente de conţinutul şi semnificaţia sa, care dacă nu ar fi fost decapitată pe linie politică şi interzisă prin lege, ar fi ajuns mai devreme sau mai târziu să se confrunte cu Biserica.
Al doilea, Noica aderase ideologic şi psihologic la spiritul legionar, dar ca atitudine nu asumase creştinismul, rămânând oarecum paralel şi heterodox în raport cu etosul creştin, de la care Legiunea în mod ilegitim se revendica. Incapabil să gândească păcatul, exaltat de falsa conştiinţă apostolică s-a izolat în singurătatea şi „mizeria omului fără Dumnezeu” (Pascal). Sorin Lavric are acest merit, de a ni-l oferi pe Noica cel corupt de o mare rătăcire fără să-l menajeze, fără să-l disculpe, şi cred că, ştiută fiind iubirea lui pentru filosoful păltinişan, numai entuziasmul adevărului a putut face să aleagă darea-n vileag în locul complicităţii tăcute. Cu cel pe care-l iubeşti eşti sever şi îl judeci, tocmai pentru că vrei raţiuni să-l iubeşti mai departe. Nu poţi sluji în adevăr un maestru mascându-i erorile, încercând să-i treci cu vederea josniciile sau vinile, decât dacă te leagă de el o complicitate ce nu mai are nimic de-a face cu filosofia. Dacă l-ai scos din inimă, efortul însuşi al judecării pare timp irosit. Se vede, deci, că Lavric ştie să-şi onoreze maestrul chiar şi în acest fel, insolit, al expunerii păcatelor lui judecăţii publice, astfel sperând să-l poată recupera, dacă nu inocent măcar îndreptat de buna înţelegere comună. Că, adică, pasiunea lui pentru Noica este o specie a erosului filosofic, nicidecum vreun soi de efuziune infantilă gata să se prosterneze dinaintea infailibilităţii unui maestru.
