Dacia literară, Nr. 75 / decembrie 2007

Constantin NOICA

Fişă biobibliografică
(n. 24. VII.1909, Vităneşti, jud. Teleorman – m. 4.XII.1987, Sibiu)
Filozof român.
Membru titular post-mortem (13 nov. 1990) al Academiei Române. Studii liceale şi universitare (Facultatea de Litere şi Filosofie) la Bucureşti. În 1940 îşi susţine teza de doctorat Schiţă pentru istoria lui „cum e cu putinţă ceva nou”. Bibliotecar la Seminarul de istorie şi filosofie şi student la Matematică şi Filologie clasică(1932-1934). În aceeaşi perioadă a făcut parte din Asociaţia de arte, filosofie şi litere „Criterion”. În 1934 se va retrage la Sinaia unde va scrie Regulae ad directionem ingenii (1935), Meditationes in prima philosophia (1937), tradusă din R. Descartes, Despre forma şi principiile lumii sensibile şi ale celei inteligibile (1936) traducere din I. Kant. Îşi continuă studiile în Franţa (1938-1939). În timpul celui de al doilea război mondial a fost referent în cadrul Institutului pentru Relaţiile cu Străinătatea (în Germania şi în ţară), a îngrijit şi editat, în colaborare cu C. Floru şi Mircea Vulcănescu Izvoare de filosofie. Culegere de studii şi texte. Tipăreşte patru cursuri de metafizică şi logică ţinute de Nae Ionescu la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Între 1965 şi 1975, a fost cercetător la Centrul de logică al Academiei; apoi se retrage la Păltiniş, (jud. Sibiu). Preocupările filosofice au cuprins un cîmp larg (gnoseologie, filosofia culturii, axiologie şi antropologie filosofică, ontologie, logică, istoria filosofiei, filosofia semantică, filosofia antică şi cea contemporană). 

Debutează, în 1934, cu Mathesis sau bucuriile simple, (Premiul scriitorilor tineri); Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz şi Kant (1936), Premiul „Gh. Asachi” al Academiei Române; Viaţa şi filosofia lui René Descartes (1937); De Caelo. Încercare în jurul cunoaşterii individului (1937), teza de doctorat (1940); Două introduceri şi o trecere spre idealism (1943); Jurnal filozofic. Pagini despre sufletul românesc (1944); Denumirea întru fiinţă. Încercare asupra filosofiei tradiţionale (1950); Goethe nefilozoful (1952); Fenomenologia lui Hegel (1962); Douăzeci şi şapte de trepte ale realului (1968); Semnificaţia culturală a categoriilor lui Aristotel (1968); Lysis sau despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri (1969); Rostirea filosofică romînească. Analiza termenilor rostire, întru, fire şi fiinţă (1970); Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973); Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975); Despărţirea de Goethe (1976); Sentimentul românesc al fiinţei (1978); Spiritul românesc la cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan (1978); Povestiri despre om (1980); Scrisori despre logica lui Hermés (1981); Devenirea întru fiinţă (2 vol., 1981); Cuvînt împreună despre rostirea românească (1984); Trei introduceri la devenirea întru fiinţă (1987); De dignitate Europae (1988); Jurnal filozofic (1990); Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru (1990); Jurnal de idei (1990); Pagini despre sufletul românesc (1991); Eseuri de duminică (1992); Introducere în miracolul eminescian (1992); Mathesis sau bucuriile simple (1992); Despărţirea de Goethe (1993); Modelul cultural european (1993); Poeme (1996).

*

Domnule Preşedinte, onoraţi ascultători,
Ne-aţi făcut o mare cinste chemîndu-ne să vorbim înaintea dumneavoastră, dar ne-aţi făcut şi o mare nedreptate. Sîntem într-un ceas al vieţii în care ce-am avut de spus mai bun, am spus. Doar un Edgar Papu mai poate scoate din depozitele lui gînduri splendide cum au fost cîteva dintre cele de astăzi. Ne-am cîntat cîntecul, dar poate avem un supra-cîntec şi pentru acela ne retragem şi cerem să fim lăsaţi în liniştea noastră. Am ieşit totuşi din ea, pentru Eminescu şi pentru Iaşi. Săracă ţară de sus/Toată faima ţi s-a dus. Nu vrem să se spună asta. Nu vrem, ca munteni, ca români, nu vrem să se spună. 

Eu am venit aici cu o propunere concretă. Am venit cu propunerea ca Iaşii să-şi reia întîietatea printr-o iniţiativă. Printr-o iniţiativă care a fost luată de 10 ani în Bucureşti şi care n-a putut fi realizată, fiindcă Dl. Nimeni, un Mister Nobody, cum zic englezii, al lumii a intervenit de fiecare dată în executarea acestei iniţiative. Am venit să cer şi să vorbesc, pe fapte, în vederea facsimilării Caietelor Eminescu. 

V-am mai povestit acum 7-8 ani despre aceasta, am scris, am încercat cîţiva dintre noi tot ce s-a putut. Iată că nu s-a putut încă nimic şi Iaşii sînt acum în situaţia de a putea face totul. Însă trebuie să vă dau unele amănunte. Şi trebuie să vă spun de ce nu s-a putut face nimic... 

Mă veţi ierta deci, că voi depăşi cele 40 de minute care mi s-au dat. Mi s-a spus că aici, în Casa „Pogor”, se începe la oră fixă şi se sfîrşeşte la oră exactă. Personal credeam despre Moldova, pe care o iubim cu toţii, că este una a taifasului şi a vorbei cu mult rost. Nu v-ascund că înainte de ‘44 m-am ferit să vin la Iaşi. Nu răspundeam nici unei invitaţii de frica pe care Călinescu a avut-o şi el, dar a ştiut să evite lucrurile trăind mai retras. 

Sînt puţin surprins de cererea aceasta, însă trebuie să o satisfac în ce mă priveşte. Nu am s-o satisfac însă în ce-l priveşte pe Eminescu, pentru că după ce voi vorbi în legătură cu facsimilarea sau nefacsimilarea acestor Caiete, voi face să vorbească pe Eminescu, prin notele mele, şi vă voi citi notele din cele şase manuscrise ale lui Eminescu, care nici astăzi nu sînt fotocopiate sau microfilmate. S-ar putea întîmpla ceva. Ştim şi am resimţit-o. S-au întîmplat lucruri teribile şi un simplu incendiu sau un simplu bobîrnac al naturii ar putea distruge aripa Academiei în care sînt adăpostite aceste manuscrise cu fotocopii, cu facsimile cu tot. 

Şi am venit aici trimiţînd o comunicare pentru Festivalul M. Eminescu1 la care nu vin. Am venit aici pentru a vă spune că este ceva de necrezut. Avem o comoară pe care nu ştim s-o păstrăm. Custozii de la Academie au toate meritele că au păstrat-o, dar nu ştim s-o ferim, s-o ferim de acest neprevăzut, care ne încearcă, parcă, aşa, cu răutatea lui, din cînd în cînd, „în partea aceasta înăsprită a lumii”, cum spunea odată Eminescu. Spunea: „Noi trebuie să fim o ţară de cultură în partea aceasta înăsprită a lumii”. Ei! Să fim o ţară de cultură şi să fim una cu Iaşii înşişi. 

Am venit deci cu o serie de documente şi după ce-mi voi înfăţişa gîndurile, dacă doriţi să nu-l ascultaţi pe Eminescu, evident, ne vom despărţi. Însă, cred că nevrednicia noastră înseamnă puţin lucru pe lîngă vrednicia lui Eminescu, şi că, deci, veţi avea răbdarea, pe care credeam că o aveţi ca moldoveni cu prisosinţă, să-l ascultaţi şi pe Eminescu în cele şase manuscrise, care s-ar putea mîine sau peste doi sau peste douăzeci de ani, pînă se va decide Academia să le facsimileze, să dispară, ceea ce mă face să vă cer să ascultaţi măcar ecoul lor în inima mea de răsfoitor al acestor manuscrise, căci mai mult nu am putut fi. Dl. Preşedinte mi-a făcut cinstea să-mi spună că am întîrziat mult asupra manuscriselor lui Eminescu. 

Doamnelor şi domnilor, în afară de Critica raţiunii pure2 pe care am reeditat-o după manuscrisul 2258, n-am întîrziat decît două săptămîni. Am ajuns eminescolog cu doar două săptămîni de preocupare direct eminesciană. Numai că am mers la izvoare. Am mers acolo unde, spre surprinderea mea, nu merseseră eminescologi adevăraţi. L-am întîlnit pe Negoiţescu după ce scrisese excelenta sa carte despre Eminescu3 şi i-am cerut să mă ajute să descifrez nişte pasaje din manuscrisele lui Eminescu. Ştiţi ce mi-a răspuns el, care se ocupa de postume şi care era de presupus că luase de altundeva decît din Perpessicius toate poeziile pe care le valorifica? Mi-a răspuns: „N-am văzut niciodată un manuscris de Eminescu”. 

Într-un sens nu era vina lui. Vă voi povesti acum cît de greu se dau, cu ce eforturi am reuşit să le văd pe toate şi, încep să cred, după ani de zile, că sînt printre singurii trei sau cinci care au văzut toată această comoară şi că, probabil, de aceea nimeni nu vibrează ca mine şi nimeni nu e îmbolnăvit aşa cum au fost nevrozaţi toţi în Bucureşti după cutremur4, nu e îmbolnăvit de eminescianită. Eu am trecut acum zece ani la eminescianită, care a fost cronică, dar după cutremur a devenit acută şi de asta am plecat din liniştea în care stăteam, din singurătatea în care cred că trebuie să stăm la vîrsta noastră cu decenţă. De asta am venit: pentru că am această eminescianită acută. 

Deci o să vă rog să-mi iertaţi amănuntele, faptul că vorbesc despre situaţii vii, faptul că nu mă plimb în ceruri, ci mă plimb pe pămîntul ăsta românesc care e şi binecuvîntat, dar cîteodată şi blestemat, şi vă cer să mă lăsaţi să vă spun aventura acestei încercări de a facsimila pe Eminescu.
Dar, înainte de a face aceasta şi de a vă spune cît de puţini oameni au întîlnit manuscrisele acestea, vreau să fac înaintea dumneavoastră un examen viu. Vă rog să credeţi că n-am repetat această poveste. Vreau să-l întreb pe Edgar Papu, bunul nostru prieten şi marele cărturar pe care încă o dată l-aţi admirat. Vreau să-l întreb: – Dragă Edgar Papu, din 44 de manuscrise care cuprind toată opera antumă şi postumă a lui Eminescu, plus toată ucenicia lui, cîte ţi-au ajuns sub ochi? E.P. – Dragă Dinu Noica, trebuie să-ţi spun că nici unul, direct. C.N.: – Direct... Şi indirect? E.P. – Indirect, cîteva, foarte puţine. C.N.: – Eu te admir, întîi pentru sinceritatea dumitale şi, pe urmă, pentru faptul că eşti eminescologul care eşti, fără să te fi întîlnit cu miracolul eminescian. 

În clipa aceasta mi-e simplu să vă dovedesc de ce Edgar Papu nu a putut vedea manuscrisele acestea şi de ce sfîrşesc prin a crede că sînt între cei trei sau patru care le-au văzut.
Eu m-am ocupat de Critica raţiunii pure în traducerea lui Eminescu. Era ceva curios. Nu se ştia că Eminescu a tradus Critica raţiunii pure. Am întîlnit, acum 15 ani, pe profesorul Ion Petrovici5, marele dumneavoastră dascăl de aici, care nu era sclerozat defel. A ţinut o splendidă conferinţă la 80 şi ceva de ani, despre Titu Maiorescu, două ore, – nu ca la Casa Pogor 40 de minute –, două ore, şi la întrebarea dînsului: „Cu ce te ocupi?” îi zic: „Vreau să editez traducerea lui Eminescu din Kant”6. Şi Ion Petrovici mă întreabă: „A tradus Eminescu pe Kant?”. Ion Petrovici a scris un splendid „Kant”; lecţiile acelea le vom publica noi odată; foarte frumoase, poate cel mai bun Kant care s-a scris la noi. A scris lucruri remarcabile despre Eminescu, dar nu ştia despre cununia asta, nu ştia că Eminescu a tradus pe Kant. Poate nici unul dintre dumneavoastră n-a ştiut. (E.P.: E curios că n-a ştiut despre ediţia „Cuza”!) Ediţia „Cuza” care figura şi ea în economia expunerii mele, trebuie să vă spun că este mizerabilă. Ediţia „Cuza”7 făcea indignarea lui Iorga care zicea: „Numai hîrtia, şi te deprimă”. Însă mizerabilă cum este, spun despre ea sincer că este singura pînă astăzi în care îl ai pe Eminescu întreg, îl cuprinzi, vezi ce-a spus Edgar Papu: vezi că nu a fost numai poet, sau a fost mare poet pentru că a făcut şi ştiut încă multe altele. 

Şi, ca să vedeţi cît de puţin inspirat s-a lucrat uneori, după cunoaşterea manuscriselor acestora în integralitatea lor (Ion Scurtu8 le-a cunoscut perfect, şi, dacă n-ar fi murit, ar fi făcut o treabă excelentă). Ibrăileanu, din păcate a zis: „Nefastă idee a avut domnul Maiorescu cînd a dat aceste manuscrise Academiei, mai bine le ţinea sub şapte lacăte”. Şi eu cred că s-a căit pentru vorba asta că manuscrisele conţin toate postumele şi toată proza lui Eminescu. Mă rog, Călinescu le-a cunoscut aşa cum le-a cunoscut, Iorga le-a cunoscut aşa cum le-a cunoscut şi veţi vedea ce au spus şi unul şi altul despre aceste manuscrise. Dar este faptul acesta, că n-am ştiut să le valorificăm. S-a făcut un dicţionar al limbii poetice Eminescu. Dacă un student de la Iaşi, după mizerabila ediţie „Cuza” ar fi făcut un glosar eminescian, ar fi făcut o ispravă. În şase luni scotea un lucru bun! Dar un dicţionar iniţiat de Tudor Vianu9 şi de Vladimir Streinu10, la care a participat Bulgăr11, un excelent eminescolog, ce credeţi că aduce? Eu cred că ştiţi. La cuvîntul „lapte” aduce – „secreţiune mamară” şi continuă, adică ne învaţă ce este laptele cu ocazia dicţionarului Eminescu şi pe urmă ni se dă sensul lui „lapte”, ca lapte, în toate locurile unde apare. La conjuncţia „şi” ni se spune pe două coloane de cîte ori apare la Eminescu şi nici măcar „şi” cu sensul adverbial (”mai fă şi asta”), nici măcar sensul de excepţie; „şi” conjuncţie şi atît. 

Ei, nu se poate face treaba aşa, sau se face o treabă bună, dar asta mai bine o fac maşinile electronice, şi mai aşteptăm puţin. Dacă Paul Miron12 ne-ar trimite o maşină electronică, să punem la calculat de cîte ori apare „şi” acolo şi am terminat cu dicţionarul Eminescu. 

Deci, un Eminescu integral nu avem; avem pe Perpessicius13 care e splendid. O să spuneţi „păcat că n-a continuat Perpessicius”. Sînt destui tineri acum care fac pe „Perpessicius” la Bucureşti, care printre puţinii, dacă nu singurii, au acces la manuscrisele eminesciene. Însă nu de asta este vorba, pentru că Perpessicius probabil că nici el nu şi-ar fi continuat ediţia. N-are sens să faci atîta filologie de text în proza eminesciană; proza eminesciană ştim cum este şi s-a publicat destul, îşi are limitele ei. Faptul de poezie stă mult mai sus. Şi, de altfel, variantele unei poezii sînt admirabile. Aveţi la La steaua, în Perpessicius, patru-cinci variante. O încîntare, ceva incantatoriu! Să vezi acelaşi lucru în diverse versiuni de aici; dincolo ai trei versiuni: Mai departe, mai departe/Mai încet, tot mai încet/Sufletul nemîngîiet,/Îndulcit cu dor de moarte, iar pe urmă vine „rătăcit, nemîngîiet”, „Mai departe, mai departe”, iar la sfîrşit o să vă dau după notele mele şi o a treia versiune pe care o să v-o citez din manuscrisul care nu este încă facsimilat sau măcar fotografiat. Ei bine, Perpessicius n-ar fi continuat pînă la capăt cu materialul eminescian. Poţi să publici într-o ediţie rezumatul unui tratat de chimie? Poţi să publici, ştiu eu, exerciţiile lui de logică? Învăţa săracul, aşa cum spunea Edgar Papu „din toate”. Dar să punem puţină măsură în toate, poate nedreaptă, dar, în sfîrşit, obiectivă, în lucruri. Nu ştia, nu cunoştea toate figurile silogistice, şi le învăţa. Nu ştia franceza bine (aflu că ştia engleză şi mă bucur), dar sînt în manuscrisele lui ciorne ale scrisorilor lui către Veronica Micle în franceză şi a cam greşit. Nu e nici o supărare. Slavă Domnului, „neştiinţă e la toţi!”, vorba lui Toma d’Aquino14. Ignoranţă să n-ai, neştiinţă avem cu toţii, slavă Domnului, adică să nu ştii ceea ce trebuie să ştii, dar neştiinţă avem cu toţii, slavă Domnului, cu duiumul. Lucrurile astea nu pot fi publicate. De aceea versurile pe care cred că le-am descoperit eu: Ca o spaimă împietrită,/Ca un vis încremenit, să le publicăm unde? Văd că Perpessicius nu le-a dat nici la moloz, dacă nu mă înşel. Nici la moloz, da. Cum? „Ca o spaimă împietrită” virgulă „Ca un vis încremenit”. Eminescu a uitat virgula: „Ca o spaimă împietrită/Ca un vis încremenit” – cu semnul exclamării sau puncte, puncte?! Şi ce înseamnă versul acesta tipărit? Dar ştiţi cum apare? Apare în Manuscrisul 2254, versul acesta care bate pînă la sfîrşitul Terrei, fiindcă prin singurul lui început „Ca o spaimă împietrită”, care povesteşte piramidele care sînt „o spaimă împietrită”. Ce altceva sînt piramidele decît spaima de moarte împietrită? Sau povesteşte tot îngheţul uman: „Ca un vis încremenit”. Este toată istoria Terrei acesteia care va supravieţui sub o formă sau alta pînă la îngheţul ei. Acest vers care bate pînă la sfîrşitul lumii este în Manuscrisul 2254 unde piesa Histrion – dramă într-unul actu de Guillome Iaroviţu, este alături de Amor pierdut, viaţă pierdută, dramă originală într-unu actu. Tipărim astea? Nu! Le facsimilăm. 

Şi v-am adus aici ca să vedeţi ce înseamnă facsimilare; v-am adus, iertaţi-mă că-mi permit să vă dau o lecţie (nu sînt în situaţia de a o face şi n-am vrut), dar v-am adus ca să vedeţi ce înseamnă facsimilare: Goethe la 12 ani, facsimilat de Institutul din Frankfurt am Main şi să vedeţi, (dacă ar fi facsimilul meu vi l-aş da din mînă în mînă să vedeţi; deocamdată nu-l pot da decît domnului preşedinte, fiindcă sînt lucruri prea preţioase) cum nu se pot tipări anumite lucruri, dar se pot facsimila şi trebuie să se facsimileze. Caietul (nici măcar 12 ani nu avea Goethe; între 8 şi 10) Labores juveniles conţine între altele: numele de animale în latineşte şi nemţeşte – leo, camelus, asinus, ursus, canis, vaca. Le publică undeva ediţia din Weimar? În Propryleen Ausgaabe? Nu le publică nimeni. Trebuie să se facsimileze. Sau o să aveţi la altă filă: „Noves salutationes matutive” – „Cum să te întîmpin dimineaţă” sau „Octo ucsit tic ties benedictionis at pacis” (...) şi în dreapta, la 10 ani, splendid scris cu litere greceşti, traducerea acestui text latinesc. Ei, spuneţi-mi mie, se pot tipări lucrurile acestea? Dar se facsimilează! Şi confraţii noştri germani au ştiut asta. Noi n-o ştim. Pentru că de cîte ori am ridicat problema facsimilării, oamenii au spus: „Păi cum putem tipări lucrurile acestea?” A spus-o marele Ibrăileanu: „Nu se poate, se pierde toată graţia şi tot farmecul”, nu-i aşa, „ca să nu spunem genialitatea poeziei lui Eminescu, cînd publicăm asta”. Şi avem dovada. Murăraşu15 a publicat în trei volume toată poezia lui Eminescu. Aţi văzut la un poet de azi atîta poezie proastă? Păi, e proastă, să nu ne sfiim s-o spunem. Sînt lucruri mediocre, sînt gînduri... Cînd vom citi cele şase manuscrise poate n-o să aveţi tresărirea acestei genialităţi. Dar, „Ca o spaimă împietrită./Ca un vis încremenit” căzut aşa, lîngă „Amor pierdut, viaţă pierdută – dramă originală într-un actu” este ca o săgeată care te trimite către cer sau ca o sondă aruncată în străfundurile sufletului. Şi facsimilul păstrează miracolul acesta. 

Să revenim însă la aventura facsimilării. Vă pun problema aceasta pentru că vă voi cere, în ultimă instanţă, sprijinul. Şi, vă mărturisesc, netrebnic cum sînt, este ultima încercare pe care o fac pentru a obţine, aşa, din anonimatul meu, facsimilarea acestor Caiete. Dacă dumneavoastră acum, ieşenii, nu înţelegeţi să luaţi în mînă o problemă care vă priveşte direct şi care v-ar da o întîietate pe care o meritaţi şi pe care v-o dorim, atunci, personal, renunţ la o încercare pe care de zece ani o fac de a obţine această facsimilare. 

Doamnelor şi domnilor, ca să obţii manuscrisele Eminescu este o chestiune pe care unii dintre dumneavoastră o cunosc, de ultimă seriozitate. Custozii Academiei le apără cu străşnicie, şi pe bună dreptate. Manuscrisele Bălcescu sînt aproape degradate, pentru că în ‘48 prea multe mîini au umblat prin ele. Şi e foarte firesc ca dl. Ştrempel, care era şeful secţiei de manuscrise, acum este subdirector, să apere cu străşnicie aceste manuscrise. Însă, problema care se pune, şi care mi-a creat mie eminescianita acută este: ce facem cu răspîndirea lor? Sînt fotocopiate toate? Veţi vedea că nu sînt. Sînt măcar microfilmate toate? Nici măcar atît. Dar acele fotocopii şi acele microfilme trebuie să fie undeva. La Biblioteca Centrală de Stat nu sînt. La Biblioteca Universităţii din Bucureşti nu sînt. La Muzeul de Istorie Literară nu sînt. La dumneavoastră nu sînt, la Muzeul din Botoşani nu sînt. Cum spunea preşedintele dumneavoastră, foarte bine, să fie undeva într-un seif, să fie ţinute undeva într-o cazemată sub pămînt, dar să fie răspîndite. Nu sînt răspîndite. Şi atunci toată problema e cum să răspîndim aceste manuscrise prin risipirea lor fotocopiată, că doar n-o să răspîndim originale. Dar fotocopiile, microfilmele... Ei bine, cum se poate ajunge la aceste manuscrise? 

Eu personal, am ajuns aşa: am cerut Manuscrisul 2258 cu Kant pe care îl ştiam, cum a remarcat Papu, pe care eu l-am cunoscut din nenorocita ediţie „Cuza”. Bun. Mi s-a dat cînd am venit cu adresă specială. Spre deosebire de alţi cercetători, am avut şocul de la început. Am spus: „Domnule, manuscrisul ăsta poartă magie în el care poate fi şi în altele” şi atunci am luat-o de la început: primele trei. Fiindcă eram băiat cuminte mi s-au dat primele trei. Am mai cerut trei, au văzut că e ceva suspect: „Ce vrea domnul?” Oricine consultă un manuscris eminescian îl caută pe ăsta, consultă manuscrisul Elena, consultă manuscrisul economic, dar nu se plimbă prin toate. Deci am mai cerut trei, nu mi s-au dat, dar elegant, spunîndu-mi-se că sînt împrumutate. Am mai cerut trei, mi-au spus că sînt împrumutate. Am mai cerut trei, mi s-au dat, fiindcă erau fotocopiate... Şi lucrul acesta era foarte important: 12 erau fotocopiate acum 10 ani! Cum? M-am uitat la ele: foarte lizibile. Şi propunerea mea va fi să fotocopiem fotocopiile, să facem după ele şi după microfilme o reproducere, să nu ne atingem de manuscrise care sînt fragile şi pe care domnul Ştrempel nu vrea nici măcar să le dea aşa, pentru microfilmat. Pentru că, spune el, „expunerea la lumină le ameninţă”. Bun! Am văzut cele 12 manuscrise facsimilate, foarte interesante, dar mai mult cu poezie; probabil le ceruse Murăraşu. Inutil să vă spun că de 10 ani numărul de 12 manuscrise fotocopiate a crescut la 13, numai cu manuscrisul 2258 pe care am cerut eu să-l microfilmeze şi să-l fotocopieze. A venit pe urmă problema fotocopierii manuscriselor celorlalte. Ca să obţin ceea ce Papu n-a putut obţine, Negoiţescu n-a putut obţine, a trebuit să joc teatru şi să fiu impostor. M-am dus la acel domn Ştrempel şi i-am spus: „Domnule, eu sînt Călinescu! Eu sînt Perpessicius. Lor le-ai refuza? Nu poţi să-mi refuzi nici mie”. Cînd vii cu aere de-astea mi le-a dat... Le-a dat şi am răsfoit şi fotocopiat aceste 44 manuscrise, hăituit de custozii care erau cu ochii pe mine. Nu vă spun că m-au prins şi pe mine cu degetul pe manuscris şi mi-au spus: „Domnule, nu ţi le mai dăm dacă nu ştii să citeşti manuscrise”. Au şi ei dreptatea lor. Am scos ce-am scos, hăituit şi de ei şi de această frenezie în care intrasem, delirul ăsta de-a vedea de-necrezutul. 

Iar eu îmi spun: „Poate mă înşel”, dar dacă domnul preşedinte şi Iaşii m-ascultă, dumneavoastră, peste două săptămîni o să aveţi acest de-necrezut în faţă. Poate o să-mi daţi dreptate, poate o să spuneţi că, mă rog, ştiu eu, am o „eminescianită” mai mult decît cronică, aşa, una, ştiu eu, din naştere. Oricum, am fost în situaţia aceasta privilegiată de a vedea tot. Şi atunci am dezlănţuit lupta... Eu eram aşa, un simplu cercetător la un institut. N-aveam dreptul să cer asta, dar am făcut un memoriu lui Zaharia Stancu. Zaharia Stancu, ştiţi ce om bun, înţelegător era; a vrut să facă bine tuturor. Nu pot să uit cînd i-am spus că în manuscrisele lui Eminescu sînt 42 de liste de rufe date la spălat. A avut o emoţie... Una din obiecţiile celorlalţi era: „cum să publici 42 de liste de rufe date la spălat?” Nu le publicăm, dar le facsimilăm. Şi Zaharia Stancu a întrebat: „42 de liste de rufe date la spălat?...” şi îl văd şi acum, îl trimit cu 30 de ani în urmă, şi îl văd la Capşa cu coatele pe bara de acolo stînd săracul să aştepte pe vreun scriitor să-l invite să ia o cafea. Îl revăd mai tîrziu cînd se mai consolidase puţin, (începuse revista „Azi”16), cum ne ruga pe toţi: „Dă-mi, dragă, un articol pentru revista «Azi»; te public în frunte!” – pe toţi ne publica în frunte – bineînţeles că nu se plătea nimic... Cei care admiră peste măsură poveştile dintre cele două războiaie îşi fac iluzii, nu? La fel bietul Chinezu de la „Gîndul românesc”17 din Cluj venea în Bucureşti: „Daţi-mi un articol, vă rog; vă public în frunte”. Bun. Îl revăd pe Zaharia Stancu în clipa asta şi-mi spun: „Săracul, poate îşi spăla singur rufele. De asta a fost emoţionat”. În orice caz, nici povestea asta nu este lipsită de sens. E adevărat că s-ar putea tipări, dar ştiţi ce s-ar întîmpla atunci cu cele 42 de liste de rufe date la spălat? Am veni cu maşinuţa, cu maşina electronică, am căuta să datăm manuscrisele, am spune: „asta e frecvenţa, da, cîte rufe avea Eminescu? care e frecvenţa cu care le dădea la spălat?”... Asta ar fi isprava unor manuscrise tipărite. 

Domnilor, vă spuneam, aceste manuscrise nu ar fi fost tipărite nici de Perpessicius. De altfel, nu numai proza lui Eminescu, dar ce venea după proză. Am avut şansa să-l întîlnesc pe Perpessicius, în 1954, şi ştiind că îl interesează filozofia, l-am întrebat, aşa, fără perfidie: „Ce-o să faceţi cînd o să ajungeţi la manuscrisul cu Kant?” În ironie sau, poate, ştiu eu, în serios, îmi spune: „Păi, fac apel poate la dumneata”. Ei, aia nu mai e „ediţie” Perpessicius. Şi nici ediţie Perpessicius cum fac cei de astăzi, care ţin niţel pentru ei secretul ăsta al manuscriselor şi ar vrea să nu se răspîndească, să aibă ei privilegiul ăsta de a se ocupa de Eminescu şi de a-l reda aşa. 

Apare acuma al şaptelea volum18, bucată cu bucată. Nici lucrul ăsta nu e serios. Fiindcă, în ultimă instanţă, îi ştim pe tinerii ăştia şi nu te poţi ocupa de Eminescu dacă nu ştii germana, după cum nu te poţi ocupa de Blaga dacă nu-l ştii pe Goethe, nu? Sigur, e cum ai face algebră fără să ştii aritmetică sau biologie fără să ştii botanică sau zoologie. Nu se poate! Ei, desigur, Perpessicius nu era mare germanist, dar a făcut treaba ca filolog. Dar dacă vor, cum pretind cei din echipa de acum, să dea un Eminescu cu toate implicaţiile lui istorice şi cu toate semnificaţiile lui, nu se pot ocupa fără cultură germană şi, din păcate, n-o au. 

Aşa... M-am dus, deci, la Zaharia Stancu cu acest memoriu. Dacă vă interesează, vă dau memoriul pe care el l-a dus, în ‘68, la secţia culturală a Comitetului Central. Dacă vă interesează vi-l las, dacă nu, îl trimet la coş; l-am adus întîmplător, nu ţin să justific în faţa nimănui demersurile mele. Însă, vă spuneam: „acest manuscris a ajuns undeva la C.C. În clipa de faţă Eminescu nu e decît cel mai mare poet al României; el poate fi transformat în pedagog al ei dacă se pun la dispoziţia oricui, şi mai ales a tineretului, Caietele cuprinse în cele 44 de manuscrise.” Şi, mai jos adaug: „Despre caietele acestea Ion Scurtu a spus: «comoara manuscriselor cu file îngălbenite»”. În 1904 erau filele îngălbenite. Vă închipuiţi cum sînt acum?! Iorga spune: «nici un rînd din Eminescu nu trebuie să rămînă nepublicat». Nu spune netipărit. Spune, nepublicat. Vezi că pe atunci nu existau mijloacele astea, dar simţea Iorga că trebuia într-un fel valorificat totul. Călinescu spune, niţel exasperat de toată aventura asta Eminescu, – aşa cum venise Schiller la Goethe cu sentimentele lui Brutus – intrase cu dorinţa de a sfîrşi cu Eminescu, şi, într-un fel a sfîrşit, că şi-a permis să spună că Eminescu avea o inteligenţă, totuşi, mijlocie. Cum a pus-o la cîntar, nu ştiu. Un prost e un prost, dar la inteligenţă e mai greu să cîntăreşti (rîsete). A spus-o. Dar acelaşi Călinescu spune: „nu e nimic de făcut decît să fie reproduse în întregime”. N-a spus publicate. Nu se poate publica rezumatul unei gramatici slavone sau, ştiu eu, un exerciţiu matematic. Nu se poate publica, dar se poate facsimila. Bun! 

Şi spuneam atunci: „De ce nu s-au reprodus pînă acum aceste caiete?” Din două motive. Întîi, pentru că ele nu sînt cunoscute decît de cîţiva specialişti şi doi, pentru că nu existau pînă acum zece ori douăzeci de ani mijloacele tehnice de a le reproduce. Bun. Deci ăsta a fost primul memoriu pe care l-am trimis lui Zaharia Stancu. El, foarte înţelegător, îmi spune: „Dragul meu, ocupă-te de ele, îţi dau tot sprijinul, ba chiar să scrii dumneata prefaţa lor!” M-am îngrozit cînd am auzit. Să scriu eu prefaţa la Caietele lui Eminescu... Mai trăia Perpessicius, putea să o scrie oricine: Geo Bogza, care are un suflet mare, chiar dacă nu e eminescolog, mă rog. Poate că a primit bine lucrul ăsta, şi, din însărcinarea lui, am făcut cercetări. În primul raport care a ajuns la C.C. eu spuneam: „N-avem mijloace”, dar văzusem caietele lui Valéry facsimilate, care sînt undeva pe la Biblioteca de Stat, şi tresărisem, cum aţi tresări şi dumneavoastră în faţa acestora (Le-aţi dat cuiva? se adresează preşedintelui. Le-aş da numai doamnei Elsa Lüder19 dacă nu le-a văzut. Le-aţi văzut sau, ca şi Papu nu le-aţi văzut? Elsa Lüder: „Nu numai ca mine, ca toată lumea”. Le-aş da, din mînă în mînă, dar nefiind ale mele, mă tem că aşa mi s-ar putea reproşa că mi-am permis prea multe). 

În primul raport eu spuneam: „Nu avem mijloacele de a le tipări. Să ne adresăm la UNESCO sau celor care au făcut facsimilarea caietelor lui Valéry, să plătim ce-om plăti şi să facem facsimilarea.”După ce am văzut bunăvoinţa lui Zaharia Stancu, am încercat şi pe alte căi şi am ajuns la Biblioteca de Stat care, din fericire, fiind în competiţie cu Biblioteca Academiei vrea să facă isprăvi mai mari. Şi, directorul Bondoc, care şi astăzi e adjunct acolo, zice: „Le facem noi. Facem noi”. Şi face un deviz foarte frumos în care arată că ne-ar trebui două maşini de xerocopiat din Polonia care costă atît, hîrtia atît. 

Totalul se ridica la 876.000 şi cu asta am fi avut zece mii de exemplare, adică 44 de manuscrise în cîte zece mii. Vă închipuiţi, la preţul de 400 de lei, orice student poate avea manuscrisul lui Eminescu şi lucrul acesta era de făcut cu propunerea de atunci. Ulterior Bondoc spune: „Stai! Avem chiar în România mijloace.” Eu am înaintat un al treilea memoriu către Zaharia Stancu. Maşinile de xerox existente în ţară la Centrul de Documentare sau la IDT sau la Ministerul Comerţului Exterior pot face lucrul acesta cu muncitori plătiţi cu ore suplimentare. „Şi, spunea, noi nu avem nimic, cheltuiala este numai hîrtia şi vom garanta că într-un an se face această facsimilare.” Am venit şi cu acest raport la Zaharia Stancu şi, în ultimă instanţă, eu cu un raport mai rezolutiv spun: „Tovarăşe preşedinte, vă cer să se pună la dispoziţia unui colectiv compus din trei persoane: din Bondoc, subdirectorul Bibliotecii de Stat, un membru al Uniunii şi subsemnatul – cercetător la Centrul de Logică –, un milion de lei. Cu această sumă şi cu girul Uniunii, editarea manuscriselor lui Eminescu se va putea face în doi ani, la capătul cărora Uniunea va avea manuscrisele lui Eminescu într-un tiraj de 10.000, în valoare de cîteva milioane de lei, două maşini xerox de reprodus alte manuscrise şi recunoştinţa generaţiilor viitoare.” La raportul acesta, Zaharia Stancu îmi spune: „Stai, dragul meu, au aşteptat 70 de ani aceste manuscrise, să mai aştepte trei luni să facem Cartea Românească, editura Uniunii, şi vor prelua cei de acolo sarcina de a facsimila pe Eminescu.” Splendid, deşi trei luni mi se păreau mult, dar, dacă am aşteptat 70 de ani, mai aşteptăm trei luni. Mă duc la Marin Preda, iau cu mine un volum din Valéry să-i arăt cum este facsimilat un mare autor. Marin Preda îmbrăţişează din plin ideea, ba chiar la o lună de la închegarea Cărţii Româneşti anunţă la radio, la televiziune, în cinstea aniversării partidului (era în ‘69), facsimilarea primelor două caiete din Eminescu. Două. Cam puţin din 44, dar bine şi astea. Mulţumit, stau deoparte; sarcina era a lor, eu nu aveam nici o pretenţie. Dar trec lunile şi mă duc la Cartea Românească şi zic: „Ce faceţi cu facsimilarea?” Acolo era bietul Mihai Gafiţa, care ca orice editor mare, este şi un întîrzietor mare. Avea foarte multe calităţi şi... sigur că nu putem vorbi decît de bine de el acum, dar avea o exigenţă care este una din nefericirile timpului nostru. Avea comparativul mai bine cu el: să facem lucrurile mai bine. Să încerc să fac mai întîi o mică paranteză filozofică, să vedem ce nenorocire aduce mai binele ăsta, şi de ce pledez acum pentru o facsimilare în orice condiţii. Fotocopii de pe fotocopii. Mai binele acesta, ştim cu toţii vorba aceasta, mai binele ăsta a nenorocit umanitatea: e mai bine cu trenul, decît cu căruţa; sigur, asta e clar, facem trenul. E mai bine cu Mercedes decît cu Trabant, să căutăm să avem Mercedes. E mai bine cu Jaguar decît cu Mercedes; să căutăm să avem un Jaguar. Ei, aici încep să se încurce lucrurile. Va să zică comparativul a nenorocit într-un fel o lume, tehnica a venit tot timpul cu lucruri mai bune care înlocuiau lucrurile bune şi au venit americanii care le înlocuiau cu lucrurile lor, foarte bune. Ştiţi povestea cu cea mai bună cofetărie din America, alta cu cea mai bună cofetărie din lume şi alta cu cea mai bună cofetărie de pe strada asta. Cam ăsta este stilul de care suferim cu toţii. Comparativul şi superlativul au desfiinţat binele, pentru că astăzi doctorii ne spun: „Mai bine e să umbli pe jos şi cel mult cu bicicleta.” Şi nu mă opresc să vă fac, în ciuda timpului limitat pe care-l am, o paranteză filozofică şi să vă spun că acest comparativ, cu toate limitele lui, joacă un rol teribil în istoria spiritului. Eu aş vrea să scriu despre vicisitudinile universalului în cultura europeană şi să arăt că universalul a început cu substantivul (...) Substantivele caracterizează lumea medievală, lume în care distanţele sînt asigurate de comandamentele cereşti. A venit Renaşterea, cu lumea adjectivului; adjectivele astea care s-au plimbat peste tot: culoare, formă, contur s-au vestejit atît, încît au ajuns la bastardizare. Că toţi spun, de pildă, precum Cocteau20: „O femeie are o frumuseţe care se pleacă asupra urîţeniei ca acrobatul asupra morţii”. Sau poţi spune despre un geniu că e prostuţ? Sau genial şi prostuţ merge? Şi ca dovadă că este aşa, în Renaştere, apar bastarzii; Leonardo da Vinci – bastard, Leon Batista – bastard, Erasmus – bastard. Se bastardizează pînă la... barocul dumitale (i se adresează lui Edgar Papu) şi dumneata ai scris o carte excelentă despre baroc. 

Ei bine, am trecut, cu clasicismul francez, la lumea adverbului: să faci lucrurile în chip distins, în chip raţional, în chip ales, o lume a adverbelor. Va să zică: substantiv, adjectiv, secolul clasic al adverbului. Şi a venit lumea asta a tehnicii cu comparativul şi cu superlativul, iar apoi a venit lumea conjuncţiei. Noi trăim într-o lume a conjuncţiei, fiind dominaţi de logica matematică a lui „şi”, sau „dacă aşa... atunci”. Conjuncţiile astea (noi sîntem manevraţi total de asta, şi maşinuţele se bazează pe asta, şi cibernetica se bazează pe asta, iar logica matematică ne domină). Conjuncţia e mai abstractă.
Ei bine, revin la Eminescu şi o să revin şi la Gafiţa. Noi avem altceva de propus lumii. Şi aici un protocronism, pe care te rog să-l reţii, avem de propus prepoziţia. Întru ce sînt toate astea? Substantivul este în ceva. Adjectivul? Adverbul? Conjuncţia? întru ce-s? Şi dezastrul lumii noastre este că toate lucrurile astea sînt întru nimic şi o spun apusenii perfect, americanii şi mai şi; nu sînt întru nimic. Şi prepoziţiile noastre, care toate, după mine, ţin de acest miraculos întru, ar putea fi o replică dată acestei lumi care s-a lichefiat, care nu mai ştie să se vertebreze. Ei bine, să închid paranteza, această poveste, care a nenorocit, poate, lumea, – greva şi asupra lui Gafiţa. Chiar el spunea: „Să facem lucrurile mai bine.” Iar eu ziceam: „Domnule, xerox. Facem xerox. Zece mii de exemplare, 50000 de exemplare, tot românul să aibă sub ochi miracolul eminescian”. El zice: „Nu!” Şi nu numai că spune el. „Să vă arăt eu ce spune tehnicianul nostru.” Domnilor, de tehnicieni şi avocaţi trebuie să ne ferim în viaţă, că întotdeauan ei îţi spun ce să nu faci, că nu se poate face nimic. Şi vine acel tehnician, mare tehnician, care poate trăieşte şi astăzi şi ne zice: „Nu, nu xerox. Nu se poate.” Gafiţa zice şi el: „Nu, nu. Facem o dată şi bine. Facem numai 1000 de exemplare în loc de 10000. Cîte vrei dumitale, dar facem pe clişee de apă”. Vă mărturisesc că am avut o încîntare aşa... clişee pe apă... am simţit clişee plutind peste ape aşa... Însă facem clişee pe apă. Dar, adaugă Gafiţa: „O să ne coste scump. O să mai facem cîteva traduceri din Balzac şi îl edităm pe Eminescu”. Mi s-a părut curios că Balzac trebuie să-l sprijine pe Eminescu, dar, mă rog, îl facem pe clişee pe apă... (rîsete).
Am aşteptat aşa un an. În al doila an, era prin ‘73-’74, fiindcă rapoartele astea începuseră prin ‘68-’69 – îi scriu lui Marin Preda: „Ce faceţi?” N-am vrut direct lui Gafiţa fiindcă mă temeam că el o să aibă o reacţie de asta de om lezat, îi scriu lui Marin Preda: „Ce faceţi cu facsimilarea aia pe care aţi anunţat-o şi pe care aţi preluat-o asupra dumneavoastră?” Marin Preda e şi el un scriitor, dar un prost corespondent. Toată lumea zice că nu răspunde la scrisori. Atunci am avut şi eu o reacţie de asta, poate vinovată, faţă de cauza eminesciană: m-am supărat niţel şi-am zis: „Ei bine, trec la altă firmă”. Şi mă duc la editura Eminescu. Editura Eminescu... cînd vezi Eminescu, fără îndoială că trebuie să faci totul pentru Eminescu. Duc iarăşi un volum din Valéry facsimilat... Îl văd şi acum pe Valeriu Rîpeanu, un sfert de oră cufundîndu-se în magia acestei facsimilări şi se decide: înscrie patru caiete în planul din ‘74; se poate verifica asta la editura Eminescu. Patru caiete din 44, va să zică unşpe ani, cam mult, dar, mă rog, se face începutul! Se-ntîmplă ceva: apare mister Nobody. Ştiţi gluma aceea engleză cu cine a spart farfuria? Nobody! Cine a trîntit uşa? Nobody. Şi atunci am făcut o poezie Mister Nobody. 

Mister Nobody a venit în România, şi venind cu paşaport englez şi avînd o deviză, sigur că l-am adoptat. Mister Nobody care, sper că n-a ajuns şi aici la dumneavoastră, fiindcă de asta am venit, acest Mister Nobody a apărut sub forma unui personaj al cărui nume nu-l reţin, despre care mi s-a spus numai că scrie cărţi pentru copii. Foarte interesant!... Dar personajul acela a şters din planul editurii Eminescu cele patru caiete Eminescu. M-am întristat. Îmi pare rău, dar nu e chiar nimic de făcut? Şi atunci mi se dă o soluţie. Rîpeanu şi un excelent redactor de acolo, Anghelescu, îmi spun: „Publicăm articolele dumitale despre necesitatea de a facsimila caietele Eminescu şi sigur că pledoaria dumitale o să convingă lumea”. Iarăşi am avut slăbiciunea de autor. Să cred asta este uşor. Mai îmi apărea o carte, e bun. Deşi eu cred că o carte făcută din articole nu e valabilă şi cert pe toţi tinerii care publică asemenea cărţi, dar în sfîrşit... cauza Eminescu... M-am obnubilat puţin, m-am întunecat la minte şi am publicat cartea aceasta. Cartea nu are nici o valoare exegetică; cartea e aproape un ţipăt: facsimilaţi pe Eminescu, facsimilaţi pe Eminescu! Ce mi s-a întîmplat? Ceea ce i s-a întîmplat italianului din ‘44 care s-a ridicat din tranşee şi a strigat „Avanti!”. Nimeni nu s-a mişcat şi cineva din fundul tranşeiei i-a spus: „Que bella voce”. Asta mi s-a întîmplat. Prietenul meu Mărgineanu de la Cluj a spus: „De ce să publicăm şi iarăşi să publicăm, (în sensul să tipărim) toată zgura eminesciană? Poate că Ibrăileanu avea dreptate“. Eu îl citam pe Ibrăileanu acolo şi a preluat de la mine lucrul; îl preluasem şi eu de la Perpessicius. „De ce să publicăm tot?” şi a dat dreptate lui Mister Nobody şi nu s-a putut face nimic cu cartea, nici cu ţipătul meu. 

Între timp îmi apare, în sfîrşit, după şase ani, traducerea lui Eminescu din Kant: Mihai Eminescu – Lecturi kantiene; autor Eminescu, îngrijitor: eu şi un tînăr Scurtu, pe care am vrut să-l antrenez aici. Am crezut că o carte semnată Eminescu o să însemneze o zguduitură de conştiinţă pentru cititorul român. Nici nu a fost înregistrată sau este undeva în biblioteci. Eu nu mă supăr că nu mi se recenzează cărţile, dar era cartea lui Eminescu, speram cu asta să fac dovada: iată ce se găseşte în manuscrisele eminesciene! Făceam dovada cît de greşită era lecţiunea lui Cuza în 1914 (Iorga zicea că nu Cuza a transcris, ci un domn Cuzin, aşa ceva...). Mă rog, dar făceam dovada ce minuni sînt acolo, ce înseamnă traducerea asta din Kant la 24 de ani... 

Mă întorc puţin îndărăt. Pentru a face să apară această carte a trebuit să aştept şase ani, pentru că prima editură la care am dat-o a avut ezitări: „Cartea e prea grea! Noi sîntem mai mult pentru tineri”. Dar şi Eminescu era tînăr. A scris la 22 de ani traducerea sa. Şi poate tocmai de aceea ar trebui dată tineretului ca să vadă, cum spunea Edgar Papu: „Un poet are în subsolul lui mai multe altele decît o vagă inspiraţie poetică”. L-am convins de asta că după vreun an îmi spune: „Uite ce-i, domnule” şi îndrăznesc să vă citez doar aşa, aproape ruşinat de ea: „Şi Kant şi Eminescu, şi Noica...” la care eu m-am îngrozit: „îţi baţi joc de primii doi sau îţi baţi joc de mine?” Ăsta era argumentul lui Nobody, fiindcă el nu era într-adevăr un oarecare, a şi dispărut acum din cultură; argumentul lui spre a nu publica Lecturi kantine de Eminescu. Şi nemaiavînd ce face atunci, am mutat cartea la editura Univers (acolo am găsit bunăvoinţă). După doi ani a apărut, dar nu avea nici un ecou, decît unul foarte palid, la Radiodifuziune. Mă trezesc chemat la radiodifuziune, la secţiunea „Glasul Patriei”, să vorbesc românilor din străinătate despre isprăvile noastre în materie de Eminescu. Nu ştiam că avem un radio care bate aşa de departe, nu ştiam că românii din străinătate ne ascultă (din păcate cei de aici ascultă prea mult radiourile de dincolo), dar în sfîrşit zic: „Ce să fac?” „Să arătaţi cum valorificăm moştenirea eminesciană”. La care spun: „Nu o valorificăm cum trebuie, şi nu vreau să vorbesc. Luaţi-l pe Scurtu, colaboratorul meu, eu nu vorbesc fiindcă nu se facsimilează caietele lui Eminescu.” Şi după două zile apare directorul acestei emisiuni, care era bunul meu prieten Virgil Cândea, şi care-mi spune: „Dragă Noica, fii liniştit, ne trimite Paul Miron din Germania un xerox şi facsimilăm caietele lui Eminescu”. Iertaţi-mi anecdotismul acesta dar sînt nevrozat. Am declarat că sînt nevrozat, sînt probabil la ultima comunicare publică din viaţa mea, deci, vreau să spun aşa ce-mi stă pe inimă şi pe inima mea stă apăsător acest capitol: Eminescu. 

Cu vreo două-trei luni înainte fusesem la doamna Zoe Buşulenga s-o întreb „ce facem cu Eminescu?”. „Stai liniştit, că ne trimite Paul Miron un xerox”. Cînd aud din două părţi lucrul ăsta, fericit, ştiam că o să fie un xerox bun, nu ca Piloris, cel de care vorbea Bondoc. Trece un an, nu se întîmplă nimic. Îi scriu lui Paul Miron: „Dragă prietene, între altele regret că nu mă mai cauţi, dar ce faci cu aparatul ăla?” Zice: „A venit! Este!” Şi aici mă apropii de dumneavoastră. „Este! Este în România! Este la Patriarhie! Şi o să mai fie unul şi la dumneavoastră” aşa a făgăduit Paul Miron. Şi acum rămîne să-l dăm deoparte pe Mister Nobody şi să facem treabă. Însă ce se poate face practic? Vedeţi, eu cred că Iaşul poate face ceea ce n-a făcut Bucureştiul în zece ani. Poate face opera asta de facsimilare, nu pe manuscrise direct, dar pe fotocopii care se citesc foarte bine şi pe microfilmele care există. Şi m-am dus la Academie, să văd ce este fotocopiat, ce este microfilmat. După zece ani, cum vă spun, de la 12 fotocopiate s-a ajuns la 13. Bun! Măcar sînt 33 microfilmate. Fac socoteala, păi ies 44... Mă uit mai bine, mi s-au dat numerele, am luat numerele; şase microfilmate se suprapuneau cu cele fotocopiate. Şi atunci rămîn din 44 de manuscrise, 38 fotocopiate şi microfilmate. Şi aceela vă cer eu să pornim în caravană, mîine sau luni, sau cînd vreţi, să pornim dacă vreţi cu asalt, să-i obligăm pe cei de la Academie să vi le dea să le reproducem. (Acum cînd am avut cinstea să fiu primit de tov. preşedinte, am văzut ce repede a înţeles problema şi ce operativ este. A luat telefonul în mînă, a vorbit cu muzeul21: „Faceţi o adresă Academiei Române să trimită manuscrisele fotocopiate”). Încîntat că am găsit în sfîrşit pe cineva operativ, zic: „Domnule preşedinte, la o adresă o să vi se răspundă cu o adresă şi atunci cînd o să le facsimilăm pe toate o să trimitem şi la Iaşi o replică. Nu cereţi să vi se dea fotocopii după fotocopii”. 

Am plecat fericit, dar, ajuns la Bucureşti m-am gîndit: sînt 9 sau 10.000 de file. Va să zică astea trebuiesc fotocopiate, microfilmul trebuie mărit. Serviciul de microfilme sau reproduceri din subsolul Academiei are treabă: pentru C.C., pentru străinătate, au tot felul de sarcini. Cînd au să facă ei 10000 de fotocopii. Astea costă 20 de lei una şi trebuie să plăteşti 200000 de lei. Iertaţi-mă! Simţ practic vedeţi că n-am. Dar fără să vrei, cînd treci prin atîtea, ajungi şi un om cu simţ practic. Vă spun, 200000 lei ar costa, plus aşteptarea ca specialiştii de acolo, de la Academie, să facă 10000 de fotocopii. Trec doi ani, trec trei, vorba lui Zaharia Stancu: „Am aşteptat 80, să mai aşteptăm încă doi sau trei”. Eu n-aş mai aştepta. Şi am venit la dumneavoastră să vă rog, să vă întreb, care din soluţii sînteţi de acord s-o alegem: să facem, ştiu eu, cum se face un marş al păcii, sau cum au făcut femeile din Irlanda un marş al împăciuirii; să pornim 5, 20 – 100 de oameni pe jos? În vreo 12 zile sîntem la Bucureşti. O să ne întrebe lumea în sate: „Ce vreţi, fraţilor?” – „Vrem facsimilarea caietelor lui Eminescu.” Eu cred că în momentul cînd ajungem la Patriarhie, o să se sesizeze Academia şi o să spună: „Opriţi-vă!” Am speranţa asta. Asta e o soluţie. Altă soluţie ar fi ca mîine sau luni, cînd mă hotărăsc să plec aşteptînd decizia dumneavoastră, să-mi daţi un fotograf foarte bun, un tehnician mare, un fotograf sau un specialist, sau doi, sau trei să plecăm cu ei să luăm xeroxul lui Paul Miron, să-l montăm de la Patriarhie în subsolul Academiei; ne rugăm de Livescu care, slavă Domnului, are afecţiune pentru Iaşi, să ne lase să xeroxăm fotocopiile şi să vedeţi că la un xerox bun o fotocopie e la fel de bună. Şi pe urmă să cerem, dacă se va putea, să xeroxăm xeroxul şi o să vedeţi că la a patra mînă încă este foarte vizibil manuscrisul. Mai mult încă, să cădem în genunchi în faţa lui Ştrempel şi să-l rugăm să ne lase să fotocopiem şi celelalte şase manuscrise care nu sînt nici fotocopiate, nici microfilmate şi să venim chiar la Festivalul dumneavoastră. Să facem, aşa nebuneşte, un lucru care, dacă aveţi iniţiativa asta, e de făcut... Aştept răspunsul dumneavoastră dacă optaţi pentru soluţia cu marşul împotriva Academiei. Cum vreţi dumneavoastră! Eu sînt gata să plec cu dumneavoastră pe jos, cel puţin pînă la Vaslui, nu? Bun! Deci, va să zică, sîntem în situaţia aceasta de a putea, cu mijloace mai puţin bune, operînd cu pozitivul, aşa cum spun doctorii „să facem o treabă”. În clipa în care ar veni aici cele 9000 de file facsimilate mi-aş îngădui să sugerez o comisie de aici, că avem eminescologi de seamă (pe profesorul Constantin Ciopraga şi alţii), să parcurgă în 10-12 zile aceste manuscrise, să vadă că nu sînt decît, din 9000 de file, 40-50 supărătoare, xenofobe, antiruse; să lăsăm Doina deoparte, să facem ca dactilografele, ştergem... şi să apară. De aici vreau să vă spun un lucru pe care mă întemeiez şi care, cred, vă creează o obligaţie nu numai culturală, ci şi politică. Zaharia Stancu, în ‘69, a fost la preşedintele ţării şi mi-a spus: „Dragă, între altele am vorbit şi de facsimilarea Caietelor Eminescu şi preşedintele ţării a spus: «Dacă nu e nimic supărător, daţi-le drumul!»” Nu este nimeni în România, nici şefii actuali ai culturii româneşti, n-a fost nimeni împotriva acestui proiect. Doar Mister Nobody! Nu ştiu cum a reuşit acest nimeni să atenueze orişice încercare, nu ştiu! 

Aşadar, vă cer să alegeţi una dintre aceste două soluţii şi vă stau la dispoziţie pentru soluţia cea mai plauzibilă. Să-mi daţi 1-2-5 fotografii, să aveţi, la 8 oct. sau 7, să aveţi la Festival, cele 9000 de file. Şi pe urmă să le citiţi aici, să vedeţi care sînt paginile supărătoare, (sînt foarte puţine), şi să rugaţi editura Junimea să facă ceea ce n-a putut face Cartea Românească, ceea ce n-a putut face editura Eminescu, să multiplice aceste caiete, unde nu v-ar costa decît hîrtia şi unde cu 410 lei volumul orice student de la Botoşani sau orice licean de la Năsăud va putea avea în biblioteca lui miracolul eminescian.
Doamnelor şi domnilor, o să mă întrebaţi: „Cine eşti dumneata? Ce te agiţi atît? Ne-ai spus ce avem de făcut, las’ că ştim noi ce avem de făcut!”. „Sînt şi eu un mister Nobody, dar sînt un mister Nobody care a văzut manuscrisele lui Eminescu!
Aceasta este prima parte, a doua este Eminescu.
*
Vă spuneam că din cele 44 de manuscrise numai 38 sînt microfilmate şi fotocopiate, şi cum am note din toate manuscrisele, am verificat care nu sînt fotocopiate sau microfilmate. Şi dacă ne ducem luni în Bucureşti, atunci trebuie să cerem întîi fotocopiile care nu ni se pot refuza; poate au negativul – eu nu mă pricep – şi dacă au negativ, atunci e mai uşor; deci dintr-odată 13 manuscrise avem, microfilme nu ştiu (trebuie să vină specialistul dumneavoastră să-mi spună cum se măresc, ce se întîmplă cu ele, cum le putem valorifica), dar aşa aş zice – măcar 13 manuscrise dacă aţi vedea aici la Festival, parcă ar fi un festival mai plin eminescian. Totuşi opt sau şase au rămas nefacsimilate, şi atunci fiindcă s-ar putea să fie atinse de aripa neantului, îngăduiţi-mi să vă citesc ce-am putut aduna în graba aceea, în cursa aceea cu timpul măsurat, cu timpul care mi se dădea şi pur şi simplu ce s-a agăţat de sufletul meu trecut prin acele manuscrise.
Acum, să nu vă faceţi iluzii. Eminescu este cel pe care l-a descris Edgar Papu, dar şi omul multor scăderi, al multor imperfecţiuni, însă ceea ce e uluitor e tocmai ceea ce spunea în esenţă Papu: că are o cuprindere universală, de homo integralis, faptul că vrea tot, faptul că, aşa cum vă spuneam, trăieşte ruşinea de a nu şti tot. E o ruşine să nu ştii tot.
Mi-am pus adeseori problema dacă plimbîndu-mă pe cîmp mă întîlnesc cu un marţian sau cu un om de pe altă planetă şi mă întreabă: „Ce este, domnule, esenţial pe Pămînt, ce cunoştinţe aveţi? Ce poezie aveţi?”, vă spun clar: m-apucă groaza. Ce ştiu eu despre Terra ca să pot sta de vorbă cu el? Oricare dintre noi trebuie să se ruşineze ca şi Eminescu care se ruşina că nu ştie tot. Dacă întorci aşa lucrurile, atunci fiecare pagină din el, cu aproximaţiile ei, cu greşelile ei, devine un miracol. E miracolul acesta al laboratorului unui geniu. 

Doamnelor şi domnilor, nu este fotocopiat, nici facsimilat Manuscrisul 2265; este dintre cele mai sărace fiindcă, deşi are 350 de file, format caiet, este numai dicţionar de rime; dicţionar de rime căci la Junimea aţi văzut pe Marin Bucur22 care se lupta grozav să valorifice pe Eminescu dar aşa, cu ce poate face dînsul, a publicat un volum, am impresia că a convins pe tinerii noştri poeţi că trebuie să folosească rima ş...ţ Miracolul unei rime îţi apare din cînd în cînd în manuscrise. La pagina 293 apar nişte iambi, nişte spondei: „N-o vezi, iubita”. Încerca aşa... Acesta este manuscrisul 2265 care, vă spun, e numai de rime. 

Manuscrisul 2268. Aici este o chestiune care priveşte direct eminescologia de astăzi. Am fost foarte surprins să văd că şi în cartea lui Eugen Simion cu Florica Şuteu23, şi peste tot sînt valorificate alte texte despre Archaeus decît acesta. Şi mi-am explicat astfel: n-a fost facsimilat, n-a fost fotocopiat. Poate n-a avut acces la el nici Eugen Simion, care e mare eminescolog. Or, eu tocmai pe acesta îl găsesc semnificativ pentru Povestea regelui Tlà, cum zice el aici, nu „faraonului Tlà”. Este un manuscris în care apare povestea Archaeus-ului – 57 de file, format caiet. Şi începe cu un poem: „E-mpărţită omenirea în cei ce vor şi cei ce ştiu”. Toate astea trebuie să fie undeva, la molozul lui Perpessicius. Dar, vă daţi seama, acolo se pierde în mizeria tiparului, în tristeţea de a trăi în Galaxia Gutenberg, pe cînd aici sîntem în splendoarea scrisului cu pana de gîscă: „E-mpărţită omenirea în cei ce vor şi cei ce ştiu”, sau versul acela pe care l-am folosit undeva: „Vorbeşte încet, vorbeşte înainte/Cu glasul tău izvor de mîngîieri ”. Urmează cîteva poezii cu vulgarităţi. Într-adevăr, unii dintre specialiştii noştri m-au întrebat: „Bine, vrei facsimilarea caietelor lui Eminescu, dar ce faci cu paginile pornografice?” Le scoatem. Bine! Le scoatem! Dar trăim într-un veac unde domnişoarele noastre nu mai sînt aşa, ştiu eu, crescute la maici; mai putem lăsa... Goethe, slavă Domnului, avea pornografii; s-a publicat un volum special şi avea o poezie splendidă, pornografică clar, dar splendidă. Eu nu ţin, putem să scoatem paginile pornografice. 

Pe urmă vine o rimă: „mistui – tristu-i”. Pe urmă vine Călin şi vin nişte maxime: „În genere bunătatea sau răutatea faptelor omeneşti se judecă după potriveala lor cu interese plănuite. Dar dacă cel căruia îi faci nedreptate o doreşte, atunci, deşi din punct de vedere absolut eşti culpabil, totuşi fapta ta e bună.” Este interesant punctul de vedere al lui Eminescu care şi acesta este protocronic. Altă cugetare: „E uşor de a fi nobil cînd nu trebuie să fii. Şi e uşor de a fi fericit cînd lumea nu caută a te face cu orice preţ fericit.” A doua parte este interesantă, fiindcă dacă vrea să te facă fericit, atunci te proiectează sus, te face ministru, te face şef de catedră şi te nenoroceşte. 

Apoi Văduva din Efes, proiect de piesă în trei acte. Vă citesc numai o parte, deşi am copiat-o în întregime: „Dar înainte de a-mi povesti de regele Tlà (ştiţi din Călinescu şi din Eugen Simion toată povestea cu faraonul Tlà), aş dori să-mi spui ce înţelegi prin Archaeus. Dragul meu, ţi-am vorbit de manuscriptul din sertar. Îmi vei concede cum că toată comedia n-ar fi avut loc dacă nu era acel neînsemnat manuscris vechi în fundul sertarului...” Cîtă bogăţie în cîteva foi terfelite în care zăcea învăluit Archaeus. „Ei bine, priveşte viaţa ca o comedie” (zice el). „Cine-o aranjează? Priveşte omul ca o maşină. Cine-o ţine? Priveşte natura ca un decor. Cine-l zugrăveşte? Archaeus! Dar cine era el? Un nimic, o posibilitate. Dar închipuieşte-ţi acum că-n mijlocul reprezentaţiei, un perete cade, un actor îşi rupe capul, unul îşi uită rolul. Iată un Archaeus jignit. Şi simţi şi tu că eşti jignit. Deşi, de ce simţi? Pentru că acel nimic e şi-n tine. Pentru că insultat fiind pe scenă, e insultat în tine. Şi cu toate acestea, el putea să rămîie mii de ani în saltea şi corpul lui de hîrtie să putrezească. Tu însuţi puteai să nu te naşti, să fii din numărul celor care n-au fost niciodată. Ei bine, totuşi fiindcă existenţa era posibilă, ea este. Ar fi existat ca o idee, ca o comedie mimată (?), ca o comedie al cărui manuscript s-a pierdut şi despre care nimeni nimic nu ştie. Deşi a existat, ba există în creierul naturii.” Poţi să-i zici idealism obiectiv, că natura are un creier, cu ideile care se realizează, nu se realizează, dar e o poveste despre Archaeus care mi s-a părut mai adîncă decît pasajele folosite. Numai că, manuscrisul nu era fotocopiat şi, probabil, nici marii noştri eminescologi n-au avut acces la el. 

Manuscrisul 2269 – 78 de file, format de caiet. Începe cu verbe. Îl interesa gramatica, îl interesa verbul. Traduce ceva dintr-un curs de lingvistică germană. Şi aici apare o notă interesantă: „11 mai 1876 ”. Foarte rar manuscrisele sînt datate. Aici apare pasajul care este în ediţia „Cuza” şi este şi la „Scurtu”: „În problemele aceluia (ale filozofului), e mai mult adevăr decît în siguranţele acestuia” sau „Pentru o minte mare totu-i problemă, iar pentru 75 de dramuri de creier totu-i sigur.” Vorba asta se potriveşte cu poveştile pe care le trăim: ceasul ăsta în care exactitatea se substituie adevărului şi siguranţa se substituie problematicului. Protocronism, nu? O pagină mai tîrziu: „Iar eu din parte-mi, gîndesc aşa: orice-a gîndit un om singur fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alţii cuprinde o sămînţă de adevăr”.
Ştiţi singurătatea aceea de care vă vorbeam, cerîndu-vă să nu ne mai chemaţi, singurătatea aceea care nu e izolare, care-i cu oameni cu tot, e purtătoare de adevăruri. Pe cînd aici nu putem să vă spunem decît exactităţi sau, poate, nici atît, inexactităţi. 

Pe urmă, probabil din Geniu pustiu ceva, şi pasajul care m-a tulburat: „O lume ca ne-lumea este posibilă neîntreruptă fiind de o altă ordine de lucruri.” „O lume ca ne-lumea ”! ne-ul ăsta, ne-margini, ne-finit (în afară de infinit şi infinire). În legătură cu asta căutam în Dicţionarul limbii poetice cuvîntul infinire care e peste tot în ediţia „Cuza”; am căutat „lamură”, nu e de găsit. Găsisem în schimb „lapte”. (...) Urmează două pagini de aforisme; una cu o idee obişnuită: „între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere; inteligenţa o găseşti prea des, caracter prea puţin”, care seamănă cu vorba lui Carp „n-avem caractere în România”. Ştiu eu? Eu cred c-am avut, cel puţin în ultimii 50 de ani, am avut caractere, dar nu e totul asta. Eticul gol, eticul care nu e pus în slujba a ceva, devine din virtute, virtuozitate. În continuare: „Fericirea şi prostia numai dintr-o cauză nu sînt identice: pentru că nu toţi proştii sunt fericiţi”. Altceva care este editat în ediţia „Cuza”: „Om de spirit e acela care în fundul inimii lui rîde de tot şi de toate. De aceea un geniu nu poate fi rău, pe cînd un om de spirit e întotdeauna rău.” Povestea asta cu bunătatea geniului e mare. Eu aş spune aşa, că se verifică cel puţin în istoria filozofiei. Numai geniile sînt bune, şi în ultimă instanţă, aş spune, numai Platon şi Hegel, fiindcă sînt buni cu restul, îi preiau pe ceilalţi. Toţi filozofii spun: „Pînă la mine oamenii n-au ştiut adevărul, vă spun eu adevărul”. Hegel vine şi spune: „adevărul meu e cu adevărul lor cu tot”. Şi Platon vine şi-i ia pe toţi presocraticii şi face, cu geniul lui, opera asta de integrare. În orice caz, geniul nu e rău, numai omul de spirit e rău. 

Urmează încercări de slavonă. Apoi note de lecţii şi de elevi pe cînd era suplinitor aici, la Iaşi (în mai 1876). Şi la urmă, învaţă figurile silogistice. Era mare, ştia din toate, dar sigur că nu ştia logica pe care o ştia Maiorescu. Aş îndrăzni să spun că ştia mai bine filozofie decît Maiorescu sau cum trebuie făcută filozofia. Dacă ar fi cazul v-aş spune de ce filozofia română a suferit 60 de ani din cauza acestui mare Maiorescu, care a făcut enorm pentru tot, dar pentru specialitatea lui a îngrădit lucrurile. Vă spun doar atît că dacă l-asculta pe Eminescu, ar fi făcut treabă bună şi în filozofie. Fiindcă, ţineţi minte, Eminescu a spus: nu vin la Iaşi, cînd era invitat la vîrsta de 25 de ani, profesor, în locul „insuficientului Leonardescu”, cum spunea Maiorescu, nu vin fiindcă nu ştiu bine sanscrită, nici destulă greacă, latină. Şi fără text nu se face filozofie. El ştia asta. 

După Manuscrisul 2269 urmează, necopiat, nefolosit, Manuscrisul 2278. Mai sînt trei şi prelecţia din casa Pogor se încheie cu o întîrziată exactitate. 83 de file, format caiet. Începe cu gramatică latină, notează verbe latineşti: a căuta de la cautum-cadeo; dă peste o etimologie interesantă. Căutarea noastră este şi un fel de a te păzi de ceva – căutăm noi, dar nu mergem aşa, cu pieptul deschis, pentru că totuşi căutarea înseamnă într-un fel pregătire pentru ceva. Astăzi nu mai există noutate, pentru că noi ştim ce găsim în lume, noi ştim ce avem de găsit în lume. Şi-ntr-un fel avem dinainte întrebările, aşa bine puse încît răspunsul, aşa, cu mici abateri, se poate confirma. Ba, încă oamenii de ştiinţă azi se roagă să fie dezminţiţi, se roagă să apară o muscă într-o celulă spaţială. Ce miracol ar fi! Ei bine, căutarea noastră e pe linia aceasta a lui „cadeo”. La pagina 14: „Cînd eram încă la Universitate” şi continuă „poate la Viena, poate la Berlin”. Continuă pe o pagină întreagă pe care n-am copiat-o... Apoi Gruie sînger – tragedie. Apoi nişte rime „nărui – cărui – stărui – adevăru-i – oricărui”, cu aplicaţia alături. Asta mi se pare interesant, că rimele sînt deseori în gol, au caracter absurd, relativ, dar alteori nu au sens. Notează ce spunea aşa de frumos de celula aceea: „Voi fi văzînd” (futurum imperfectum), „voi fi văzut” (futurum perfectum). Are de multe ori notaţii de acestea. La pagina 26 apare rima absolut fantezistă: „Circe – te miri ce”, pentru ca îndată să vină versul sau strofa: „Te gîndeşti, fermecătoareo, adorată umbră Circe/Că mă satur c-o privire, cu zîmbiri şi cu te miri ce”. Cînd vezi în caiet asta şi sigur că Dicţionarul de rime nu poate publica asta, cînd vezi în manuscris, dintr-odată simţi că rimele astea care au multă deşertăciune şi mult absurd în ele, au cîteodată marea poezie. La finele unei poezii notează: „28 august 1876, noaptea”. Ce-o fi făcut noaptea aceea Eminescu? Insomnie, veghe, vis?... Ş-apoi un început de strofă: „Ciudat izvod e omul pe-a vremei ţesătură”, iar ceva mai jos aceeaşi strofă: „Ciudat izvod e omul în veci acelaşi este”. Total s-a schimbat ideea; o dată e „ţesătura vremii”, o dată este stăruinţa aceea, identitatea omului în izvodirea lui neîncetată. Numai pe aste două versuri se poate face un articol pentru „Cronica”. 

Nu îndrăznesc să vă citesc tot, dar să vedeţi cum apare Scrisoarea I aşa, într-altă versiune (asta trebuie să fie în Perpessicius): „La-nceput fiinţa n-a stat nici nefiinţa/Ci totul era lipsă de viaţă şi voinţă/Dar aerul şi apa şi bolta cea din ceriu/Erau asemeni vremii din ziua cea de ieriu/Nu s-ascundea nimica şi tot era ascuns/Pătruns de sine însuşi era cel nepătruns.” Dar apare ceva nou: „Prăpastie, (nu «fu prăpastie») genune, noian întins de apă/Nici lume pricepută, nici minte s-o priceapă/Atît de întuneric, o mare făr-o rază/Nici de văzut nu fuse, nici ochi care s-o vază”. Comparaţi cu textul definitiv şi vedeţi incantaţia lucrului. Iar apoi iarăşi: „Din cele nefăcute nimic nu se desface/Ci-n sine împăcată domnea eterna pace/Pîn-ce un punct ca vîrful de ac porni (dincolo zice «vorba spune») şi iată-l/Din chaos face mumă şi el devine tatăl”. Un vers izolat: „Ferice-mi pare acela pe sine care-i domn”. Ideea este stoică, obişnuită. Urmează apoi lista unei biblioteci. Interesantă şi asta... A cui era? încă două... Vine Manuscrisul 2280 – 35 de file – format mic, de caiet; unele sînt de 300, de 400; astea poate n-au fost fotocopiate părînd secundare, fiind mici. Şi-apare o chestiune care pentru mine e senzaţională: Zece pagini – un curs de filozofie. S-a ocupat şi cu Hegel. Şi astea-s nedescifrate. Unul dintre motivele pentru care a întîrziat facsimilarea a fost faptul că nu s-a găsit cineva să spună: „Vai, sînt foarte multe note germane nedescifrate, ce-or conţine?” Sînt note de curs, la Viena, la Berlin. El ştia bine nemţeşte. La pagina 12 este o frază care ar trebui pusă ca moto la oricare compendiu de istorie pentru ca să nu ne înşele cuprinsul lui la fiecare pas, pentru ca să nu ne-ademenească tabloul, zgomotul şi penibila „nelinişte”, care îmflă paginile cărţii omenirii. Este această frază: „Stat pro natura voluntas”. (?) Sigur, o idee schopenhaueriană, dar însuşită de el. Urmează cuvinte izolate: „dezunire = discordie”, „antagonism”. Vine apoi: „Cu perdelele lăsate stau la masa mea de brad”, o ştiţi; pe urmă, în stînga: „Patru cămăşi, cinci izmene, un cearceaf” şi în dreapta: „Codrule măria-ta,/lasă-mă sub poala ta/Că nimica n-oi strica/Fără numa o rămurea/ Să-mi atîrn arma mea”. E ceva şi parcă nu avem aşa ceva la îndemînă. La pagina 28: „îmi pare că ochii, urechile, creierii mei sînt o rană mare care la atingerea sunetului, al luminei, a pipăitului mă turbează de durere.” Era (nu e datat), probabil de la Viena, de vreme ce era cu foile despre filozofia lui Hegel. Urmează o listă de cursuri şi notaţii. Totuşi ar trebui să reflectăm. Cum avea starea asta chinuită atunci în anii sănătăţii lui; era totuşi sănătos atunci şi, slavă Domnului, valsa ca puţini alţii şi purta minifracul, şi mergea la actriţele din Viena şi le spunea lucruri interesante... Liste de cursuri, pe urmă cuvinte izolate: „Feştilă = a feşteli, feştelitură”. 

Ultimul, Manuscrisul 2291, nevalorificat. Aici apare ceva în parte ştiut. Pentru că s-ar putea să nu apară tot textul în scrisoarea către Iacob Negruzzi. (El îşi mai făcea ciorne la scrisori.) Scrisoarea aceea din 1870-71: Zguduit de evenimente, vorbeşte (să mă ierte doamna Lüder) de germani, şi cu cruzime: „O, tăcuţii, gînditorii, umanitarii germani! Unde sînt ei? ” Vă-ncredinţez că nu-i mai găseşte. Şi, pe urmă, spune, în pragul victoriei germane asupra Franţei: „Şi asta încă nu-i nimic. Veţi vide mai tîrziu, după pace.” Dar spune lucrul acesta uluitor de profetic: „O parte din soarta lumii e azi în mîinile lor. Veţi vedea ce vor face”. Mi-am amintit de vorba lui Fichte care spunea: „Dacă se va prăbuşi naţiunea germană, se va prăbuşi lumea”. Bine, lumea de astăzi este nevertebrată, fiindcă s-a devertebrat Germania, aşa cum vedea Eminescu. Europa asta nu mai are coloană vertebrală şi, poate, Terra întreagă suferă de ieşirea din ciclul istoriei, prea timpurie, a unei naţiuni care mai avea ceva de făcut, dacă avea stăpînire de sine. Totuşi e uluitor lucrul acesta. Pe urmă, la pagina 16: „Lipsesc idei, fundamentele, sistemul.” Nu ştiu despre ce sistem vorbeşte. „Căci o idee nu e pur şi simplu numai o idee, ci, în ţesătura ei de cauze şi număr, ea devine centrul împrejurul căruia se cristalizează un organism.” E foarte frumos şi foarte adevărat, fiindcă sînt foarte bune cărţi, foarte bune planuri, foarte bune fapte, dar ne-a lipsit ideea care să le organicizeze sau care să le facă să se precipite ca în chimie şi să dea o substanţă. Vorbeşte de „sophia”, de „poesis”. Izolat un vers, şi asta m-a tulburat. Vorbeşte Demiurgului: „Închegai furtuna ca să înalţ stejarii/Ca să înalţ românii tu ai stîrnit barbarii.” Ce-o fi vrut să spună? E mult, mult în versul ăsta. Istoricii ar avea ceva de reflectat. Pe urmă: „Souvenire din copilărie”, apoi un vers frumos despre „o iubită ce ar fi tras cu al ei farmec universul după sine”. E frumos. Seamănă cu vorba lui Goethe care spunea că orice femeie frumoasă le desfiinţează pe toate celelalte. Apoi urmează două ciorne de telegrame (am dat una în cartea mea, am dat listele lui de datorii, datorii în general, datorii presante şi lîngă ele sînt două ciorne de telegrame) către familie, pentru bani, urgent. La Viena îşi cumpăra cărţi, îşi plătea datoriile şi rămînea trei săptămîni fără nimic şi împrumuta. Iar imediat după ciorna de telegramă vine versul acesta: „Dindărăt şi dinaintea picăturei luminată/Iei cîte-o vecie-ntreagă, e o clipă suspendată”. Este ceva, nu ştiu unde apare versul ăsta; să-i zicem... moloz. Pe urmă vin note germane, versuri, un titlu: Lumea cernită şi versul: „O raclă mare-i lumea, stelele-s cuie bătute-n cer.” Şi în sfîrşit, după ce începe o pagină de moralist, ultimul gînd pe care vi-l împărtăşesc şi care seamănă iarăşi cu gîndul lui Goethe: „Fiecare lucru poartă în sine însuşi măsura sa”. Şi vă întreb, onoraţi ascultători: Nu e măsura noastră Eminescu? Ce facem cu el? Ce faceţi, iubiţi moldoveni, cu el? Unde, cui îl lăsaţi? Cutremurelor, apelor, viermilor? (Aplauze).
(Casa „V. Pogor” – 22 septembrie 1977)

Note:
1. Festivalul „M. Eminescu” desfăşurat la Iaşi, ediţia a V-a, 8-9 octombrie 1977 (ediţia I – 6-11 octombrie 1968, a II-a – 4-9 octombrie 1970, a III-a – 8-11 octombrie 1972, a IV-a – 27-29 octombrie 1974).
2. Lucrare a filozofului german I. Kant, din 1781, tradusă de M. Eminescu.
3. Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968; ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970.
4. Cutremurul din 4 martie 1977.
5. PETROVICI, Ion (1882-1972), filozof, scriitor şi om politic.
6. Lucrarea Viaţa şi opera lui Kant.
7. M. Eminescu, Opere complete, prefaţă de A.C. Cuza, Iaşi, Librăria românească, 1914.
8. SCURTU, Ion a îngrijit mai multe ediţii: Geniu pustiu, Bucureşti, Editura Minerva, 1904; Scrieri politice şi literare, Bucureşti, Editura Minerva, 1905; Poezii, Bucureşti, Editura Minerva, 1908; Proza literară, Bucureşti, Editura Minerva, 1908; Lumină de lună. Poezii, Bucureşti, Editura Minerva, 1910; Poezii, Bucureşti, Editura Alcalay, 1910.
9. VIANU, Tudor (1897-1964), estetician, istoric literar, filozof al culturii. Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, îngr. Tudor Vianu, Bucureşti, Editura Academiei, 1968.
10. STREINU, Vladimir (1902-1971), critic şi istoric literar.
11. BULGĂR, Gheorghe (n. 1920), lingvist.
12. MIRON, Paul (pseudonim Policarp Cutzara), n. 1926, profesor la Universitatea din Freiburg (Germania), la Catedra de limbă şi civilizaţie românească. A realizat înfrăţirea Universităţii ieşene cu cea din Freiburg (din 1968), precum şi colocvii ştiinţifice ale Societăţii „M. Eminescu” din Freiburg.
13. PERPESSICIUS (D.S. Panaitescu) (1891-1971), poet, critic şi istoric literar. Autor a unei monumentale ediţii a operei eminesciene.
14. TOMA D’ AQUINO (1225-1274), teolog şi filozof scolastic medieval.
15. D. Murăraşu a publicat volumul M. Eminescu. Poezii, I-III, Bucureşti, Editura Minerva, 1970-72.
16. „AZI”. Revistă română de literatură, critică de artă, lunar (1932-1938), săptămînal (1939-1940); redactor şi director, Zaharia Stancu (1932-1933, 1937).
17. „GÎND ROMANESC”. Revistă de cultură editată de Astra. A apărut la Cluj, lunar (mai 1933 – aprilie 1940). Redactor: Ion Chinezu.
18. M. Eminescu. Opere – primele şase volume au fost îngrijite de Perpessicius (1939-1963). Cel de-al şaptelea, cu introducere de Perpessicius este îngrijit de P. Creţia, D. Vatamaniuc, Anca-Costa-Foru, Eugenia Oprescu, la Editura Academiei, apare în 1977.
19. LÜDER, Elsa, născută în Germania, fostă studentă a prof. Paul Miron şi soţie a acestuia. Actualmente conduce Catedra de limbă şi civilizaţie românească de la Universitatea din Freiburg.
20. COCTEAU, Jean (1899-1963), scriitor, eseist, cineast, pictor francez.
21. Muzeul Literaturii Române Iaşi, Casa „V. Pogor”. Ca urmare, la iniţiativa cărturarului, au fost fotocopiate manuscrisele Eminescu, legate în volume şi puse la dispoziţia cercetătorilor şi publicului vizitator. Ele se află expuse la Muzeul „M. Eminescu” din Copou.
22. Dicţionar de rime, îngrijit de Marin Bucur şi Victoria-Ana Tăuşan, prefaţă Marin Bucur, Bucureşti, Editura Albatros, 1976.
23. M. Eminescu. Proza literară, îngr. de Eugen Simion şi Flora Şuteu, introducere de Eugen Simion, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964 şi M. Eminescu. Geniu pustiu. Proză literară, îngr. Eugen Simion şi Flora Şuteu, prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.
Sorin ANTOHI

Noica, Denker in Dürftiger Zeit…
Un dialog cu Dan Petrescu

… sau, s-ar mai putea parafraza, Micul jurnal de la Iaşi – în comparaţie cu marele Jurnal de la Păltiniş (CR, 1983), provocaţi de care am desfăşurat acest dialog curînd după ce am părăsit Bucureştiul surescitat, cu mediile sale intelectuale ce-şi cheltuiesc energia asumînd parcă, simultan, şi rolul lui Quijote şi pe cel al morilor de vînt. Singurul lucru convenit în prealabil a fost de a începe prin a difera între noi vetusta şi opresiva instanţă magisterială, lucru facilitat de formula dialogului care, în plus, îşi acordă aproape întotdeauna, voios, alunecări în anecdotă (prilej de reproşuri cărora, iată, le răspundem): înclinăm, va să zică, înspre o Gaya Scienza cu Diogene descălecător, mai mult decît înspre morosofie şi chiar credem, împreună cu Deleuze, că umorul stoicilor, megaricilor şi cinicilor destituie idealismul platonician şi ironia socratică prin anecdote (niciodată nesemnificative), emise ca de „a patra persoană a singularului“ şi compunînd un inedit limbaj esoteric, la suprafaţă. În afară de asta, dialogul urmărit fără intenţii maieutice ori paideice lasă loc divagaţiei fertile împotriva monologului cu pretenţii de sistem, deşi schiţînd poate unul autre, mai lax şi mai liber. 

N-a fost greu să ne dăm seama că Jurnalul de la Păltiniş repune – a cîta oară? – în cauză condiţia omului de cultură pe aceste meleaguri, astfel că, găsindu-ne cu toată modestia implicaţi, ne-am aşezat la maşina de scris, alternativ, după cum urmează: 

X: Privesc pantalonii lustruiţi ai lui Y şi mă gîndesc la următoarea figură a circularităţii: după o Despărţire de Goethe a lui Noica, s-a înregistrat o Despărţire de Noica, a lui Paleologu, o Neîntîlnire cu Noica, a lui Luca Piţu, şi, poate acum, o pregăsire a lui Noica, debutînd, se pare, în adevărata ei accepţie laică, prin instalarea lui Liiceanu la Păltiniş, instalare datorată a încă 5000 de lei pe care Noica îi mai avea de la Despărţirea lui Goethe! Să se verifice oare într-atîta cercul conceptualizat aiurea de Noica? 

Y: Înainte de a mă lasă dus în cercul de neevitat pe care Noica ni-l rostogoleşte din logică, prin cunoaştere şi estetică, pînă în etică – adică tocmai pînă acolo unde ochii mei îl pot săgeta mai abitir – o privire furtivă, de „puber spiritual“ (cum mă învaţă Liiceanu că aş fi, dată fiind faza de romantism cultural în care ne găsim – acronimul ROMCULT îmi pare exact şi expresiv), o privire furtivă, aşadar, mi-l arată pe X tocmai cînd îşi umple pipa cu ţigările botezate după munţii noştri – şi, poate, printr-o tele(o)patie insidioasă, după titlul unei reviste moderne. Gestul prietenului meu mi-l apropie, astfel că nu mă pot opri să-l aşez pe X în penumbra comună şi complice în care efigia magistrului se dizolvă, lăsînd conture nesigure ce ne-ar cuprinde, ciudat, pe fiecare. Amîndoi, în cercul nostru strîmt, agresat continuu de oferte răspicate de centru – dela Centru, nu mă iartă pulsiunea creatoare de concepte – îl vom impresiona aşadar pe Mai Ştiutor după cum un Logos capricios şi tenace ne va alege să vorbească (la urechea fiecăruia, în bună rînduială şi fără bruiaj) prin noi. Nu pot şti dacă nu cumva asta nu este o întrutîlnire pe Bulevardul Păltiniş. 

X: Tocmai, de ce să nu refuzăm bulevardele, preferînd – aşa cred că spunea Bacovia – „cartierele democrate“, mărginaşe? Noica însuşi, după ce declară că a ales „bulevardele culturii“, îşi propune la un moment dat să le vorbească discipolilor despre planitudinea în care sfîrşeşte „orice filosofie mare“ (incluzîndu-se, fără tresăriri, în linia Platon-Kant-Hegel); or, ce i se opune (deşi „opune“ nu e corect zis) platului spaţiu bulevardier, axei onto-teo-logo-falocratice care ne tot centrează, dacă nu acele „simple proliferări ale scriiturii care rămîn în marginalitate“, cum însuşi Noica, transcris de Liiceanu, recunoaşte? Şi pentru că pseudo-anahoretul păltinişan referă, două rînduri mai sus, la Deleuze şi Foucault, îmi amintesc de un dialog dintre aceştia doi, la începutul unui număr mai vechi din L’Arc, în care totalizările sînt puse pe seama puterii…
Uitîndu-mă pe rîndurile dactilografiate mai sus de Y, îi cer desluşiri: ce va să însemne acel dela? Şi el îmi răspunde că aşa scriau interbelicii şi, adaugă, de ce să nu conceptualizăm şi noi ceva, vreo prepoziţie? Fireşte că Noica, prind eu aluzia, este un interbelic retardat, dar lăsînd deoparte pentru moment cauzele obiective ce au întîrziat cu, să zicem, trei decenii apariţia cărţilor sale, izbucnite pe piaţă odată cu liberalizarea „şaizecioptistă“ (căci avem şi noi pe ai noştri soixante-huitards!) şi căzînd astfel, pe de o parte, pe un moment bun, care, în mod natural, încerca să lege cu proximul moment bun anterior, dar, pe de altă parte, reinstaurînd toate tendinţele Zeitgeist-ului interbelic la nivel de simulacru şi caricatură (fiindcă, nu-i aşa, cînd istoria se repetă…), ştiind deci toate acestea, mă întreb: nu cumva retardarea maestrului fusese dată dintru început? (Mircea Eliade, în Les Promeses de l’équinoxe, pomeneşte de mai multe ori de acel tînăr Noica reluîndu-l de vreo patru ori pe Kant fiindcă ambiţionîndu-se să-l înţeleagă şi lansîndu-şi în repetate rînduri acest frumos panseu: nu putem şti decît ceea ce am învăţat!). Şi profilul său de – ar zice Călinescu, precum despre Maiorescu – bucher nu se explică în felul acesta? Şi încă: surpapunînd – spune Liiceanu – „tensiunea [sa] nerezolvată“ dintre „idiomatic şi universal“, de certă extracţie interbelică, pe falsa tensiune dintre tradiţionalismul ajuns păşunism şi o modernitate repede sufocată după momentul ’68, dar atunci reactivată, al cui joc îl face conştient ori nu Noica? 

Y: E limpede că nu putem amîna o discuţie a cronotopului din care vorbeşte Noica, iar întrebările – retorice! – sînt chiar o bună introducere în materie2. Aş vrea însă, chiar înainte de a continua cu asta, să rezolv o sugestie făcută deja de X. Raporturile discursului noician cu discursul puterii sînt inevitabile, atîrnînd de condiţia spiritului mesianic semiclaustrat: cîtă vreme izolarea nu este perfectă – în ermetism, tăcere sau absenţă – verbul mîntuitor nu poate rămîne slobod şi necorupt, fiindcă megafoanele oficiale îl acoperă. Asta atunci cînd nu se întîmplă un lucru şi mai trist: filosoful devine – dacă nu de-a dreptul apologet, ca Hegel şi alţii – anexă prestigioasă a propagandei, aducînd, oricît de şovăielnic şi oricît de onorabil motivat în secret, acea auctoritas de care formele demagogice de potestas nu se pot lipsi. Mi se pare că în contaminarea lui auctoritas cu nuanţe de potestas ar sta pînă la urmă orice paradox paideic, între cele două ipostaze ale encratismului jucîndu-se toate tragediile condiţionării conştiinţelor. Discursul puterii sfîrşeşte aşadar cel puţin în anexionismul care cu greu ne mai lasă a-l recunoaşte pe anexat, adus la postură degradată. De această ispită nu e liber nici Noica. El îşi cheamă discipolii la nostrificare, fiind convins, cu machiavelică în fond seninătate, că implicaţiile etice sînt secundare în raport cu profilul cultural. De la Anschluss-ul conjugal („Dacă nu vă lasă ele în pace, anexaţi-le [s.m.] la treaba voastră…“, spune bătrînul înţelept cu referire la neveste, în Jurnal, p. 35) la cel teoretic („peratologia este ontologie“, îl aduce el pe Liiceanu la sine mai jos în carte, la p. 92), totul este permis, fiind reclamat de nobile scopuri. Anexionismul alternează, în lucrul de impunere a unei formule, cu reducţionismele şi exclusivismele, din acest punct de vedere. Noica fiind iarăşi exemplar: ţine la mare preţ, dintre cei vreo doisprezece filosofi pe care i-a considerat dintru început importanţi, doar pe doi-trei, pentru ca apoi, insinuîndu-şi traseul iniţiatic printre formele şi mijloacele de educaţie (căutînd, cu febrilă şi disperată inconştienţă, statut instituţional3), să se propună pe sine, ca reuşită incontestabilă a „căii filosofale“, drept unic model. Într-un fel trist, Noica se lasă prins în mecanica unui antagonism – el avînd obişnuinţa de a vedea opoziţii şi în alăturări – în care unul din termeni trebuie să-l copieze neapărat pe celălalt. Nu întotdeauna reuşeşte însă şi schimbul de semn care face să existe contradicţia, astfel că oponentul nu e permanent şi total în negativ, termenul deja instituit – cel care face jocurile, în fond, comandînd arme şi strategii care nu sînt decît la îndemîna sa – strecurîndu-şi neschimbate unele elemente în structura celui care trebuie abia să-şi caute chipul. Mie tocmai această inevitabilă servitute mimetică îmi pare sacrificiul prea mare pe care Noica ar fi trebuit să-l înţeleagă fără a-l face. Ce jalnic bouc émissaire în aşa o jalnică lume! Oare nu există altă şansă? Oare, în imposibilitatea categorică a martiriului, cînd nici profeţia nu ţi se ascultă (deşi niciunde şi nicicînd nu se simţea mai bine teroarea istoriei, iar trucul vaticinia ex eventu este la mintea cocosului!) mai funcţionează legile fireşti care-l reclamă pe înţelept în agora să dea un sens mai adînc bîlbîielii concetăţenilor?4 Cît de greu e să vezi că agora e de fapt centripetă, că forţele care te mînă într-acolo sînt malefice, ele înteţind proiectul necruţător care face creierele transparente? 

X: Acum, de-ar fi să ascult de logica suplimentarităţii, în sens derridian (supliment=surplus şi/ sau substitut), iată, după un model observat la mecanica lui primară şi de Luca Piţu, cum operează irepresibilul reducţionism (denunţat de Y) pe o singură pagină scrisă de Noica – respectiv pe 15 din Devenirea întru fiinţă: devenire, fireşte, însă nu oricum, ci întru fiinţă (prima limitaţie); ceea ce nu este posibil decît prin om (a doua limitaţie); nu însă orice fel de om, ci doar acela cultural investit de cultură (a treia limitaţie); şi anume (a patra limitaţie) o cultură investită filosofic, susţinută de sophia şi de, nu-i aşa, sophoi; iar dintre aceştia, urmează de aici cu necesitate, eu şi nu tu, nu ceilalţi (v. de ex. cele opt puncte la care, susţine Noica, ontologia sa se deosebeşte de … Logica hegeliană, în Jurnal, pp. 97-98). Ceea ce este interesant, în continuare, altminteri perfect explicabil, este modul cum reducţionismul, prin ceea ce exclude, refulează, exteriorizează în terifiant – maniheizează, ca să zic aşa, lumea; sînt lucruri bune şi lucruri „proaste“, există o devenire proastă şi una bună etc.6 Însă tot acest demers ar necesita oarece punct fix, dincolo de orice discuţie, la care să ne putem raporta: care să mai fie în aceste vremuri de confuzie generalizată? Poate că într-adevăr, avem nevoie de maeştri, dar sînt aceia care într-un fel sau altul se grăbesc să umple acest – ar spune Lacan – suprem semnificant cu virtuţile persoanei lor, sînt ei dincolo de orice punere în discuţie? Şi, astfel, însuşi rolul de maestru mai este posibil? Nu mai vorbesc de faptul că, pentru orice conştiinţă lucidă, acest rol nici măcar nu este dezirabil, pentru că este redutabil: am depăşit demult vremurile în care filosofia, complet abstrasă, era un nobil passatempo; secolul nostru a înregistrat printre memorabilele-i realizări şi etatizarea filosofiei; or, de ce suferă Noica? De faptul că nu filosofia sa este dogmatizată prin universală recunoaştere – şi iată-l în pelerinaj la curţile minore ale autorităţii, aşteptînd, ca Platon, la Siracuza8, dar cu lacrimi în ochi, dar într-un registru minor, satisfacerea doleanţelor sale, altfel legitime; însă aici intervine cu forţă utopia: doleanţe legitime într-un sistem ilegitim, ca orice sistem! Nu vede oare Noica evidenţa însăşi? Că fotbaliştii sînt preferaţi filosofilor şi că eforturile sale, revendicîndu-se de la Geist, sînt ridiculizate de Zeitgeist? 

Filosoful mi-ar răspunde, îmi imaginam, fluturîndu-mi dinainte, precum la începutul Sentimentului românesc al fiinţei9, contradictoriul (abracadabrantul!) concept de „închidere ce se deschide“, cu care, acolo, el defineşte un popor; dar să nu ne lăsăm înşelaţi: aplicat la etic, acest „concept“, de cunoscută şi falnică sorginte, va să semnifice, potrivit unei explicaţii pe care, se spune, Noica însuşi ar fi furnizat-o la Paris, următorul lucru: indivizii respectivului popor pot fi neliberi în „închidere“, însă poporul este independent în „deschidere“ şi astfel (asta nu Noica o spune) opresaţii indivizi participă obscur la libertatea naţiunii. De aceea scriu aici ştiind că astfel îl voi provoca pe Y (autorul unei cărţi despre utopie, ŕ paraître): utopia debuşează în totalitarism, filosoful vine să pună umărul cu nădejde la „închidere“, căci nu libertăţile contează, ci libertatea, în de nimic justificată speranţă că, la nivel superior, o inefabilă epoptie va transmuta opresiunea la „deschidere“. 

În fine, adnotîndu-l critic pe Bochenski, Noica împrumută o clipă demersul heideggerian spre a arăta că autocritas vine de la augeo, „a spori“, şi deduce de aici că autoritatea te sporeşte: „Autoritatea are cel care mă sporeşte“; e adevărat că, nota Malraux în antimemorii, după Gandhi şi Nehru, „La liberté doit ętre chérché entre les murs des prisons“, însă pasajul înspre obiectiv operat de Noica pe baza etimologiei e fals, e mai degrabă reflexiv: dacă autocritas vine de la augeo, asta nu înseamnă decît că principala caracteristică a autorităţii este aucţiunea, propria-i sporire frenetică. Dar jocul cu vocabulele este o altă chestiune la Noica… 

Y: Aş putea să-ţi răspund – atenţie, iubite cititorule, că vocile ce-ţi susură în urechi se schimbă, iar urgenţa comunicării amestecă totul: récit şi histoire, magistru şi discipol, realitate şi ficţiune, aşa încît trează mereu cată a-ţi păstra înţelegerea! – pe foarte scurt: „Adevăr grăieşti!“, adăugînd eventual că jocul acela cu vocabulele e păscut de îmbietoarea primejdie a etimologiei populare, înălţată forţat la culmea de mecanism conceptogen, ceea ce e ruina şi caricatura heideggerianismului. (Las la o parte strania şi ridicola pretenţie că din graiul „cu îndemnuri pentru vite“ s-ar putea izvodi cuvinte mai potrivite decît cele conţinute în alte limbi. Şi în această falsă reconstrucţie savantă a sensurilor originare, care rămîne un simpatic joc intelectual, găsesc unul din clişeele cu care operează – direct în plan social – naţionalismele indistincte pentru daltonişti şi, tot în plan social valorificate, dar după un tur de onoare printre abstracţiuni – diferitele „metafizici ale ciobănaşului“). În sfîrşit: „Words…“ 

E oarecum ciudat că se poate crede în imaginea utopismului în voluntar-obligatorie recluziune la mii de picioare deasupra umanităţii. Ar trebui făcută o distincţie mai netă între proiectul utopic şi existenţa utopiilor. Toată lumea se iluzionează că ar exista o consecuţie evidentă între cele două sintagme pe un lanţ cauzal, dar mă tem că tocmai în acest punct ne înşelăm cu toţii: utopia nu se proiectează, ea există. Utopiştii nu insistă niciodată asupra instituirii utopiei, această fază fiind cel mult amintită pasager, chiar dacă în paradigma lui Morus e prezent gestul exemplar al regelui Utopus ca întemeietor (văzut sub acest unghi, Noica ar fi cel mult un Utopus care, după ce a secţionat istmul cu elan grandios, revine penibil să arunce punţi bricolate quasiorbeşte înspre continentul pentru care insula ar trebui să fie memento ameninţător şi oglindă negatoare). Pe de altă parte, traficul pe punţile utopice nu are loc în dublu sens. Perfecţiunea se dezinteresează de prozeliţi, iar agresiunea sa e paşnică (nu mă sfiesc de asemenea oximoroane în plină luptă pentru pace). Utopismul poate fi la început un meliorist, dar e absurd să ţi-l închipui persistînd în această atitudine după ce utopia e dată în folosinţă – acolo nu e loc de mai bine! Din nefericire, tocmai exportul de utopie sau de know-how utopic debuşează în totalitarism, iar asta conduce, fără replică, la triumful libertăţii colectivităţii. Libertate pentru voi toţi vs. Libertăţi pentru fiecare, s-ar putea, odată ataşate semnele marii uimiri, contrasta cele două sloganuri. Ocolul prin teoria libertăţii va trebui încheiat cu regretul că Noica şi-a aruncat punţile (dacă nu cumva bulevardul Păltiniş nu s-a croit chiar pe fermul, continentalul teren al istmului), făcînd din hazardul binecuvîntat care-i aduce pe hythlodei în Utopia o problemă de opţiune. Contează mai puţin nobleţea opţiunii şi marile calităţi ce se cer celor ce aleg. 

Dar nu numai de ordin spaţial este neadecvarea lui Noica la utopie. Încă mai amară mi se pare nepotrivirea temporală, de Zeitgeist mai bine spus. Filosoful de la Păltiniş practică obstinat anacronismul, prelungind căznit şi ineficient interbelicul, aşa cum spunea X mai înainte. Soluţia fericită era în acronie, sau, mai aproape de adevăr şi mai tautologic spus, în ucronie (pun-ul lui Morus, care specula outopia/ eutopia, rămîne în picioare). Gînditorii de felul celor pe care Noica a încercat să-i ridice ar trebui să-şi sacrifice vieţile sub semnul prezentului continuu, punînd în paranteze istoria. Actul de a ignora unele faţete ale cronologiei – şi, ca într-un blestem, tocmai pe cele mai traumatizante! – este enorm. Şi nu poate fi ocultat nicicum. „Utopia Floreşti“ pe care o agită Liiceanu (Jurnal, p. 95), o mănăstire Thélème a umaniştilor mireni dar asceţi, nu ar putea exista, nici Sibiul nu ar putea deveni „Jena României“ (sper că şi sibienii citesc ŕ l’allemande, fiindcă pentru cealaltă pronunţie alţi semnificanţi ar concura foarte strîns). Nici acolo, nici prea aproape de ele nu se va putea filosofa „in molii consedimus herba“, sau, cum făcea Noica într-o pagină memorabilă a scriitorului Liiceanu, amendînd literatura bucolică, „arbore supra quadam“. Pot pune mult şi bine filosofii tot sufletul în asemenea utopice (şi aici abia, în accepţia peiorativă, îşi justifică acest cuvînt ocurenţa) planuri: dacă ei nu vor societatea, ea îi vrea. Şi are mulţime de tertipuri ca Insula să migreze din „oriunde“ în „nicăieri“ (cf. Liiceanu, Tragicul…, p. 181: „Ne putem imagina Insula oriunde şi, deci, nicăieri“). Voi mai vorbi despre asta. E drept, am mai vorbit. 

X: Deh, niciodată nu vom vorbi îndeajuns… De aceea şi suplimentam mai înainte şi o fac din nou acum, ca să nu ne rămînă valenţe nesatisfăcute, căci nu s-ar potrivi stării de saturaţie pe care o traversăm (sau care ne traversează?). Că poziţia de auctoritas, spunea Y, o cheamă pe aceea de potestas, implicînd-o de fapt de la bun început – şi n-ar fi aici prima dată cînd aş îndemna la meditarea Lecţiei lui Eugène Ionesco în acest sens, ca limită firească a oricărei socratizări (iar în cazul nostru, fiind vorba de „un model paideic“, nu e nevoie de nici o psihanaliză ca să decelăm, la limita lui – rămîne de văzut dacă ea limitează ori nu – ceea ce detalia undeva Klossowski: incontestabila existenţă – şi – a unui Eros paidikos; deci, deturnare?...) Dar nici inversarea (în cazul nostru: le fouteur foutu) nu asigură ieşirea din clôture şi cum Noica este cu toată evidenţa în sistemul onto-teo-logo-falocratic (uşor de exemplificat: autor al unei ontologii; declarînd că „Dumnezeu n-a murit încă“, prin pana liiceniană – liiceaniană? – în Jurnal, p. 98; asistînd, ar zice Derrida ca în comentariul lui Phaidros, logosul filial cu propriul său logos, paternalist, ba poate chiar răspunzînd de instanţa filială, „s’essouflant ŕ soutenir, ŕ retenir, ŕ idéaliser, ŕ rčintérioriser, ŕ maîtriser sa semence“, cum scrie la p. 228 din Jurnal: „să nu mă dezamăgeşti!“, i se spune dotatului discipol înainte de a interveni elementul suprasegmental al lacrimilor şi, pentru ultima determinaţie, această anecdotă, tot în Jurnal, dar la p. 28, colportată de Noica: „Mărie iese noaptea afară. Se loveşte de oiştea carului şi întreabă: «Tu eşti, Ioane?»), să căutăm a-i exemplifica inutil un gest inversator. De ce însă cu necesitate un gest inversator? Fiecare din termenii sintagmei suportă o explicaţie: „gest pentru că, se întreba undeva Klossowski, de ce filosofii, în măsura în care aprehendează ei viitorul, nu ne-ar vorbi despre aceasta şi anume în singurul fel în care se poate vorbi despre ceea ce nu este (căci, ar admite Noica, se povesteşte numai despre ceea ce este, că de n-ar fi, nu s-ar povesti), ascultînd adică de „semiotica gestuală“ a ghicitorilor şi profeţilor? Să ne aşteptăm, prin urmare la un (neverbalizat) gestem noician. Dar de ce inversator? Nu numai pentru că orice inversare este prevăzută şi inclusă în sistem astfel ca el să perpetueze fortificîndu-se după fiecare inversare (de aceea şi vorba poporană, pe care nu se poate ca Noica să n-o guste ca atare, că schimbările sînt „bucuria nebunilor“), ci mai ales datorită utopiei profesate de cei ce cred că lucrează pentru Geist; Kierkegaard, de exemplu: un pasaj din Crainte et tremblement, după cîte ştiu nespeculat de Liiceanu, simpla existenţă a două ierarhii, aflate într-un raport de inversare una faţă de cealaltă – o ierarhie terestră şi, desigur, una întru spirit (e adevărat însă că danezul trebuie deplîns pentru a nu fi beneficiat de acest magnific operator, întru, la fel cum este deplîns Heidegger de către Noica, în studiul introductiv la Originea operei de artă, pp. 15-17, pentru acelaşi motiv; nimănui nu i-ar fi stricat, se vede, o baie de românism: stins în 1855, Kierkegaard ar fi prins numai bine apele mai pure ale paşoptismului, gustînd şi din acea ierarhie autre a francmasoneriei!); or, problema dintotdeauna a intelectului a fost simultana şi discordanta apartenenţă la ambele ierarhii: una care îi dă dreptul la totul, cealaltă care-i refuză şi cea mai de jos poziţie de nu sacrifică zeilor ei laici (şi deseori el o face, cu riscul de a se descalifica în ordinea spiritului, sau de a se scinda, fisurîndu-se schizoid – ori făcîndu-se că nu vede fotbaliştii, mentes sanae, neîndoios, care-i sînt preferaţi, impunîndu-şi poziţia paranoică, para-Noica, s struţului…); de aici şi utopia de care aminteam: tendinţa de a aranja lumea, activă la intelectuali, cronicizată la filosofi (potrivit cu excelenţa lor printre intelectuali), în funcţie de veritabila ierarhie, spirituală; care, fireşte, le-ar conferi lor rolul noocratic, de hegemoni (un singur simptom semnalez aici, din Jurnal, despre care sper să ajung să mai discut şi în alt context: preocupările lui Noica, deloc inedite de altfel, cu privire la capitala ţării – (v. p. 11)10. Ştim ce soluţie, adecvată inversării celor două ierarhii, a ales Kierkegaard: renunţarea la regine şi, din acelaşi punct de vedere, justificarea lui Abraham; putem presimţi şi cîtă trufie s-a disimulat aici, în speranţa unei mai consistente răsplate, mai tîrziu şi dincolo şi altfel (deşi doar în aceste condiţii răsplata ar fi fost reală); dar Noica? În ce-l priveşte pe Noica, este neîndoielnic că, dacă împrejurările nu l-ar fi ţinut în frîu, ar fi rămas foarte departe de modelul gîndirii pure care acţionează doar în măsura în care gîndeşte.“ Este unul din punctele în care, după cum consemnează Jurnalul (p. 225), discipolul probează a fi fost mai puţin dupe decît s-ar putea crede. Mai sînt şi altele, dar pînă la ele11 să revenim după toate aceste desluşiri la gestul inversator noician, adică încă o dată la p. 28: aici ne este înfăţişat un Noica în ipostaza de „piţigoi încălzit“, „pitoresc la culme“, neîncetînd o clipă „ciripitul“, cu un „aer poznaş infantil“, rîzînd „ca un ştrengar“, chicotitor şi „incontinent verbal“, afolîndu-şi învăţăceii cu o poziţie de „echilibru precar“ pe un trunchi… Dar Vasile Lovinescu ne-ar interzice să citim altfel figura bufonului decît prin analogia inversă funcţionînd (repetă el după Guénon) în iniţiere! Oricum, gestemul noician ne-ar putea mima viitorul în conformitate cu această imagine a lui homo futurus: culcat, deoarece poziţia va fi fost pierdută, anodont (şi citim la p. 31: „Gîndiţi-vă ce fericire este cînd scapi de dinţi…“) şi apăsînd cu ce i-ar mai fi rămas din membre pe diverse butoane; ultimul punct, e adevărat, absentează din gestem (îl putem afla la Wells), în schimb filosoful răsturnător de ierarhii ciripeşte şi această întrebare, punte de legătură, istm netăiat: „mi-e foame, ce îmi dai?“ 

Y: Invocarea gestului inversator – a cărui arheologie o făcea Luca Piţu12 în eseul său Heidegger, die Kehre und… so weiter (fuga la colecţia Dialog!), ori în Isprava lui Lautréamont (fuga la colecţia Opinia studenţească!) – i-ar aşeza pe Noica şi pe fidelii săi într-o tradiţie cinică. Ceea ce nu ar fi atît de greu de demonstrat şi la un nivel mai accesibil, acela al modului de viaţă, marcat pregnant de un crud dezinteres faţă de orice transcende perimetrul sacralizat în care se întemeiază savoir-ul eminentului gînditor. Astfel că stoicismul – la care e totuşi condamnat, ceea ce nu îl face absolut exemplar13, aşa cum ar părea iniţial – devine secundar, iar nu prevalent (ca în biografia pen frind-ului parizian al lui Noica, locatar voluntar al unei mansarde, sau ceva în genul ăsta). Dar eu aş vrea să vorbesc acum de un alt curent de gîndire care îl structurează pe păltinişean, plasîndu-l, cu siguranţă împotriva voinţei sale, într-o actualitate ardentă („Trăim în miezul unui ev aprins…“).
Noica nu se poate sustrage importantului revival al modului apocaliptic, de prevăzut în zile ce stau sub zodia Vărsătorului. Şi nu îl consider în ipostaza sa de SF-ist, care se va lumina mai jos, pe îndelete – aş mai insista atunci asupra legăturilor dintre science fiction şi apocalipsă – ci pe terenul unor speculaţii asupra Logosului, temă scumpă filosofului. Ca unul care l-a frecventat cu atenţie şi distanţă critică pe Heidegger, Noica trebuie să fi cunoscut remarca aceluia cu privire la maniera violentă în care Logosul grec a sintetizat entităţi opuse, ceea ce ne poate ajuta să distingem între Logosul grec şi Logosul iohanic – din care se întrupează apocalipsele. René Girard, în Des choses cachées depuis la fondation du monde, consacră un capitol întreg – al patrulea, pp. 286-304 – opoziţiei Logos heraclitean/ Logos iohanic, postulîndu-l, tradiţional, pe întîiul ca Logos al violenţei şi criticînd neputinţa filosofiei anterioare raţionalismului modern de a refuta prejudecata teologică potrivit căreia gîndirea greacă ar fi subordonată revelaţiei creştine. Mai mult, nici raţionalismul modern nu a mers prea departe, rezolvînd marginal problema diferenţelor dintre acestea două, şi anume prin afirmarea răspicată a unei inchestionabile precedenţe. Adevăratul miez al disputei e atins oarecum de Heidegger care, investind atît Logosul heraclitean cît şi pe cel iohanic cu violenţă, vede în violenţa primului o violenţă de oameni liberi, iar în cealaltă una de sclavi (a se vedea ideea hegeliană preluată de Marx, ca şi de Nietzsche şi Freud, că raporturile Dumnezeu-om sînt cele de la stăpîn la sclav). Eroarea lui Heidegger e pînă la urmă tot asimilarea celor două Logosuri (practicată şi la începuturile „filosofiei creştine“), în ciuda planului său de a le contrasta, rămînîndu-i însă meritul de a fi substituit relaţiei de toleranţă mutuală în care se aflau pînă la el o relaţie de antagonism. Să reţinem încă un amănunt, în formularea lui Réne Girard: Logosul heraclitean este „cette violence – le sacré – qui maintient les doubles ensemble, qui les empęche de s’entre détruire“. Iată o bună premisă pentru consideraţia lui Girard despre singularitatea absolută a Logosului iohanic: „Le Logos johannique est bien le Logos étranger ŕ la violence; c’est donc un Logos toujours expulsé, un Logos qui n’est jamais lŕ et qui ne détermine jamais rien de façon directe dans les cultures humaines; celles-ci reposent sur le Logos héraclitéen, c’est-ŕ-dire sur le Logos de la violence qui ne reste fondatrice qu’en tant qu’elle est méconnu. Le Logos johannique est celui qui révčle la vérité de la violence en se faisant expulser. Il s’agit au premier chef de la passion, bien sur, mais sur un mode de généralité qui présente la méconnaissance du Logos, son expulsion par les hommes comme une donnée fondamentale de l’humanité.“ Chestiu… 

X: Păi, chiar asta era să te-ntreb: care-i chestiunea? Eu… 

Y: Aibi puţintică răbdare, fiindcă, vreau-nu-vreau, chestiunea răsare de la sine. Voiam să spun că Noica, asemenea oricărui gînditor veritabil, a vorbit de Logosul heraclitean – care a subminat şi/ sau substituit pe cel iohanic în toată gîndirea creştină şi post-creştină, făcîndu-l intruvabil altfel decît ca subversiune reticulară – dar că nici Logosul iohanic nu-i dă pace. Şi, oricît ar fi exorcizat cu mijloacele asumării orgolioase a condiţiei ingrate – Noica face şi el mici teorii ale destinului, văzînd, cu încăpăţînare, numai fărîme de bine în noianul de rele – apocalipticul răbufneşte, anunţat de negarea sa: „Mă indispun toate viziunile astea catastrofiste; sincer să fiu, nu cred deloc în Marea Catastrofă şi am şi argumente pentru asta.“ (Le şi expune, din păcate, lipsindu-ne de bucuria de a crede că ar avea cu adevărat putinţa de a ne linişti – v. în Jurnal, p. 153). Ceva mai încolo, Noica admite, oarecum în interesul conversaţiei: Dar pot s-o iau şi altfel. Să zicem că ne apropiem, cu anul 2000, de pragul sfîrşitului. Dacă e aşa, tot ar trebui să ne bucurăm. Este oare puţin lucru să fii ultima generaţie a omenirii?“ 

Şi, cu excepţia pasajelor recuperabile de fanii SF, Noica propune aproape limpede discipolilor săi să se comporte ca şi cum lumea tocmai s-ar fi sfîrşit sau e oricum iremediabil condamnată, astfel că tot ce mai contează este prezervarea înţelepciunii (cu înţelepţi cu tot). Lumea simulacrelor trebuie neglijată – a mai făcut-o, printre alţii, şi acel Schröder discutat de Freud -, important e savoir-ul. Iar pentru momentele cînd pe Araratul milenarist al filosofilor dau buzna ofurile telurice se pot găsi strategii convenabile pentru a le face deranjul cît mai puţin observat. Chiar şi pentru avatarii apocalipticului 666 se vor descoperi formule pe plac. Nu este el cumva celălalt nume al Fiinţei? Nu va savura el banchetul cestorlalţi aleşi, nu-şi va strecura el cu bucurie, ca de la gînditor la gînditor, cu mijloacele unui penibil, dar insidios articulat Logos heraclitean, la ceasul cînd auctoritas e fără speranţe echivalentă cu potestas, propriile panseuri? (Ne prevenea cîndva Heidegger că în traducerea greacă a Vechiului Testament, Logos era numele dat cuvîntului luat în sensul bine determinat de poruncă: oi deka logoi, cele zece porunci). 

Nu se poate evada aşadar cu mijloacele filosofiei din istoria scrisă de violenţă, fiindcă discursul filosofic nu e unul paşnic, ci unul violent. E o amăgire să-ţi închipui că destinul de intelectual te izbăveşte de cel rău. Şi e zadarnic să încerci, din ozonat locus amoenus, să uiţi că heracliteanul îl sacrifică la nesfîrşit pe iohanic. Conceptele îl sacrifică pînă la urmă chiar pe gînditor… 

X: … caz în care sacrificiul noic ar fi (dacă ar fi) bun, nu prost, căci el s-ar aşeza în orizontul deschiderii celebrei (de acum) prepoziţii-concept: întru; iată un sacrificiu care ar fi o întruchipare! Deşi, mă întreb, se opreşte aici mecanismul? Adică, odată în „deschidere“, ce facem, ne cantonăm aici (acolo), sau este de aşteptat o nouă „închidere“, care să medieze o altă „deschidere“, ş.a.m.d.? Acestea fiind zise, este momentul să-mi plasez aici un subiect de eseu, pe care în altă parte nu văd unde l-aş putea plasa, datorită aproape exclusivei exigenţe de a discuta, în mediile noastre, numai despre scriitori aborigeni, contemporani de predilecţie… N-aş vrea să se creadă că incapacitatea mea de a recunoaşte în faimoasa închidere-deschidere noică o „prelucrare originală“ a unor teme heideggeriene (deşi nici acestea nu mă pot împiedica, nemulţumit cum mă aflu de indeterminarea lor, să mă întreb asupra unui dincolo-de-Fiinţă, în măsura, fireşte, în care, ca om, sînt în Fiinţă, cu toate că în aceeaşi măsură nu sînt; pentru că – nu ignor nici aceasta – sînt, în cel mai bun caz, întru Fiinţă, nici în şi nici în afară de ea, ci în teribila tensiune a măgarului care trage cotiga sperînd că va ajunge la morcovul legat sub nas – imagine folosită de Zamiatin, de altfel; această clipitoare alternativă, sum et non sum, mi se indică drept statică, dar atunci, mă întreb, ce sens să aibă acel „und… so weiter“ din titlul eseului lui Luca Piţu citat de Y?), aşa încît eseul meu ar purta titlul de „Picnic în Lichtung“. Se va presupune aşadar că picnicăm puţin în Lichtung, unde domneşte jocul clignotant umbre/ lumini, misterios deoarece el ascunde în plină neascundere, se joacă de-a esotericul în deplin exoteric, în genul „Scrisorii furate“, de Poe, ascunsă în orbitoarea-i evidenţă. Dar nu am picnica aici cu gîndul nesăbuit de a surprinde Fiinţa (caz în care ar trebui să ne pretăm jocului par-impar, în care Dupin este expert şi căruia îi şi datorează reuşita, bazată mai ales pe lipsa de subtilitate a adversarului; aici însă intenţiile ne sînt insondabile! Totuşi, ca şi jocul par-impar, îi lăsăm adversarului un pas avans: el este deja făcut în Lichtung, „în măsura participării noastre, umane, (de) la Sein), ci cu acela, natural într-un picnic, de a mînca ceva: „mi-e foame, ce îmi dai?“, întrebarea deja amintită a filosofului pus pe ghiduşii, capătă în Lichtung, „în măsura în care Da trimite la spaţiul deschis al lui Lichtung“ (am citat dintr-o notă la „Originea operei de artă“, p. 375), acest răspuns folosit ca mot de passe la un congres la Zürich, în 1955, şi transcris ca atare de Lacan în seminarul consacrat „Scrisorii furate“: „Mange ton Dasein“14 Şi aşa consumarea exotericului ar putea face să apară nemaistingherit de lumină umbrosul esoteric; cui, însă? Pentru cine se deschide închiderea?
Sar acum la altceva, ca să examinez puţin şi pentru cine se închide închiderea; de pildă, Sorin Vieru prin pana liiceniană mărturiseşte că la Regensburg „una din comunicările de logică modală a picat în gol, pentru că lucrul se făcuse deja fără ca eu să fi ştiut. M-am simţit provincial, lacunar documentar, dar mai ales mi-a fost ciudă că m-am chinuit cu o problemă care fusese deja rezolvată.“ (Jurnal, pp. 182-183). Un prim semn al acroniei asediate, al riscurilor închiderii; altul: „Zi începută prost [joi, 22.II.1979]. Am fost scoşi din hotel (au venit propagandiştii din judeţ pentru o „reciclare“ de două-trei zile)…“ (p. 81); şi încă unul, deja amintit: Noica plîngînd la Comitetul judeţean de cultură Timişoara, împreună cu funcţionara de resort (p. 223), filosoful negociind un virtual premiu Nobel contra întreţinerii a 5000 de fotbalişti15, deci fără nici o şansă în condiţiile sentimentului românesc al închiderii (à propos: să fi fost titlul opului pe care l-am parafrazat aici o replică la Unamuno, Sentimentul tragic al vieţii?). După aceste semne, încep să mă îndoiesc de existenţa celor 22 de mici Mozart care mor în cele 22 de milioane de români; mor, sau sînt ucişi, sau doar năzăriţi, cert rămîne că fotbaliştii există!16
Cred că nu ne desprindem suficient de Jurnalul de la Păltiniş; este ceea ce îmi spunea şi Y ieri (care acum îşi aşteaptă rîndul la maşina de scris, citind frumoasele versuri lăudate într-o revistă literară: „Cînd s-a uitat la mine Baiazid,/ Pe fruntea lui a apărut un rid“…), trebuie să mai şi povestim cîte ceva; poate; pînă atunci, mai remarc faptul că Jurnalul şi-ar putea conţine propria indicaţie de lectură (orice text, de altfel, face semn cititorului); la p. 36, maestrul spune: „dacă nu ai citit o carte şi trebuie să o restitui, răsfoieşte-o măcar, citeşte-i primele rînduri şi concluzia.“ Opresc deci aici lectura (primele rînduri îmi vorbeau de o căutare de tip pascalian, calificată ca laică, ceea ce mi se pare imposibil) şi trec la concluzia cărţii; ea îl imaginează pe Noica fericit, poate chiar (riscurile paideii!) „o victimă fericită“; deci, il faut imaginer Noic ahereux, îmi mai permit eu o parafrază, la finalul Mitului lui Sisif; cu acest avantaj: în spaţiul nostru, mioritic, traseul sisific se poate întinde pe orizontală: vale-deal, vale-deal… 

Y: … vale-deal, pînă cînd ondulaţiunea devine universală şi vieţile noastre ajung – rămînînd plate; ce zic topologii? - la rîndul lor sinusoidale: însăşi linia de plutire, la alţii criteriu axiologic infailibil, s-a mutat, într-un mimetism teribil, pe relieful bunilor şi străbunilor. Încît categoriile etice migrează şi ele ameţitor în forma blîndă de montagne russe care e spaţiul mioritic modern şi contemporan, cu elanul paradoxal al oricărui perpetuum mobile. Sînt grele valorile (ecourile sintaxei coşbuciene îmi modelează clar discursul) de destabilizat, dar de le porneşti… 

De povestit, aş povesti şi eu o „neîntîlnire“ cu Noica din iarna lui 1981, cînd am înfruntat bulevardul Păltiniş pe un ger memorabil, pentru a afla de la oficiul poştal (invadat, ca toată minunata noastră staţiune de odihnă, ca toate celelalte staţiuni, de mulţimi vesele de oameni ai munci de diferite naţionalităţi: germani, francezi, englezi, germani) că omul pe care-l căutam era plecat la Bucureşti, pare-se în vederea unor îngrijiri medicale. Mi-am spus că destinul îşi ieşise un pic din rezerva sa obişnuită pentru a-mi da nişte semne de ostilitate, aşa că, după un tur de orizont prin ecosistemul exemplar al filosofie, am făcut cale întoarsă. O foarte simplă neîntîlnire, aşadar, mai bine n-o povestesc. Oricum, ca analepsă homodiegetică n-ar fi stricat. Sau ar fi… Nu mai ştiu. 

„Cînd nu mai ştii nimic, te adresezi filosofiei. Nici ea nu ştie mare lucru, dar este măcar un fel de a lua lucrurile de la început“, mă scoate din impas autorul unei cărţi de acum trei-patru ani (Povestiri despre om după o carte a lui Hegel, p. 145). Şi filosofiei mă adresez în continuare, venind îndărăt la stoicismul de care vorbeam ceva mai sus. În aceeaşi carte care m-a îndemnat la filosofie aflu că… libertatea aceasta, de a ridica la gînd totul şi de a înnobila orice ne e dat să trăim, s-a numit stoicism şi a luat forme doctrinare precise, în anumite momente. Acum însă nu era vorba de stoicismul de şcoală şi de nici un fel de ideologie savantă, ci de atitudinea de viaţă a celor pe care experienţa înfrîngerii şi efortului a sfîrşit prin a-i ridica asupra biruitorilor… Pe tron sau în lanţuri poţi fi liber, dacă te ridici. Un Esop e liber.“ (pp. 140-141). Philosophers speak for themselves, aşa cum sună şi numele unei colecţii ce se publică la Chicago. Dar ei mai vorbesc şi pentru noi, atunci cînd sîntem îndeajuns de ascultători. Bun… Facem ce facem şi revenim la bătrînul Coşbuc, ceea ce nu e greu în vremuri de revoluţie agrară (sau tehnică-ştiinţifică? sau…): „Nu e totuna leu să mori…“ şi aşa mai departe, scanda el, dînd o expresie memorabilă unui adevăr de ordin folcloric pe cale de a fi ocultat în timpuri pitice (care împacă securizant contrariile). Se mai ştia, din frumoase avînturi culturale paneuropene, că omul e în mod necesar egal cu aproapele (sau, mai nou, cu altul) său, iar unii mai agită şi acum cuvintele de ordine ale nevoii ca această egalitate să nu se întrerupă nicicînd. S-au văzut deja cîteva modalităţi radicale de permanentizare a egalităţii (tot sloganele, drăguţele de ele, de la Liberté, Egalité, Fraternité!, pînă la – dincolo de – All Animals Are Equal, But Some…); să mai iscodim şi noi una. E vorba, desigur, în primul rînd de egalitatea întru libertate – operatorului noic e de mare folos. 

În cartea pe care am amintit-o stă scris că: „Pe tron sau în lanţuri poţi fi liber, dacă te ridici pînă la gîndire. Un Esop e liber.“ S-a înşelat poetul ţărănimii? Se referea el la oameni care nu gîndesc, sau nu se referea deloc la oameni? (De ce nu am face şi noi o lectură literală: leul este leu, cîinele înlănţuit este cîine înlănţuit! Jos antropocentrismul şi consecinţa lui, antropomorfizarea!). Poate că totuşi doar punctuală e libertatea, la naştere şi la moarte. Precum se vede, poţi fi liber dacă te ridici la gîndire. Nu cum credeam eu, că adică tocmai gîndind îţi periclitezi libertatea – recunosc a fi presupus că există gîndire şi gîndire… 

Cogito ergo sum îşi alătură, într-o paranteză eidetică, pe liber. Liber… et ingenuus, aş adăuga. Liber pînă la extaz, pînă la beţie (nu e Liber alt nume al lui Bacchus?). Tot o adăugire: libertatea e interioară, sau nu există. Aşa e liber stoicul: „Stoicismul de totdeauna […] a putut să înveţe pe oameni să îndure, adică să fie liberi interior pînă se liberează în fapt…“ (op.cit, p. 140). De acord, numai că această emancipare viitoare nu e fără problemele ei: „dar o dată liber problema e să făptuieşti…“ Şi mai sînt griji ale gînditorului, care, „… liber şi lucid, putea spune lucruri înălţătoare despre om, putea să-şi dea şi să dea şi altora iluzia unui ideal, dar simţea că, în fond…“, atenţie mare, acum vine angoasa gînditorului insuficient de orgolios: „… aduce cu el plictisul. Se plictisea, cu gîndul lui gol şi cu virtutea sa goală.“ 

Dar nu simpla plictiseală – ontologică? gnoseologică? – e supărătoare, fiindcă ea se poate extinde: oamenii ştiu sau nu ce vor face în secunda imediat următoare liberării, pe cînd pe gînditor îl ispiteşte acţiunea, traducerea în viaţă a filosofiei libertăţii, ieri interioară, azi pe faţă! Ce-i de făcut? Cam greu de ghicit, din moment ce „… o societate făcută după chipul lăuntric al sclavilor acestora muncitori şi liberaţi ar fi probabil plictisul.“ Cred şi eu, această societate e chiar utopia, intranzienţa perfectă. Înseamnă că undeva Esop – devenit militant ca să-i înveţe pe alţii libertatea interioară ca provizorat şi vicariantă a celei exterioare – trişează. Într-un loc, liberul Esop ratează oricum: „Esop e plicticos, în fond. Trăncăneşte.“ (M-am tot ţinut de pasaje delectabile din Povestiri despre om…, aşa cum voi mai face, trecînd pe pagina următoare, 141). Dacă după haosul ştiinţei pe care-l trăim în epocă ne trebuie iar un grec (Liiceanu povestindu-l pe Noica, în Jurnal, p. 26), acela nu este Esop. Devenit „stăpîn pe soarta sa“ – ah, frumoasă retorica aceea! – el poate, dacă nu are destul spirit practic ca să-şi etatizeze filosofia într-o variantă ŕ la portée de tous, exersa imersiunea de sofism: „el, fostul sclav, privea acum ca sofist pe sclav în poziţia stăpînului (stăpîn pe propria viaţă lăuntrică), întorcea pe dos toate lucrurile […] şi sfîrşea prin a arăta că toate nu sînt decît o iluzie a gîndului, că fiecare lucru e şi contrariul lui şi că pînă şi propriul său gînd, care vrea să pună ordine în lucruri, poate fi privit ca un principiu de dezordine.“ Şi iar mă întreb, încă mai retoric: să fie Esop – chiar liberat – omul care ne trebuie? 

X: Aşa ne-ar trebui, dacă omul ne trebuie! Altminteri, deoparte lăsînd proiectata mea idee de roman, Servitori la servitori, să nu uităm esopismul detectat de Noica în istoria filosofiei, „filosofia celor care au filosofat din resentiment, a bolnavilor şi malformaţilor…“ (Jurnal, p. 31); să credem în cauze organice, fiziologice, materiale ale filosofiei, fie ea şi de nuanţă resentimentară? Cauzele exterioare sînt rejetate de gînditorul nostru: „s-au citit cărţi şi la lumina felinarului“ (p. 131) – dar atunci nu se explică protestul său în contra frazei lui Cioran, „Ŕ quoi bon quitter Coasta Boacii?“ (v. p. 152); cît despre cauzele organice, prezenţa lor l-ar indica pe el însuşi ca resentimentar şi stă mărturie în acest sens p. 84 a aceluiaşi Jurnal, unde măcar una din cele trei practicări directe ale etosului îi este sancţionată cu pierderea unui rinichi (alteia îi răspunde o bronhopneumonie, iar celeilalte îi va răspunde biograful); ar ascunde atunci voinţa constructivă, de cititor, a lui Noica vreun resentiment?17Poate în sensul contra-efectuării de care, printre alte „nebunii“ (cf. p. 75 „Nebuniile unui Deleuze…“; curios cum cei doi nu se înţeleg, căci Deleuze este şi el un excelent cunoscător al lui Kant!), vorbeşte Deleuze în Logique du sens, plecînd de la Jöe Bousquet şi rana lui (căci Bousquet nu intră, paradoxal, în linia esopică, n-are parapon, cu toate condiţiunile organice îndeplinite!), contra-efectuarea singură explicînd de ce este înţelept să suferim de Amor fati (fireşte că şi ketman-ul ar mai constitui o explicaţie, în sensul acestei fraze notate de Borges într-o paranteză din povestirea sa Teologii: „Ereziile de care trebuie să ne fie frică sînt cele care se pot confunda cu ortodoxismul); dar dificil mi-ar fi, la rîndul meu, să reiau aici demonstraţia lui Deleuze, nu atît pentru că ar trebui să apelez iarăşi la gesteme şi mimică, ci îndeosebi pentru că un mister se ascunde în contra-efectuare; nu se ştie cînd, cum şi de ce, la un moment dat se schimbă sensul, ca la gnostici, decăderea se termină şi se răstoarnă în ascensiune, polii se basculează; acesta este, între altele fie zis, şi secretul iniţierii (el-asrâr el qutbâniyah, îl transliterează Guénon); îl frolează oare Noica în a sa „închidere ce se deschide“? Mă cam îndoiesc, noica Kehre îmi rămâne încă şi mai inefabilă şi, de altfel, considerînd acest model, el poate fi lesne refutat: într-adevăr, imaginea intuitivă impusă de el este aceea a unui univers orînduit ca o suită de sfere concentrice, în care, conform unui vechi principiu, inferiorul este cunoscut numai prin superior; altfel zis (şi îmi mai acord o trimitere, la ultimul tom al trilogiei lui Jankélévitch, intitulat La Volonté de Vouloir, pp. 31 sq.), hazardul este local şi numai ridicîndu-se în sfera imediat superioară sesizezi legalitatea care-l înglobează şi supradetermină; ceea ce înseamnă că am avea de-a face mai degrabă cu deschideri care se închid! Nemaivorbind de faptul că aceasta ar fi şi în spiritul reducţionismului profesat de filosoful nostru (oare logosul noic o presimte, atunci cînd îl vorbeşte pe discipol astfel: „Poarta pe care intri contează“ – p. 92, subînţelegîndu-se că, oricum, din orice parte ai veni, ieşirea e una şi aceeaşi! Idee seducătoare, dar intolerabilă: oare toate filosofiile spun cu adevărat acelaşi lucru?) 

Să nu comit totuşi elementare greşeli de logică: nu toţi bolnavii sau malformaţii au filosofat, nu toţi au făcut-o pe coarda resentimentară (decelarea liniei esopice în filosofie, în schimb, îmi sugerează Y, ar dovedi că Handicapatorul General, după titlul omonim al unui text de Kurt Vonnegut-jr. scăpat în revista Cronica, funcţiona demult, nivelînd egalitar la cota minimă; dar despre nivelism am mai vorbit pe unde am putut şi parcă văd creionul Luciei Dumitrescu-Codreanu & Co. subliniind la TV anumite aserţiuni din cărţi cu promptitudine retrase din circulaţie de serviciile de specialitate, precum acea aserţiune, axiomatică, despre antinomia egalitate/ libertate; ar fi interesant de studiat şi componenta esopică a filosofiei televizate, teleghidate!); mă mulţumesc doar cu observarea întrunirii cîtorva condiţii, la Noica, ale esopismului; şi ultima imagine a filosofului în Jurnal, ultima sa apariţie înaintea a ceea ce ar putea fi despărţirea liiceniană de Noica, nu îl arată cam nevrozat pe maestru? (v. pp. 227-228). Sigur, e greu de crezut că el nu resimte ceea ce am denumit asediul acroniei; dar mai e ceva: la p. 138, în faţa acuzaţiilor ce i se aduc şi decurgînd din echivocul situării sale pe poziţii „autohtoniste“, Noica se justifică într-un mod tipic resentimentar: „Cînd m-am aplecat asupra românescului, am făcut-o, cred, exasperat de zeflemeaua lui Caragiale.“ Oare, mai departe, menţinîndu-ne în aceeaşi sferă a literaturii, ce opune el zeflemelii? Seriozitatea unui Paul Anghel! Nu pot decît să transcriu comentariul implicit al lui Liiceanu, evident (şi poate nu întîmplător) calchiat după laisser tomber: „Lăsăm lucrul să cadă“. 

Şi cît de departe ne-ar duce analiza stilistică! Este momentul să-mi povestesc şi eu „întîlnirea“ cu Noica, al cărei avantaj faţă de toate celelalte este că la mine a fost vorba de o necăutare, nu fiindcă l-aş fi găsit deja şi, en bonne logique, nu l-aş mai fi căutat, ci fiindcă nici nu l-am căutat, nici nu l-am găsit, în schimb… l-am părăsit, a priori, dacă se poate: prin’67-’68 aşadar, citeam în Gazeta literară, cred, nişte eseuri dintre care mai ţin minte unul (suficient pentru toate, care erau în fond variaţiuni pe aceeaşi temă); se numea Computer, cumpăt şi cumpătul vremii şi elogia insidios cumpătul românesc, opus (pe baza etimologiei după ureche) alienantului produs al civilizaţiei occidentale, computerul; mi-am şoptit atunci în barbă: iată un tînăr ţăran de viitor! Nu fac maliţii gratuite, sînt gata să-mi justific fiecare termen: tînăr, pentru că ataşăm în mod obişnuit naivitatea acestei vîrste, ţăran – pentru că privilegia, căznit, cumpătarea rurală de care părea să şi dea dovadă (deşi… cumpătare la ţăranul rebrenian?), de viitor – pentru că pedala naţionalistă tocmai începuse să fie apăsată şi resimţită; or, în formaţia mea de pînă la acea dată, posibilitatea convertirii în şansă a fatalităţii acelui inconvénient d’ętre né18, hic et nunc, fusese părăsită. În rest, corecţiile ulterioare aduse acestei prime imagini despre Noica n-au modificat-o esenţial… 

Y: Televizorul îmi strecoară, de la doi paşi, ce crede el (EL) mai potrivit cu ziua de duminică în care mă aflu în stare iar de a spori cu cîteva rînduri ce am scris pînă mai ieri. Ieri întuneric, azi lumină! Şi iată, veniţi de luaţi lumini:
Also sprach Heidegger: Es ist an der Zeit, dass man sich dessen entwöhnt, die Philosophie zu überschätzen unde sie deshalb zu überforden. Nötig ist in der jetzingen Weltnot: weniger Philosophie, aber mehr Pflege de Buchstabens.“
Într-adevăr, cerem cam prea mult filosofiei. Cerem prea mult şi filosofilor, uitînd că o atare supraestimare e un semn încă mai mare de orbire decît benigna cecitate care ne face să regresăm pînă – wait a minute, e vorba doar de un regres temporal spre pacea uterină a vechilor înţelepciuni19 – înainte de Platon şi Aristotel, pe cînd gîndirea nu fusese încă supusă de praxis şi poiesis şi îşi putea permite mai lesne gratuitatea. 

Şi dacă tot am ajuns a ne examina faţă de mecanismul cerere-ofertă al filosofiei, să remarc optimist că sîntem deja, „în penuria actuală“, la jumătatea drumului schiţat mai sus de teutonul destructor al metafizicii. Să fim aşadar optimişti, planul e îndeplinit 50%: „weniger Philosophie, … weniger Literatur“. Ba, la anumiţi indicatori, sîntem în copioasă, stenică depăşire: filosofia noastră nu e numai puţină, e şi proastă, iar literatura deopotrivă, ce să mai vorbim? 

X: Eu iarăşi revin şi zic: niciodată nu vom vorbi îndeajuns! Adevărat că la ce bun savoir-ul, dar asta nu e de azi-de-ieri, ci cam demultişor poveste…, încît, chiar mă întreb ce ar zice aceia care, interpretîndu-l, nemărturisit, într-o manieră destul de personală pe Bacon (Science – or Knowledge? – is Power), au avertizat împotriva pericolului noocratic, al unui stat condus de savanţi, acolo deci unde savoir-ul fiind total şi controlul e total etc., ce ar zice aceştia şi cum ar interpreta ei întîmplarea de esopizare a lui Epictet pe care-mi tot place s-o repovestesc şi care, clar şi parabolic, arată limitele savoir-ului? … Pe scurt, Epictet, încă sclav fiind, este într-o zi bătut de stăpînul său, care îi lovea mai ales un picior; filosoful, cu penetranţa savoir-ului său, îşi previne stăpînul că loviturile concentrate vor provoca pînă la urmă ruperea mădularului în cauză: dar stăpînul nu era cîtuşi de puţin filosof, loviturile continuă, piciorul se rupe, savoir-ul e strălucit confirmat de practică şi Epictet îşi ruminează morala: „Nu ţi-am spus că se rupe?“ Eliberat mai tîrziu, filosoful va şchiopăta tot restul vieţii, recomandîndu-se astfel pentru linia esopică a filosofiei decelată de Noica; formal, desigur. Iară noi, de la acestea plecînd, putem lesne imagina şi alt fel de lovituri, inaparente, care distrug organe la fel de inaparente, bunăoară organul pentru filosofie, acela care ar sălta-o din judecată în concept, şi putem în continuare să-l justificăm foarte bine pe Noica – el nu este totuşi un Al. Tănase, Boboc & Co., tagma oficială, deşi – aici e-aici, aspiră la acest statut; or, problema este: de ce să vrei să reduci propria ta diferenţă şi să n-o afirmi ca atare, în pozitivitatea ei? Şi: cum ar arăta un Noica la putere? Cu destulă intoleranţă, îmi închipui, ar construi el o Castalie valahă, dar de aici alte întrebări izvorăsc, precum aceasta, glisare a unui titlu de J.F. Revel: ŕ quoibon le philosophes? (Şi poate că am cunoaşte un răspuns, unul singur, scrutînd destinul lui Claudian în varianta neomologată povestită nouă de un venerabil profesor, povestire din care a rezultat clar că rezistenţa filosofului, mirabilă, s-a datorat, la timpul ei, vitreg, filosofiei!). Căci, într-adevăr, ridicîndu-se la mii de picioare deasupra muritorilor de rînd, după topologia lor cam sui generis, filosofii se plasează pe o poziţie de singularizare faţă de comunitate, mai precis pe poziţia indefandabilă de ţapi ispăşitori (nemaivorbind de faptul că aceia esopici sînt însemnaţi cu ceea ce René Girard ar numi signes physiques de la victime émissaire, cf. op.cit., pp. 130 sq.); şi aceasta le echivalează superbia cu cealaltă poziţie extracomunitară, de paria; echivalenţa este inclusiv funcţională, din punctul de vedere comunitar, aşa cum ne-o poate demonstra lectura unui fragment din excelentul studiu al lui Derrida consacrat „farmaciei lui Platon“ şi cuprins în volumul La Dissémination; între paginile 149 şi 153, Derrida clădeşte o insinuantă explicaţie a morţii lui Socrate, ca decurgînd din necesităţile de echilibru ale cetăţii greceşti, echilibru realizabil prin amputarea extremelor; pornind de la absenţa termenului de pharmakos din „farmacia“ platonică, în care, totuşi, el şi-ar fi găsit cu o naturaleţe nu numai semantică locul. Derrida operează cîteva trimiteri, la J.P. Vernant, Frezer, E. Harrison, din care aflăm că atenienii întreţineau pe cheltuiala statului un număr de indivizi inutili şi degradaţi spre a-i sacrifica în caz de calamităţi sau în cadrul ritualului anual de purificare ce avea loc în luna Thargelion (mai-iunie); dar practica ostracizării se exercita în cadrul mai încăpător al eternului nivelism, întrucît nu erau pasibili de a fi expulzaţi doar aceia care încarnau răul venind de jos, ci acela care, ridicîndu-se peste medie, devenea isotheos; polis-ul îşi prezerva astfel natura de… cetate, de ţarc gregar, copiat, cine ştie, poate că după situarea pe mediană a fiinţei umane, crucificată între cele două infinituri, în, de altfel, confortabila aurea mediocritas. Or, nu este de crezut ca Platon să nu fi avut ştire despre Thargelii, care mai durau încă în sec. al V-lea şi la care Aristophan şi Lysias fac aluzii; însă expulzarea pharmakos-ului avea loc, scrie Derrida, la o dată remarcabilă, a şasea zi a Thargeliilor, adică aceea în care, în al patrulea an al celei de-a şaptezeci şi şaptea Olimpiade (cf. Diogenes Laertios, II, 44), se născu Socrate, a cărui predestinare se limpezeşte în felul acesta, ŕ rebours. 

Din toate acestea, trag o concluzie provizorie: o meditare a nivelismului şi a poziţiei fatal ex-centrice a filosofului, l-ar fi scutit pe Noica de a plînge cu căciula în mînă în faţa celor ce stau „cu căciulili pă frunte“…
……………………………………………………………………………………..
Multe ar mai fi de spus, evident, despre această livrare a unui „model paideic“ întreprinsă de Gabriel Liiceanu şi Livrare (în celălalt sens) a unui filosof, Constantin Noica; ambele ne-au catalizat exprimarea unor chestiuni care ne stăteau pe inimă, cum se spune, deşi, odată cu eroii acestei cărţi, poate că greşim ieşind din liniştea tradiţional asignată lumii spiritului în zarva publică; o facem însă mai ales pentru a ne afirma încrederea în drasticul elitism teoretizat de gînditor – fondat oarecum pe miraj, în sensul în care trece de la Freud către Lacan lecţia psihanalizei şi în sensul în care desprinderea lui Gabriel Liiceanu de maestru confirmă: a psihanaliza, a guverna şi a educa sînt cele „trois tâches dont l’action est fondée sur le mirage qui régit leur fonction“ (Shoshana Felman). 

Jurnalul, s-ar mai putea demonstra, conţine secrete simetrii: dacă Noica n-are ce face cu bietul épicier, totuşi acesta, în ipostaza de responsabil de cantină, la Păltiniş, îl hrăneşte în semn de omagiu! Este de asemenea posibil să existe o relaţie de corespondenţă şi între portretul puţin amabil (altfel exact) trasat de Liiceanu lui Petru Creţia – şi ceea ce susţin cei din anturajul acestuia din urmă: că la el, întîi, au văzut un tratat despre limită… 

Am citit şi ce s-a scris pînă la această dată (20 III 1984) despre Jurnalul de la Păltiniş; cu excepţia lui Ştefan Aug. Doinaş, care pronunţă rezerve la posibila „utopie ideocratică“, la „culturocraţie“ (dar trec peste inacceptabilul moneism pe care l-am verificat peste tot la Noica – despre care pînă şi discipolii, alţii decît cei din Jurnal, spun că dialogul verbal îi este absolut străin, monologul fiindu-i, în dispreţul total al interlocutorului, discursul obişnuit), în rest toţi cei ce s-au pronunţat, după opinia noastră, au nimerit, cu precizia obişnuită, alături; de obicei, din cauza propriilor „ochelari“ prin care au făcut lectura: protocronişti, de critici literari ş.a.m.d. – pînă la teribila obiecţie venită de la un regretat poet şi menită lui Noica: „Neagă viaţa! Neagă FEMEIA!!“ 

Sigur că terenul pe care am pus noi discuţia, opunîndu-i-l lui Noica pe Derrida (şi încă nu… de tot, fiindcă atunci, susţine Luca Piţu, de-ar fi fost să construim pînă la capăt, ar fi trebuit să-i scriem şi numele cu minusculă, ca nume comun, să zicem, de pildă, „o noică“), reprezintă un demers destul de facil; dar sînt comentatori care, la fel cum noi vedem în Noica un epigon heideggerian, văd cam acelaşi lucru, mutatis mutandis, în Derrida: conceptul său de trace ar substitui pur şi simplu enigmatica Fiinţă a germanului. 

În fine, nimic mai bun drept încheiere decît, uzînd de savoir-ul nostru local, să încercăm a pune lumină într-un gest noic ce l-a mirat pe Liiceanu: de ce, se întreabă el, maestrul l-a disuadat să denunţe „plagiatul şi impostura“ unui anume T. Gh., şef de catedră de filosofie (p. 224)? Simplu: pentru că T.Gh. a decelat în istoria filosofiei o reluare a functorilor, adică a operatorilor de genul lui întru! Se spune că ar fi plagiat un autor comunist; la aceasta, comiţînd o admirabilă ignoratio elenchi, bravul şef de catedră s-ar fi disculpat întrebînd candid: „Şi ce dacă-i comunist?!“…

Note:
1. Într-un sens tehnic, Noica, aşa cum apare el în Jurnal, este integral creaţia lui Liiceanu: un personaj literar, în consecinţă; am exploatat de aceea coincidenţa onomastică dintre acest personaj şi autorul cărţii de glose filosofice cunoscute nouă.
2. Ironia decurgînd naturaliter din indistincţia zilelor noastre face ca orice opinie să te rataşeze automat la vreuna din taberele momentului, egale, desigur, la valoare absolută; şi atunci apare tentaţia de a-l justifica pe filosof prin acest pasaj emis de acuzatorul unei Error Occidentis: „Il est licite que chachun d’entre nous vive, ici-bas selon son inclination, que chacun veuille ateindre ce ŕ quoi il aspire sans demander; que va-t-on en penser, que va-t-on en dire dans les journaux, quelles forces malignes vont chercher ŕ en tirer profit?“ (Soljeniţîn).
3. Frămîntările lui Noica sînt vechi de cîteva decenii. În 1944, parte din obsesiile sale mesianice sînt transcrise în Jurnalul filosofic (Editura Publicom, Bucureşti; pentru trimiteri, JF): „visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, cîţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesorului.“ (pp. 7-8). La şcoala unde nu s-ar preda nimic, ci s-ar transmite stări de spirit, nu s-ar învăţa lecţii, nu s-ar da conţinuturi, sfaturi, învăţături. Ea ar avea un moto din Léon Bloy în care se vede că, la urma urmei, chiar tînărul timid („Există ceva nepreţuit în timiditate: păstrează“, JF, p. 96) s-ar simţi în largul lui: „Nu se ştie cine dă şi cine primeşte“; iar obiectivul principal ar fi, scrie tînărul Noica, „să arăt (…) în primul rînd că totul încape în cultură. Că ea nu e anemiere, devitalizare.“ (JF, p. 88). Modelul noician, o antipedagogie programatică, e fatalmente inconsecvent în simetria sa negatoare (s-a mai întîmplat: antimateria e tot materie, antipsihiatria, tot psihiatrie etc.), fiindcă pedagogia nu piere lesne, continuînd „să tehnicizeze, să reducă la forme şi tipare, ceva viu, aşa cum făcea sofistica pentru gînd sau retorica pentru cuvînt.“ (JF, pp. 79-80).
4. Se acceptă astăzi, în prelungirea antipsihiatriei, a cărţilor lui René Girard etc., că travaliul prin care înţeleptul (dar, de obicei, nu el) ridică în lumină conceptuală bîlbîiala concetăţenilor săi reprezintă şi constituie discursul persecutorilor, clădit pe anihilarea a ceea ce şi Lévi-Strauss numea „parole persécutée“.
5. O discuţie a ontologiei noiciene va trebui temeinic făcută imediat ce funcţionarii noştri filosofici vor lăsa ceva loc printre materialele de agitare a codului (cu pivotul acestuia, propul). Să notăm pentru improbabilul kairos al cugetării că Noica trebuie să fi ajuns la titlul tratatului său cu inima îndoită, scriind el următoarele în JF: „Noi nu avem un termen românesc pentru devenire. Avem cîteva pentru fiinţă, dar nu avem pentru devenire. Am fi putut avea termenul de: petrecere (se petrece ceva, care e mai mult decît se întîmplă, are loc: are desfăşurare). Dar l-au expropriat chefliii. Singura noastră devenire este în chef, în distracţie, în înstrăinare.“ (p. 7).
6. Intoleranţa este manifestă. De altfel, ca să apelăm şi noi la un ex-curs de tip heideggerian, silogismul pe care-l tot invocă Noica înseamnă şi, potrivit unei note a lui Léon Robin la Cratylos, „une fixation provisoire de la pensée.“ Iar tragicul său antilogism se citeşte chiar în banalul text al vieţilor noastre de „quiet desperation“ (Thoreau).
7. Se zice că un indian îl mustra pe Anaxarh fiindcă făcea anticameră la regi (Diogenes, Laertios, IX, 63); cît despre lacrimi, să sperăm, cum zicea poetul, că „din lacrimi universul se reface“… Cu acelaşi inevitabil succes au fost încununate şi eforturile unui Onisifor Ghibu: ctitorul Universităţii Daciei Superioare, epurat în 1946 cu tot protocolul perioadei, a mai trăit destul pentru a încasa o pensioară de cinci sute de lei şi a se vedea refuzat cînd solicita autorităţilor universitare aniversarea Almei Mater de sub Feleac. Scriindu-şi în imersiune memoriile, trimiţînd cu naivitate Bucureştilor proiecte de reformă a educaţiei, adnotîndu-şi cu o retorică testamentară propriile publicaţii din vremuri bune, analizînd cu amărăciune criza filosofiei postbelice, reuşind chiar o scurtă colaborare cu Scînteia, Ghibu a rămas pînă la moarte eroul underground şi „din timpul său afară“ al pedagogiei naţionale.
8. Comentînd chiar acest celebru eşec, Noica scrie în JF, p. 30, „Ca şi cum un filosof ţine neapărat să reuşească! Ţine să înveţe.“
9. Nu spre a completa sarcasmul lui Cioran ne-am gîndit şi la alte modulări posibile ale acestui trufaş titlu: Presentimentul…, de pildă, deşi Resentimentul…, vom vedea, este mult mai nimerit. Dar citind Almanahul literar 1984 al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, aflăm că Noica îşi recunoaşte, la pp. 36-37, datoriile faţă de Mircea Vulcănescu; just in time, am spune, fiindcă puţin după aceea s-a anunţat republicarea „Dimensiunii româneşti a existenţei“ în Caiete critice…
10. Să reamintim ce scrie Contractul social al bravului Rousseau: că existenţa capitalei este incompatibilă cu suveranitatea poporului; neputîndu-se renunţa la ea, ar fi fost bine să fie des schimbată…
11. Nici aici revenirea nu s-a onorat; dar ne-ntrebăm dacă nu intră şi oarecare doză de deliberare în faptul că Liiceanu expune, în definitiv, pe Noica? Pe bună dreptate, în rest. Un ipochimen nedeprins cu protocolul paideic şi contrastîndu-i abrupt pe cei doi, îl soma chiar pe Noica să se pronunţe public; e adevărat că?... etc.
12. Am încercat să obţinem şi colaborarea lui Luca Piţu la această discuţie; ne-a acordat doar varianta orală a unei ipotetice intervenţii din parte-i şi foarte multe anecdote. Cînd am insistat pentru trecerea la scriptural, am primit următorul răspuns: „Băieţi, voi ştiţi că eu sînt un excesiv…“
13. Voind a prelungi amintirea unor prînzuri cu Luca Piţu, am conceptualizat una din nenumăratele-i povestioare, deosebind sindromul Ivănescu la persoanele care-şi modifică subit concepţiile pînă la diametrala opoziţie. A fost o perpetuă bucurie, apoi, constatarea răspîndirii incomplete – deşi memorabile – a botezatului sindrom. Pentru savoare şi concizie, iată un exemplu din opera lui Heidegger: după ce, în postfaţa celei de-a patra ediţii a celebrei Was ist Metaphysik? (1943), afirmase neted că „Fiinţa (Sein) poate într-adevăr exista fără fiinţe“, în ediţia a cincea (1949) – „conţinînd doar corecţii minore“! – fraza devine „Fiinţa nu există niciodată fără fiinţe“. O formă blîndă a zisului sindrom e decelabilă la lectura următorului pasaj din JF (pp. 5-6): „Filosofia nu e posibilă decît în oraş, printre oameni, pe pieţele acelea de care nu se deslipea Socrate. Singură întîlnirea cu celălalt ţi-o dă. Puneţi etaje peste etaje, suprimaţi grădiniţe (sau lăsaţi cel mult aceste convenţionale grădini publice) – şi undeva, lîngă o scară de serviciu, se va naşte un filosof“. Continuînd cu o frază în care se plîngea că era încă prea multă natură în România, anunţa oare Noica vreun Păltiniş? Cum a ajuns citadinul Noica în creier de munte? (O precizare: în denumirea sindromului se regăseşte numele celebrului lingvist din a cărui stirpe a dat la vîrf şi un poet, pînă de curînd admonestat de strămoş că n-are vocabular).
14. Nu trebuie omis faptul că Dupin lasă, în locul scrisorii recuperate, aluzia la mitul lui Thyestes (de la care Lacan pleacă în inventarierea acestei frumoase formule), sub forma unui citat dintr-o tragedie de Crébillon: „Un desseign si funeste,/ S’il n’est digne d’Atrée, est digne de Thyestes…“ Care Thyestes, se ştie, şi-a îngurgitat odraslele.
15. Într-una din semnalările cărţii de la Păltiniş, trecînd elegant pe lîngă subiect, Eugen Simion credea că Noica vrea să-i mîne pe tinerii zilelor noastre din discoteci în biblioteci. Generaţia ’80 poate rămîne însă pe unde se află, fiindcă elitistul ontolog visează doar un mic grup Bokanovsky de franc-panseuri: cei mai mulţi tineri trebuie să rămînă la „sport şi alte derivate de acest soiu“, stă scris pe înţeles în celălalt jurnal, la p. 88.
16. Încrederea lui Noica în cernerea geniului după criterii statistice merită o menţiune specială. Ce este ciudat la inşii cu vocaţie de constructori, de descălecători culturali, este indistincţia valorică, ori măcar cecitatea la simpla calitate umană a celor pe care-i investesc fie şi numai cu cecul în alb al încrederii lor – demult am remarcat acest fenomen, care, exceptîndu-i pe cei ce apar în Jurnalul de la Păltiniş, îl caracterizează şi pe filosoful nostru. N-ar fi vorba doar de cei doi discipoli diseminaţi de el aici, în plan local, 2 din cei 22, ci şi de acela, emblematic, care, la ieşirea maestrului din încăpere (povesteşte M.M.), bucuros de şansele sale, face cu ochiul zicînd: „Ce mişto, muzici, gagici etc.“
17. Un pasaj din Jurnal îl înfăţişează pe filosof în acţiunea preliminară de triere a pretendenţilor la filosofie: ei bine, el exclude statura normală, îi alege fiindcă-s graşi sau slabi etc. Fără să apelez la o carte a lui Mx Scheler (L’homme du ressentiment), sînt silit să observ că în aceeaşi Logique du sens, p. 179, neagreatul Deleuze consemna participarea resentimentarilor la ordinea opresivă; iar Nietzsche opunea buna voinţă de putere resentimentului, calificativ negativ. Despărţirea lui Liiceanu de Noica ar fi astfel salutară, scutindu-l pe peratolog de a se transforma şi în anáperos („ciuntit de unul din membre“). În fine, cartea girardiană citată acuză în resentiment „la stratégie défensive des perdans, de ceux qui parlent contre le désir parce qu’il ne réussissent pas à l’attirer et à le capitaliser.“ (p. 393).
18. E ciudat cît de cioranian poate suna totuşi tînărul Noica (cf. JF, pp. 73 sqq, 78, 112-114, 117-118, 120). Chiar nivelate de monotonia stilistică noiciană – amintind de Gide (o impresie identică avea un teoretician al dialogului interior; la Paris, acesta avea să afle, din gura unui amar moralist, că Noica îl citea pe Gide cînd scria Mathesis) – mărcile sindromului Ivănescu fac semn iniţiatului.
19. După ce, pe pag. 34 a Povestirilor despre om, conştiinţa, a cărei ascensiune e urmărită de Hegel (pînă la stadiul ecvitaţiei, cînd, încarnată în Napoleon, intră călare la Jena), „pleacă parcă la drum cu un toiag din pădurile Thraciei, clopin-clopant“, pe p. 35 se anticipează confundarea ei „în bunătatea şi căldura istoriei“. Pacea uterină se transferă în istorie, prin urmare – de aceea nu trebuie să ne mire distanţa luată de Noica & Co. faţă de Mircea Eliade, care a izolat şi descris teroarea Istoriei. Odată cu Noica, noi întîrziem însă tăierea cordonului ombilical: ce ne-am face fără noxele care ni se inculcă pe acolo?

24.III.1984, Păltiniş

Dragă Domnule Dan Petrescu,

Am primit dialogul trimis de d-ta. Mă crezi sincer cînd îţi spun că m-a interesat? Mi-a plăcut calitatea lucrului. Altminteri, aş vrea să vă reproşez că sînteţi totuşi „bucureşteni“ (reţineţi din Jurnal anecdota şi cancanurile) cîteodată, că juraţi prea mult pe fosforescenţa franceză – dacă nu v-aş reproşa că luaţi în serios ce nu e de luat. Cartea e valabilă prin raportul (aproape formal) pe care-l obţine, între presupusul magistru şi ucenic. Restul sînt vorbe în vînt, care puteau fi oricare altele.
Nu am citi manuscrisul, ceea ce bănuiţi amîndoi. Dacă l-aş fi citi, aş fi şters la prima lectură mai tot, şi în primul rînd indiscreţiile ca şi absurda mea îngîmfare filosofică, în versiunea autorului. La o a doua lectură văuînd că raportul contează, nu aş fi îndreptat decît trei sau patru lucruri: chestia cu Hume, Russell scris „Rusel“, transcrierea greşită a şirului lui Fibonacci, şi mai ales afirmaţia că părinţii mei au avut 3500 de pogoane, cînd n-au avut decît 3000.*

Cu sinceră amiciţie,
Constantin Noica

*(Nota autorilor X şi Y)

Astăzi, după dispariţia lui Constantin Noica, dialogul de mai sus poate părea o impietate; nu este şi nici chiar Noica nu l-a receptat în acest mod, după cum o probează scrisoarea sa reprodusă la sfîrşit. Înainte de orice, Noica era un om de mare civilitate, gata de a intra în dialog cu adversarii săi (o spun cu riscul de a mă contrazice) şi respectînd altera pars, dacă discursul ei avea calitatea lucrului bine făcut. N-a mai fost să fie, din păcate, dialogul deschis cu cel ce s-a logodit pe veci cu Păltinişul. 

În clipa de faţă, nu mai avem cum fi adversari ai lui Noica şi, de fapt, ne dăm seama că n-am fost nicicînd; din punctul de vedere al situării lui faţă de putere – lucru care, oricum, trebuia făcut de cineva; în acest sens, n-am făcut decît să răspundem, după puteri, unei cerinţe, unei urgenţe, unei funcţii: numele noastre pot deveni de aceea impersonale – le-am înlocuit cu un x şi un y, căci ele nu contează, pe cît felul în care s-au achitat de o datorie culturală.
Cenzură, aşadar, dacă a existat, n-a fost una de natură „interioară“, dimpotrivă: dialogul nostru urma să apară în Epistolarul îngrijit de Gabriel Liiceanu şi conţinînd ecouri ale Jurnalului de la Păltiniş; a fost însă de la bun început şi fără nici o discuţie respins de Dl. Velescu, cenzor al Consiliului Culturii: paradoxal! Pentru că nu acela a cărui situare faţă de putere era în discuţie s-a simţit lezat, ci puterea însăşi, printr-unul din cei mai autorizaţi şi, ca funcţie, funeşti reprezentanţi ai săi! De unde o altă răsturnare spectaculoasă: oprit de la a avea o audienţă normală, textul de faţă va căpăta una, poate, disproporţionată; personal, îi mulţumesc din această pricină D-lui Velescu.

Dan Petrescu
Iaşi, 22 februarie 1988


Luca Piţu

Wozu Noica?
Mergeam deunăzi, pe zi cu soare autumnal şi blînd, cătră Piaţa Halelor, să-mi cumpăr un kilogram dă pere, că la mine, în Nicolina, nu se găseau decît mere. Cînd să dau colţul blocului stalinian, iaca, mă întîlnesc c-un biciclist cu barbă roşcovană: era M.D.G. şi pedala spre specialista numărul unu în oximoronul caragialian, în Barthes, în Todorov et in quibusdan aliis, care tocmai receptase nişte canistre din Vrancea, de la un fost coleg de studii superioare. Roşcatul pune o frînă măiastră, descalecă vioi, batem palma scripturală, ne salutăm, bîrfim absenţa strugurilor, ne extaziem la abundenţa de prune şi gutui, mai deplorăm destinul şui şi atmosfera de la C.U.I., mai cioranizăm oleacă şi, cu acest prilej, numai ce mă întreabă preopinentul biciclat, pe stomacul gol, dacă Omul de la Păltiniş va fi frecventat cursul lui Kojève. Nu, nu cred, i-am şuierat eu. Cursul îl frecventau Breton, Bataille, Klossowski, Lacan, Raymond Aron, Merleau-Ponty, Sartre. Şi Raymond Queneau: de astfel, «scrib şi cititor al lui Kojève», acesta edita în 1947, la Gallimard, Introducerea la lectura lui Hegel. Dă Noica n-am ştire să fi pus piciorul p-acolo. Sigur? Da, gînguresc eu gîndindu-mă că, între 1933-1939, cel ce gusta bucuriile simple ale doctrinei kantiene şi scria De coelo ori Mathesis, cu fervoarea juneţii, nu era prins la cireşe în livada hegeliană, nici nu concocta vreo devenire întru fiinţă. De-abia după rezbel, la Cîmpulung Muscel, dăruia, la onomastici amicale, conspecte din Wisseschaft der Logik. 

Însă proprietarul vehicolului birotat nu părea persuadat.
Iar argumentul decisiv s-a născut mai tîrziu, dibuind un eseu al lui Pierre Machereys, recitind un interviu cu Alexandre Kojève, ba şi Duminica vieţii de Queneau: de-ar fi urmat C.N. seminarul de la Şcoala Practică de Înalte Studii şi i-ar fi desluşit mesajul, mai zburda el apoi, cu ghete şi rucsac, prin grădinile filosofiei? Nu, nu, ferească Hermes.

*
Dar ce lecţii a predat A.K. şi cum au priceput-o auditorii? Am să-ncalec p-o iapă motorizată ş-am să vă depăn povestea lui toată.
Aşadar, textul pe care se întemeia A.K. în perioada 1933-1939 era inaccesibil în franceză. Drept care, la fiece şedinţă a seminarului, citea cîteva rînduri din Phänomenologie des Geistes şi propunea fie un comentar traducător, fie o traducere comentatoare, într-un limbaj terţ, nici total franţuz, nici total german, loc neutru pentru întîlnirea cărţii: într-un stil nici total speculativ, nici total ficţional [adică istorisitor de «povestiri despre om», neavînd rusul treabă cu iluzia umanistă de sorginte renascentistă]. Înainte de a i se încredinţa, la propunerea lui Koyré, seminarul, trăsese patru lecturi infecunde ale Fenomenologiei spiritului; abia a cincea va fi declanşat resortul, abia a cincea va fi făcut tilt: «cînd am ajuns la capitolul patru am înţeles că era Napoleon. Nu pregăteam nimic, citeam şi comentam, însă tot ce spunea Hegel mi se părea mai luminos. » 

Într-adevăr, sub raza acestei lecturi, Hegel se iveşte, în istoria universală şi în aceea a gîndirii, drept punctul terminal unde se închide cercul realităţii umane, dat fiind că şi-a realizat toate potenţialităţile şi idealul în acţiunea exemplară a ultimului erou al istoriei, Napoleon, după care nu mai poate avea loc ceva ce să nu fi fost deja înscris în sistemul global al cărui discurs e acela din Fenomenologie1. Mulţi, nu chiar toţi, ştiu că ultimele pagini ale acestei cărţi au fost scrise în vuietul bătăliei de la Iena, audiat de filosof de la geam personal, unde a aşteptat să vază trecînd spiritul universal călare: cînd la trap, cînd la galop, cînd în buiestru. Cetitoriul lui Mallarmé va fi priceput estimp că Fenomenologia, în sensul acesta, îi cartea, spre care tinde istoria umanităţii2, ce îşi găseşte în ea încheierea şi împlinirea. Istoria se încheie şi începe postistoria şi, odată cu ea, o nouă viaţă pentru oameni, «antropomorfă şi animală», necomandată, ca în trecut, de cătră dorinţa de recunoaştere şi negativitate.
Îi împingea pe oameni la luptă şi lucrare, în timpul istoriei, negativitatea cuibărită în inima dorinţei lor. Stăpînul şi sluga, der Herr und der Knecht, se zbăteau pentru recunoaştere, fiecare înfruntînd obstacole specifice. 

În existenţa postistorică, în «statul universal şi omogen», conflictelor le-au luat locul recunoaşterile mutuale, dorinţei i-a succedat satisfacţia, lui Begierde i-a urmat die Befriedigung, dorinţei de savoir, sapienţa, încîntarea adevărului absolut3. «Nu, Hegel nu s-a înşelat, el a calculat exact data sfîrşitului istoriei, 1806. De la această dată ce s-a mai întîmplat? Nimic, alinierea provinciilor. Revoluţia chineză nu-i decît introducţiunea Codului napoleonean în Kitai». Cînd şi-a dat seama c-a luat-o razna, A.K. va fi abandonat studiul sanscritei, tibetanei şi budismului; înţelesese că «se petrecuse ceva în Grecia, acum 24 de veacuri, şi că acolo îi izvorul, e cheia pentru tot. Acolo a fost rostit începutul frazei. » Au avut loc, fireşte, şi alte evenimente, însă, după Hegel şi Napoleon, nu s-a mai zis nimic, nu se mai poate spune nimic nou. Ceva s-a născut în Grecia şi ultimul cuvînt al frazei a fost rostit. Trei oameni au înţeles asta în acelaşi timp: Hegel, Sade şi George Brummel“. Asta înţelege şi Valentin Brű, protagonistul lui Raymond Queneau din Duminica vieţii, al cărui străbunic va fi luptat la Iena şi va fi introdus, «cu sabia trasă, seriozitate în filosofia germană4». 

Grăind după Fenomenologia spiritului, după ce istoria s-a adunat mallarméan într-o carte, chiar în Carte, unde orice nouă desfăşurare e coprinsă şi previzibilă, ce-i mai rămîne lui A.K.? Repetiţia: comentarul, glosa, scolia, cetirea între rîndurile Textului în limitele căruia găseşti înscrierea destinului uman. Or, comentariul îi prin excelenţă «expresia unei gîndiri postistorice, gîndire a finitudinii, ce nu mai poate decît rumega împlinitul“. În perioada istoriei erau unii de-şi ziceau filosofi şi scriau opuri groase, tractate. Trăitor în duminica vieţii, în postistoria înţelepţilor, pentru care nici o noutate nu ar putea surveni, A.K. reiaq mesajul acelor cărţi cuprinse toate într-una, în Fenomenologie, îl reiterează în discuţii, expuneri, note, notule; îngăduieşte chiar unui cursant favorit să le deie tiparului. 

«Originalitatea şi curajul lui Alexandre Kojève, afirmă răspicat Georges Bataille [care a şi polemizat cu rusul pe temele suveranităţii, servilităţii ori negativităţii „fără întrebuinţare“], sînt de a fi desluşit imposibilitatea de a merge mai departe, deci necesitatea de a renunţa să faci filosofie originală şi, prin asta, le recommencement interminable ce îi recunoaştere a vanităţii gîndirii»5. Căci unde se termină filosofirea rămîne loc doar pentru sfinţi, înţelepţi, profesori, eseişti, premii Nobel.
Alexandru Ciorănescu se întreabă însă, într-un Ethos de prin 1975, de ce valahii nu au nici sfinţi, nici prestigiosul – meritat de Dan Giosu – premiu. Dar poţi răsplăti pe nişte înţelepţi cu… Nobelul pentru sapienţă? Îi vezi pe Cioran, Creţia, Paleologu, Şora, Ţuţea, Vulcănescu, răsplătiţi cu gologanii savantului dinamitard? În privinţa ultimului Nobel pentru filosofie, dacă îndrăznim a kojeviza niţel, el se va fi atribuit demult Bărbatului din Iena şi viziunii sale de la geam. Retroactiv. Simbolic. Bărbatului care, încheindu-şi Sistemul, terminînd Cartea, i-a mai rămas o veselă îndeletnicire: jocul de cărţi, poate chiar tarotul. 

În vacanţa istoriei, cînd Bomba lui Poirier6 joacă rol de terţ exterminator, de regulator, de idol mediator [doar ambele părţi se tem de ea, nu?], ŕ quoi bon des philosophes? La ce folosesc ei in dürftiger Zeit, cînd e penurie de conştiinţe, de iluzii acomodatoare, de erudiţie şi sophia, ni-i limpede. Wozu aber Philosophen in sonntäglicher Zeit oder in nachgeschichtlicher Zeit? Ne învaţă ei cumva să trecem mai departe: dincolo de muzica aia concretă, de pictura abstractă, de poezia dadaistă, de experimentul letrist, de statul universal şi omogen [care ne paşte la cotitură]? Cunosc ei vreo frază nouă, necoprinsă în Fenomenologie, vreun epekeina tinos, vreun epekeina tou Hegelou? Mira-m-aş. S-o inventa ş-o să plouă cu zer de Nobel pe capetele lor dalbe. Dacă nu, la ce bun concursurile de preselecţie, cantonamentele, tabelele cu ce ştiu şi ce le trebuie alumnilor, în general îndemnul s-adaoge două-trei ştiinţe noi la limbile moarte şi vii?

*
Eu, însă, recitesc Le Précis de décomposition, Alchimia existenţei, Norii, Sarea pămîntului, reaud pe Socratele Bucureştilor chiar în maelstromul kakotopic şi, uneori, mi se umple inima de încîntare, cu o încîntare de… gheaţă: sînt oarecari sages dincoace şi dincolo de parietem ferreum [cum îi spune Biriş în Noaptea de Sînziene]. Ce-i drept, des sages enragés, poate chiar Lebenskünstler, din moment ce au traversat de mai multe ori, vii, Aheronul. Unul e sannyasin de foire, extranjero, solitar ca Dumnezeu; altul s-a despărţit la timp de Filosoful de la Păltiniş; unul dialoghează maieutic de cîteva decenii prin birturi dâmboviţene, autentic golan al gîndirii; ceilalţi îşi rod unghiile şi editează, merditează, cu mintea mereu trează. Însă toţi simt sub ei vibraţiile Hadesului pe care se clădeşte baraca distopică. Filosoful nostru fuge de ei, le zice «băieţi buni, dar filologi», iubitori de logos, nu de Sophia. Ca şi cum bătălia de la Iena nu s-ar fi dat, ca şi cum aceştia nu ar poseda la sagesse, nici la jouissance du savoir, sapienţa înrudită etimologic cu savoarea.
Ei nu mai au, în vremea noastră fără Begierde, dor de savoar, de vreme ce au savoarul. Atunci, Wozu Noica, philosophischer Trickster? Ca să ne atragă el, postmodern Zuhalter, la tractirul din Iena? O.K., ştim drumul. Sau, mai viclean, mai listig, ne ia drept Zahei orbi şi, în consecinţă, ne ghidează în bordelul de sare ca într-o besearică; promovează, cu alte cuvinte, o negativitate ireală şi, ca urmare, ne incită să dezgropăm morţii şi să-i replantăm ceva mai încolo? În acest caz să nu conteze pe noi, c-avem treburi mai importante la Ciric, unde ne aşteaptă un şeptic.


NOTELE AUCTORIALE INFRAPAGINALE
1. Cursul pe anul 1936-1937, consacrat subdiviziunii C din capitolul IV, rezumat de Queneau, sună aşa: Der seiner selbst gewisse Geist, Spiritul ce are certitudinea şi siguranţa de sine este în ultimă analiză Hegel însuşi, adică sistemul său de filosofie [Fenomenologie + Enciclopedie] care nu mai e căutare a înţelepciunii, ci Înţelepciunea [= savoar absolut] însăşi. Aici Gewissenheit [certitudinea subiectivă] coincide cu Wahrheit [adevăr obiectiv = realitate dezvăluită prin limbaj]. Or, un adevăr nu e adevărat cu adevărat, adică universal şi necesar [= etern] valabil, decît dacă realitatea pe care o dezvăluie îi în întregime încheiată [tot ce era osibil s-a realizat efectiv], deci «perfectă», fără posibilitatea de extensiune sau de schimbare. Această realitate «totală», «definitivă», este imperiul napoleonian.
2. Dacă admitem cu S.M. că lumea există pentru a sfîrşi într-o carte.
3. În L’Aprčs-histoire [cu aceeaşi pronunţie ca la préhistoire: Am Anfang war das Resultat!!!], bucăţică din Ecartčlement, cei eliberaţi de sub tirania evenimentelor se cheamă «juisori ai postistoriei». Dînşii ne ajută să dăm înţeles neresentimentar declaraţiei prekojeviene a povestaşului dostoievskian din Visul unui om ridicol că perioada contemporană nu există.
4. Valentin Brû îi lăsat de nevastă să se ducă singur în călătoria de nuntă, că ea are de ţinut prăvălia deschisă. El purcede în excursie la Iena, ştie anecdota cu galopul Spiritului napoleonic & universal pe sub ferestrele Filosofului Ultim, răspunde hegelian la întrebările celor din jur, povestindu-le şi o istorie ciudată cu decedaţii din Madagascar. «E ca în istorie», glăsuieşte dumnealui. «Victoriile şi înfrîngerile nu se încheie acolo unde s-au petrecut. După o vreme sînt dezgropate ca să se mute şi să putrezească aiurea.» În altă dez?ordine de idei, merită reţinut că, după răzbel, A.K. Rimbaud postmodern, a trecut în afacerile economice, unde pe vremea Rundei Kennedy, va fi inventat şi un sistem de preferinţe tarifare, foarte apreciat. A pus şi el umărul, cum s-a priceput, la căruţa «statului universal şi omogen».
5. Cum s-a asimilat lecţia kojeviană? Lacan şi Althusser au ţinut şi ei seminarii şi s-au întors fiecare la cine ştim [Freud + Marx], pentru recetanie; Bataille şi Blanchot s-au străduit să gîndească, dincolo de limitele utilului, o negativitate sans emploi; Aron a teoretizat societatea industrială şi a făcut pledoarii pentru o Europă decadentă; scriitorii s-au dedat la ficţiuni postmoderne, semn că prefixul «post» nu posteşte, ci se îngraşă în plin carnaval postistoric; Sartre a dat, cu Fiinţa şi Neantul, ontologia dualistă; Merleau-Ponty ne-a dezvăluit aventurile deocheate ale dialecticii…
5. Fac aluzie la nişte Strategii nucleare inspirate din doctrina girardiană cu privire la sacru, violenţă şi victimizare.



CELE TREI REACŢII LECTURALNICE DIN OPINIA STUDENŢEASCĂ
Mărturisesc că în momentul în care am solicitat colaboratorului revistei noastre, Luca Piţu, un eseu pe tema Noica, nici prin minte nu mi-a trecut ce zarvă se va porni şi din partea neamicilor dar şi din aceea, ce-o bănuiam mai sigură, a amicilor. Am primit acuze felurite, mergînd de la aposteriorica sugestie că textul nu trebuia reprodus deloc, la alta, mai cuminte, zicînd că aceasta şi-ar fi avut locul într-o altă pagină decît cea titulată Criterion. Am fost întrebat, în plus, dacă nu folosesc cumva eu însumi pseudonimul… Luca Piţu. Cum nu am uzat niciodată de trucul kierkegardian al pseudonimiei, răspunsul n-a putut fi decît unul singur: Luca Piţu semnează [în reviste] numai Luca Piţu şi el răspunde pentru ideile sale, cum subsemnatul semnează numai Valeriu Gherghel şi, deşi are mai rar idei [anti Noica], şi el răspunde singur de ele.
Eseul ce poartă numele Wozu Noica? [pentru neştiutorii de germană amintesc că wozu înseamnă «la ce bun»; asta cred că va scoate din nedumerire un cititor inocent care în faţa voioasei vocabule s-a gîndit la limba… sîrbească!] nu mi s-a părut o necuviinţă la adresa filosofului român, chiar şi după ce l-am trecut prin mai multe lecturi voit… răuvoitoare. Nu Noica este recuzat în acel articol, ci un anume mod de a concepe filosofia, poate nu tocmai cel practicat de Noica. Totul este relativ pe lume şi nu cred că Luca Piţu este ultimul care s-o recunoască. Vremea sistemelor fost-a ca şi cum n-ar fi fost, iată că maşina lumii şi a filosofiei s-a întors şi venit-a vremea eseului, ba mai mult, a aforismului. Fost-a vremea lui Hegel, iată că astăzi au irupt noi filosofi cum înainte irupseseră Heidegger, Marcel sau, vorba lui Noica însuşi, «nefilosoful Sartre». În filosofie totul e discutabil, inclusiv persoana, tocmai pentru că, am impresia, filosofia este însăşi persoana: ego sum via et veritas… 

Dar să trec peste aceste şire care n-au a face cu ceea ce mă interesează şi mă irită [nu numai poeţii sînt un gen iritabil, se vede]. De la afirmaţia că «Opinia studenţească” este o vrednică apologetă a lucrării de-o viaţă a lui Constantin Noica şi pînă la aceea contrară că revista şi-a permis o vînjoasă contestaţie, totul mi-a fost reproşat, ca şi cum ar exista subiecte interzise discuţiei, ca şi cum ar exista subiecte care nu pot fi abordate decît dintr-un singur unghi [acela de 90 de grade?].
Rîndurile acestea scrise cu oarecare amărăciune nu vin nici de la vreun advocatus al lui Noica şi nici de la avocatul lui Piţu. Şti-vor ei mai bine şi singuri să se apere de vor avea vreodată trebuinţa s-o facă. Am publicat eseul lui Luca Piţu cu convingerea că el ar putea declanşa, totuşi, nu simple ricanări şi şuşoteli de salon, ci o discuţie substanţială asupra unei opere filosofice, aceea a lui Constantin Noica, încă în curs, auf dem Weg, ce se face acum şi aici, derutantă, incitantă şi, nu mai încape vorbă, importantă. În această idee, publicăm cele două luări de poziţie de mai la vale, deşi, cum se poate degrabă vedea, un uşor aer humoral le minează, după opinia mea, putinţa de a merge direct la ţintă: acuza de resentimentarism se ventilează de la un timp atît de frecvent în ograda noastră, şi literară şi filosofică, încît a devenit o armă cu două tăişuri, lesne putîndu-se întoarce în contra celui ce-o mînuieşte imprudent. 

Acestea fiind spuse, tuturor amicilor Valete et valde me amate, adică [pentru a nu păţi şi eu ce-a păţit autorul eseului cu buclucaşul său „wozu“]: sănătate şi frăţie! [Valeriu Gherghel: Nici-nici, în «O.S.», nr. 1-2/1985]

*
La cererea mea [pe care nu mă aşteptam să fie atît de prompt înregistrată şi deplin satisfăcută], L.P. îmi dă, în numărul precedent al «Opiniei studenţeşti», o bună lecţie de circulaţie [mie, umil velocipedist] cu privire la vehiculul Noica (Wozu Noica), urmînd a-mi servi într-o atît de necesară cultură rutieră. Neavînd cum a-i redresa, decît pe această cale, mulţumirile mele, nemaiîntîlnindu-l nici măcar la Hala Centrală, golită între timp şi de sens, m-am gîndit a-l ruga să dea curs pornirii sale iniţiale şi iniţiatice, dovedindu-se şi în continuare un autentic long play[er]. Dacă am înţeles bine, „întru“ noician a fost dovedit a fi un indicator derutant, semn-de-rută, deturnat la nevoie spre o altă direcţie, aşa cum procedează demonstrativ L.P., transformîndu-l într-un încotro[va] oarecare, de exemplu spre «Ciric şi şeptic».
În ceea ce mă priveşte aş dori să ştiu: 1. Vehiculul C.N. se îndreaptă «de la sine» prin forţe proprii, în tot acest trafic aglomerat, folosind un carburant de extracţie necunoscută, deci dacă avem de-a face cu un perpetuum mobile sau cu un simplu teleghidaj? 2. Date fiind proporţiile vehiculului în cauză [numit şi «operă»], i se permite deplasarea solitară pe drumuri publice, avînd la bord doar pe distinsul cîrmaci, sau, din cunoscute pricini economice, este obligat a fi purtător de pasageri, fie cu acte în regulă [«Transport muncitori»], fie ilicit [autostopişti mai degrabă răsplătiţi la capătul cursei decît plătitori]? 3. Unul dintre aceşti virtuali pasageri s-a făcut de curînd [re]cunoscut cu ocazia examenului de [auto]conducere trecut cu Jurnalul de la Păltiniş. În asemenea condiţii, credeţi că pe şoseaua filosofiei naţionale, chiar şi înregistrată ca drum european, noul vehicul va reuşi o depăşire spectaculoasă sau se va mulţumi să claxoneze frumos pe mai departe, reclamînd blocarea circulaţiei de gabaritul depăşit al antemergătorului său? Este posibilă şi probabilă introducerea pe un astfel de drum a circulaţiei pe mai multe benzi? 

Răspunzînd în continuare, cu solicitudine, întrebărilor adresate de pietonii şi bicicliştii culturali, L.P. se va dovedi, sînt convins, prin aceleaşi mişcări elegante şi agile, un demn purtător al caschetei albe a dirijorului de la răspîntii [Mihai Dinu Gheorghiu: Al doilea descălecat, în «O.S.», 1-2/1985].

* 
Citesc şi recitesc textul lui Luca Piţu dintr-o «Opinie studenţească» recentă, dar, deşi îi dau în mai multe locuri dreptate [ar fi sufiecient să amintesc numai indispoziţia, pe care şi mie mi-o provoacă filosofiile sistematice], deşi mă încîtă stilistic, căci Luca Piţu este, înainte de orice, făuritorul unui stil inimitabil, lucru ce nu ar trebui pierdut din vedere de cei care, totuşi, încearcă să îl imite, simt că există ceva care nu mă satisface, simt că trebuie să fie o fisură undeva. 

La început, m-am gîndit că mă nemulţumeşte un anume substrat resentimentar al textului, substrat provenit dintr-o mai veche întîmplare: «despărţirea de Noica» a avut într-adevăr loc, dar nu la apariţia acestui text, nici la aceea a eseului, Neîntîlnirea cu Noica, tot în «Opinia», ci cu puţin timp înainte, iar iniţiativa fusese noiciană. Dar nu despre asta este vorba.
Ceea ce mă nemulţumeşte este exclusivismul cu care se răspunde altui exclusivism, intoleranţa care se întoarce altei intoleranţe. Dacă aş cădea şi eu în capcană, mi-aş permite, cu uşurinţă, o nesfîrşită serie de întrebări care ar începe cu Wozu Cioran? Wozu Creţia? etc., şi care s-ar încheia inevitabil cu Wozu Piţu? [Iar, ducînd consecvenţa pînă la ultimele consecinţe, ar trebui să închei, desigur, seria cu Wozu Antonesei?] Dar, întrucît m-am obişnuit să nu răspund exclusivismului cu exclusivism, intoleranţei prin intoleranţă, chiar dacă ele par a fi semne de tinereţe spirituală, prefer să nu cad în această capcană. În fond, spiritul nu mi se pare a fi supus unui infinit progres şi nici nu se poate limita la o singură poziţie, cum tinde să creadă mentalitatea exclusivistă, de orice orientare ar fi ea, este subîmpărţit de o mulţime de polarităţi, prezintă infinite nuanţe. De aceea, cred, întrebările care încep cu wozu ar putea fi înlocuite cu altele care ar începe cu warum nicht? Într-adevăr, de ce nu Noica, de ce nu Şora, de ce nu Cioran, de ce nu Piţu… şi, mai departe, de ce nu Alexandre Kojčve, de ce nu Hegel, dar şi de ce nu budismul, de ce nu taoismul etc., etc. Asta dacă, desigur, iubim dialogul, iar nu monologul infinit, autoritar, exclusivist.
Să fi dispărut politeţea discuţiei în postistorie? Mira-m-aş, Und so weiter [Liviu Antonesei: Warum aber nicht?, în «O.S.», nr. 1-2/1985]



Liviu Antonesei în dialog cu Călin Ciobotari

„Noica este deja un clasic”


Printre ieşenii care au avut privilegiul să-l cunoască în „carne, oase şi fiinţă” pe Constantin Noica, se numără şi Liviu Antonesei dispus, la două decenii de la moartea filosofului, să facă o succintă analiză asupra a ceea ce a însemnat şi înseamnă personalitatea şi opera lui Noica în cultura românească.

Călin Ciobotari: Domnule Antonesei, se împlinesc două decenii de la moartea lui Noica. Cum îl priviţi acum, comparativ cu modul în care îl priveaţi la începutul anilor ’80.
Liviu Antonesei: Cred că îl privesc cam la fel, pentru că n-am fost ceea ce s-ar chema acum un „fan” Noica, ci un om care l-am citit, i-am comentat unele cărţi, avînd privilegiul să-l şi întîlnesc de cîteva ori – nu la Păltiniş, ci la Iaşi. Nu m-am dus în pelerinaj acolo, a venit filosoful aici să ne cunoască, pe Valeriu Gherghel şi pe mine. Am petrecut circa 24 de ore împreună, mi-a dat sfaturi extraordinare pentru o eventuală carieră filosofică, dar n-a fost să fie, pentru că eu nu am o structură de filosof. Asta nu înseamnă că nu mi-au fost utile lecţiile de germană, insuficiente, pe care le-am făcut după îndemnul său, sau lecturile şi recitirile din marii filosofi. Mi-a plăcut în multe privinţe, începînd cu întîlnirea noastră din Gara Iaşi cînd, împreună cu Gherghel, l-am zărit venind pe peron într-un fîş negru cam şifonat, cu un basc pe cap, ghetre la pantofi şi o geantă de umăr pe care scria „Weltmeisterschaft `74”! Am discutat în trei aproape toată noaptea, timp în care doar a ciugulit cîte ceva, a gustat puţin vin şi puţină cafea şi ne dădea vitamina C, pentru că eram fumători. El, după ţigări, trabuce şi pipă, ajunsese să se păcălească cu o pipă mai degrabă stinsă. 

C.C.: Despre ce aţi discutat noaptea aceea?
L.A.: Am discutat despre ce planuri avem, ce citisem, ce mai avem de citit, am discutat despre colegii lui de generaţie, Eliade şi Cioran, pe care îi mai ironiza prieteneşte. De altfel, era şi autoironic – am făcut o aluzie mai degrabă critică la partea de „filosofia românismului” a operei sale, iar el a fost cu mult mai dur decît mine! Spre dimineaţa, a dormit puţin pe patul din camera mea de lucru din apartamentul de atunci, iar la trezire, am mai discutat puţin în doi, pentru că Valeriu n-a reuşit să se trezească şi n-a ajuns pînă cînd l-am condus cu un taxi la Gară. 

C.C.: De atunci l-aţi mai întâlnit vreodată?
L.A.: L-am întîlnit de cîteva ori, odată la un Festival Eminescu, altădată cînd venea de la Botoşani şi ar fi trebuit să aibă o întîlnire cu intelectualii şi tinerimea în Aula Universităţii. Întîlnirea a fost interzisă, aşa că toată lumea s-a înghesuit să-l asculte într-o săliţă de la Facultatea de Filosofie, care s-a dovedit mai liberală decît conducerea de atunci a Universităţii. Era un vorbitor extraordinar şi ar fi putut fi un profesor strălucit, păcat că i-a fost interzisă o catedră după ieşirea din închisoare.

„Cred că toate cărţile legate de dimensiunea românească sunt depăşite”

C.C.: Credeţi că filosofia sa ar fi putut vreodată tenta pe cititorul occidental de filosofie?
L.A.: În interbelic cu siguranţă, poate încă şi în perioada finală a vieţii sale, doar că atunci problema lui era cum să-l facă tradus şi citit pe Blaga, neinteresîndu-se de o carieră internaţională a propriei sale opere. Cred că toate cărţile legate de „dimensiunea românească” sînt depăşite, ţin de paradigma cumva naţionalistă interbelică, ele erau depăşite chiar cînd le publica; „funcţionau” mai mult ca un fel de alibi cu care şi-a „cumpărat” dreptul de a-şi publica cărţile serioase, de studii şi interpretări filosofice şi, mai ales, pe cele două „de sistem”, mă refer la Logica lui Hermes şi la Tratatul de ontologie. Acestea ar putea interesa încă occidentalii, mai ales că se presimte un fel de ieşire din atoate-acaparatoarea filosofie a limbajului, de sorginte heideggeriană, post-heidegegriană şi antiheideggeriană, precum şi din excesele filosofiei analitice. Nu ştiu cîtă lume ştie asta, dar cele Şase maladii ale spiritului contemporan, un eseu profund, însă alert, s-a bucurat de succes pe unde s-a tradus, începînd cu Germania şi sfîrşind, destul de recent, cu Polonia. În librării, stă alături de traducerile din Eliade, Cioran, Ionesco. Generaţia lor a avut noroc în Polonia cu Irineusz Kania, adept al buddhismului, traducător din peste 10 limbi, între care şi româna! 

C.C.: Ce credeţi că mai reprezintă astăzi Noica pentru generaţiile de studenţi/ tineri care iau contact cu scrierile sale?
L.A.: Asta chiar nu-mi dau seama! Nu mai am ore la Filosofie de la începutul anilor `90, dar atunci, pe fondul reeditărilor în masă, era citit laolaltă cu colegii de generaţie. Avea două tipuri de public – entuziaştii care primeau tot, inclusiv poveştile despre „românism”, care se selectau mai mult dintre literaţi şi istorici şi cititorii mai profesionalizaţi şi mai critici, aici fiind vorba de studenţii de la filosofie. Pe de altă parte, vara cealaltă, am fost în nişte comisii de doctorat de la Cluj, iar tezele erau dedicate lui Cioran, două, Eliade, Vulcănescu şi Noica. E adevărat, tezele erau coordonate de remarcabila mea colegă de generaţie, Marta Petreu, care susţine cursul de filosofie românească. 

C.C.: O ediţie critică „Noica” s-ar impune cu adevărat, sau ar fi doar un gest de postumă preţuire, orchestrat de foştii săi discipoli?
L.A.: Păi, oricum am întoarce-o, oricît ne-ar plăcea ori nu, Noica este deja un clasic, un autor intrat în patrimoniu, în fondul principal al culturii române, aşa că o ediţie critică – dar cu adevărat critică, adică integrală, comentată şi adnotată! – se impune cu firescul fenomenelor naturale. Să sperăm că foştii săi discipoli, din primul cerc, îşi vor plăti această datorie.

„Într-un fel, parţial, cu mare greutate, Noica a învins sistemul!”

C.C.: Sincer, care este părerea dvs. în ceea ce priveşte relaţiile dintre Noica şi regimul comunist?
L.A.: Relaţiile? Păi în prima parte a regimului, a avut parte de puşcărie politică şi de domiciliu forţat! După ieşirea din această perioadă, a fost parţial reabilitat. A avut voie să lucreze în cercetare, nu şi la Universitate. În ultima perioadă a vieţii, şi-a deschis, la Păltiniş şi pe drumuri, propria sa Universitate privată şi destul de nonconformistă. Sigur, aceste lucruri au fost tolerate de regim, iar Noica a trebuit să facă acele concesii din cărţile despre „românism”, care se întîlneau cu ideologia oficială a naţional-comunismului tîrziu. Nu cred că trebuie să-i scoatem trupul din mormînt lui Noica pentru asta. Mai ales că, după cum arată arhivele, a rămas mereu urmărit, suspectat şi suspect pentru regim. Înmormîntarea sa, de pildă, a fost integral filmată de Securitate. Noica, în ciuda tîrgului cumva convenit între părţi, a rămas şi după moarte „duşmanul de clasă”. De altfel, unele din compromisurile sale i-au salvat pe discipolii săi de alte compromisuri, poate mai ruşinoase. Ciudat, dar am senzaţia că Noica este poate singurul care, încheind un fel de pact subînţeles cu regimul comunist, n-a ieşit doar în pierdere. Într-un fel, parţial, cu mare greutate, Noica a învins sistemul!