Steaua, Nr. 1 / 2008

Despre idei şi blocaje este, poate, un titlu prea blând pentru eseul lui Horia-Roman Patapievici dedicat culturii române (Humanitas, 2007). Însă întrebarea fundamentală şi poziţia radicală de la care porneşte Patapievici în acest demers sistematic nu sunt noi în cultura română, problematizările asupra naturii paradoxale a mediului cultural românesc nu lipsesc. Ceea ce aduce nou autorul este o ordonare a principalelor discuţii pe aceste subiect, în acest sens cartea fiind un dosar al dezbaterilor în jurul tarelor culturii autohtone şi, mai exact, asupra existenţei sau inexistenţei unei istorii a filosofiei româneşti. 

Cartea este extinderea unui articol publicat de H-R Patapievici despre Mihail Şora în 1996, autorul deplângând defectul non sequitur din cultura noastră, adică acela de a lăsa fără continuare ideile importante şi marcante. Non sequitur înseamnă deopotrivă faptul că ideilor majore enunţate în cultura românească nu le urmează... nimic şi că aceste idei sunt lipsite de consecinţe, de studii sau cercetări care să le dezvolte ulterior. Succesiunea neîntreruptă, care există în culturile cu tradiţie în Europa, lipseşte la noi, iar acesta este defectul esenţial care blochează maturizarea spaţiului cultural românesc. Patapievici reia parţial argumentul lui Ion Codru Drăguşanu, acela că o cultură fără continuitate, bazată pe ruptură şi pe hiatusul repetat este condamnată, iar atemporalitatea în care se complace cultura autohtonă nu face decât să adâncească problemele generate de discontinuitate. 

În alt sens, ideile de la care porneşte Patapievici se întemeiază pe consideraţiunile lui Fundoianu, pentru care cultura română este tarată de veşnica rămânere în urmă faţă de un epicentru ideatic care a fost Franţa; pe discursul lui Ionescu din „NU”, pe urmele căruia descrie cultura noastră drept una „second hand”, ori pe afirmaţia lui Ioan Petru Culianu, pentru care cultura română pur şi simplu „nu există”. Tezele acestea aparent radicale sunt extensii ale formulărilor date de un Rădulescu-Motru sau Drăghicescu. Întrebarea este neschimbată: are cultura noastră un suflet aparte şi dacă acesta există, care este natura lui? Sau, dacă există o psihologie a poporului român, dacă putem vorbi despre o formă mentală specifică acestui grup, atunci cum ar trebui să o descriem. 

Răspunsul lui Patapievici este acela al izvorât din gândirea critică. Aici, în spaţiul românesc, „ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon”, spune autorul. Cultura română, crede Patapievici, este alcătuită din opere-fantasmă, producţii care influenţează comunitatea autohtonă după ce a încetat destinul lor cronologic. Aici exemplu invocat este acela al Ţiganiadei lui Budai Deleanu, care a stat mult timp în manuscris şi care a intrat în cultura „generală” după mai multe decenii de la realizarea ei, când interacţiunea cu autorul era imposibilă. Acelaşi lucru este valabil pentru opera lui Dimitrie Cantemir sau pentru scrierile Şcolii Ardelene. Trăim într-un spaţiu cultural bazat pe „reconstituiri”, pe „recompuneri” incomplete, iar un alt exemplu folosit, acela al lui Brâncuşi, care ar fi rămas un marginal fără lansarea sa în spaţiul francez, sugerează că există o dependenţă de centrele exogene. O altă dependenţă despre care vorbeşte autorul este aceea faţă de un mediu intelectual care generează „un minorat” cultural. Lipsa tradiţiilor de cercetare, absenţa unei competitivităţi profesionale în mediul intelectual de la noi, lipsa de discernământ între ideile generale şi cele particulare sunt alte simptome ale aceleiaşi boli pe care autorul încearcă să o identifice. 

Una din întrebările care trebuie puse este aceea dacă nu cumva igiena pe care o propune Patapievici culturii române nu este si ea utopică, fiind întemeiată pe o încredere într-o cultură care nu este „la locul ei” aici? Patapievici vorbeşte despre intenţionalităţi niciodată prezente în spaţiul autohton, despre ele putându-se vorbi doar ca despre nişte inteţii sau ca despre nişte dezirabile. Aici „aducerea la adevăr” a culturii române (aşa cum transpare din subcapitolul despre Maiorescu şi teza formelor fără fond) devine şi ea o utopie. 

Cu toate acestea Patapievici se străduieşte de mai bine de un deceniu să urnească – uneori chiar de unul singur - „carul” culturii române. Metafora pe care o utilizează atunci când vorbeşte despre modelul culturii „roţii”. Deşi, aparent, argumentaţia pare a unui sceptic, Patapievici vorbeşte cu dragoste despre acest spaţiu cultural, una din metaforele folosite fiind (paradoxal împrumutată din discursul misticii autohtoniste) aceea a grădinii. „Cultura română este o grădină fără relief care lâncezeşte fără relief pe mâna grădinarilor autohtoni, şi care se animă luxuriant pe mâna grădinarilor occidentali”. 

Din aceeaşi încredere uneori naivă, şi pentru corectarea acestor tare, autorul enunţă patru criterii absolut necesare schimburilor culturale: continuitatea, obiectivitatea, libertatea, impredictibilitatea şi principiul masei critice. Numai că toate aceste principii, mai mult decât necesare, cum ar fi regula participării democratice la dialogul public – bazată pe unul din miturile liberalismului triumfant al sfârşitului de mileniu, credinţa în valorile pieţei libere a ideilor, descinzând din cel mai pur spirit al lui Adam Smith – au ca fundament valori ce lipsesc spaţiului intelectual de la noi. 

O premisă importantă a discuţiei din această carte este generată de consecinţele întrebării „de ce nu avem o istorie a filosofiei româneşti”? Nu avem o tradiţie de gândire filosofică şi ne lipseşte continuitatea în ceea ce priveşte schimbul de idei la nivelul elitelor culturale. În România nu există un dialog ideatic şi nici nu putem vorbi despre o tradiţie de cercetare, „enciclopedismului faustic” din seria Hasdeu, Iorga, Eliade, Culianu lipsindu-i coerenţa în timp. 

Dacă la o lectură mai îngustă discuţia se centrează în jurul problematicii: avem filosofi, de ce nu avem o istorie a filosofiei româneşti, uneori tonul lui Patapievici devine apocaliptic, cu inflexiuni vetero-testamentare, cu referinţe la întreaga istorie autohtonă a ideilor. „Cine a continuat ideile lui Aram Frankian... cine a luat în serios studiile (...) lui Athanase Joja? Cine i-a răspuns lui Ştefan Lupaşcu? Cine a ţinut seama de „mecanica socială” a lui Spiru Haret?, şi tot aşa mai departe. Întrebarea rămâne aceea dacă neîncrederea generică faţă de idei a românilor poate fi înlocuită cu o propunere şi ea intelectuală. 

Şi în acest volum Patapievici rămâne o voce critică a culturii române (ca şi în alte cărţi ale sale) – ceea ce l-a făcut antipatic multor paseişti-bucolici autohtoni. Autorul este, în acelaşi timp, un moralist modern, un critic concentrat asupra componentei deontologice, care vorbeşte despre etică şi despre valori morale într-o societate golită de semnificaţii „profunde”, orientată exclusiv spre pragmatica interacţiunii economice; el rămâne şi o voce raţională, care nu doar critică, ci propune soluţii. Uneori vorbeşte despre principii, despre valori şi despre continuitate într-un cadru care îl face să sune ca un predicator în pustiu – cum se întâmplă cu discuţia despre Maiorescu, unde Patapievici invocă „adevărul” ca pe un criteriu ce dispune de „consistenţă” - numai că mediul cultural românesc nu este întotdeauna permeabil la adevăr.
Este posibilă o cultură românească „bine rânduită”, un spaţiu în care se fie posibile modele bazate pe ierarhii ale valorilor, întemeiate pe adevăr? Putem să vorbim despre normalitate într-o cultură fundamentată pe isterie şi pe coterii intelectuale? Sunt acceptabile modelele „structurate“ într-un cadru ideatic guvernat de subminarea modelelor? Disciplină, „humus nutritiv” intelectual, sunt aceşti termeni viabili într-un context nereceptiv la astfel de noţiuni? 

Despre blocaje & idei, chiar dacă reia câteva din articolele apărute în presa culturală de la noi în ultimii ani, reuşeşte să producă un context coerent pentru argumentarea sobră, făcând dintr-o suită de articole disparate un volum coerent, cu o logică şi o construcţie ideatică remarcabile.