1. Binefăcătorismul. Undeva, în Jurnalul de la Păltiniş, într-o însemnare din 25 ianuarie 1981, se vorbeşte de relaţia dintre filosofie şi durere. Liiceanu vrea să-i pună lui Noica o întrebare pe care a găsit-o în Georg Simmel, şi anume: „cum se face că în istoria filosofiei e atît de puţin loc pentru suferinţa umană?”
Să observăm, mai întîi, substituţia ilicită – sau din neatenţie – pe care o face Liiceanu: durerea nu este acelaşi lucru cu suferinţa. Prima ţine de fiziologie, de ţesut, cu un cuvînt: de corp, pe cînd cealaltă, suferinţa, trimite la un plan meta-fizic, cel mai probabil la suflet. Tocmai de aceea, durerea poate să treacă, în vreme ce suferinţa rămîne, persistă şi după încetarea celei dintîi. Cineva poate să sufere mult timp după ce durerea a încetat. Dar să nu amendăm aici opţiunile categoriale ale lui Liiceanu, să explice el raţiunea în-locuirii celor două noţiuni. (Chiar şi Noica, atunci cînd răspunde, simte nevoia să nuanţeze şi să vorbească de „biata suferinţă”, cu sensul de durere.)
Referitor la interogaţia pe care o dirijează către el Liiceanu, ca filosof al spiritului, Noica răspunde frust şi prompt: filosofia nu este interesată de suferinţă deoarece, ca şi bunătatea, aceasta ţine de ordinea sufletului şi nu a spiritului. Suferinţa nu ar fi ajuns, după Noica, la un asemenea grad de saturaţie ontologică încît să existe cu adevărat şi să constituie astfel obiect de meditaţie metafizică. E drept că filosofia poate să monitorizeze suferinţa şi să încarce cu ea agenda omului politic sau a slujitorului bisericii.
Noica spune că, în fond, filosofiei nu îi e carcateristic binefăcătorismul, atitudinea filantropică. Ea nu se poate ocupa şi nu poate fi îngrijorată de soarta băcanului, cum credea Pierre Emmanuel, ci face altceva: „Filosofia, arătînd cine este om, dă o şansă celor ce nu sînt de a deveni”.
şi pentru a întări diferenţa de ordin dintre suflet şi spirit, dar şi pentru a ilustra cum se poate degrada ontologic o ipostază a spiritului devenind una a sufletului, Noica invocă variantele, două, „tinereţii fără bătrîneţe”: cea românească şi, singura pomenită se pare de şăineanu, cea siciliană.
Dacă în basmul nostru atît de cunoscut discursul narativ se menţine pe planul spiritului (Făt-Frumos îşi află moartea lui într-o lacră veche din casa părintească), în povestea siciliană îşi face loc „bunătatea proastă”: vrînd să plece pe tărîmul veşnicei tinereţi, personajul ajută pe un drumeţ căruia i se împotmolise carul şi, întîrziind, pierde astfel ocazia miraculoasă şi rămîne pe pămînt. Aici, spune Noica, spiritul e corupt şi trece în suflet. Se iveşte dintr-o dată fantoma binefacerii. şi filosoful conchide: „Binefăcătorismul sfîrşeşte cu scoaterea carului din noroi şi cu ratarea Fiinţei”.
Parabola aceasta pare să ascundă cumva şi „codul” unor ratări. Destinul multor oameni înzestraţi cunoaşte fracturi, derapări dinspre „spirit” spre „suflet”. Ce mulţi oameni lucraţi de spirit îşi află sfîrşitul undeva în nebănuitul ţarc al binefăcătorismului!
2. Reabilitarea individului. Despre o atare reabilitare discuta Noica la începutul anilor '30, atunci cînd masele erau pe creasta valului istoric. O face într un eseu cam naiv intitulat, „Logica naţională“ (formulare care nu i ar fi plăcut lui Petru Comarnescu), apărut în Acţiune şi reacţiune (nr. II, 1930, pp. 69-87), unde naţionalismul, sau specificul naţional, era gîndit într un mod aparte, mai pur, ferit de contaminarea ostentativă a etnicului. Fiind un text mai puţin cunoscut (v. Echilibrul spiritual, Humanitas, 1998, pp. 33-52), dar care e important pentru arheologia ontologiei noiciene, îl vom analiza în ceea ce are esenţial.
Ipoteza tînărului eseist era simplă: individul, prin forţa lui creatoare, poate da un alt sens, mai spiritual, naţiunii. Forma în care Noica proiecta aşa-numita „logică naţională“ era în fond ipostaza cartesiană a refuzului, înţeles ca primă şi esenţială condiţie a unui exerciţiu logic. Era, poate, cea dintîi întruchipare, nu greu de recunoscut, a discursului centrat ideo logic pe, am spune, etica lui „nu“. Făcînd exerciţii logice pe o temă dată ca „logica naţională“, Noica încerca mîndria de a fi un spirit — şi nu doar un om. Căci gîndind astfel, spiritul care urmează calea lui Descartes ar avea şansa integralităţii (a integrării părţilor şi a deciziei prin vizorul sistemului) şi a reconstrucţiei sistematice. Ceea ce — tradus în alţi termeni — însemna să faci logică.
Tînărul student dădea, chiar la începutul eseului, un înţeles propriu acestei discipline (e vorba de logică), în sfera căreia va face o încercare originală nu doar în anii din urmă ai vieţii sale (v. Scrisori despre logica lui Hermes). Vitalul şi logicul reprezentau termenii unui binom pe care Noica îi punea atunci în relaţie, înainte de toate pentru a i conferi celui din urmă o diferenţă specifică adecvată. şi asta deoarece, dacă nu a fost mai totdeauna confundat cu vitalul, logicul nu era — credea Noica — niciodată clar delimitat de acesta. Viaţa concretă şi fluentă va deveni relativ tîrziu obiect al meditaţiei, mai exact o dată cu Nietzsche (care a vorbit însă prin intermediar despre viaţă, făcînd elogiul instinctului, al sincerităţii simţurilor), James şi Bergson.
Cele două atribute ale vieţii, vitalul şi logicul, sînt puncte în care logica poate acţiona. Viaţa e raţionalizată, este prelungită prin logică. Logica dă sens vieţii, pune memoria într un exerciţiu benefic pentru identitatea cuiva; ea amplifică în fond potenţialul vieţii. Iar dacă e vorba de vreo finalitate în acest mecanism, logica este generatoare de istorie, căci imprimă rezistenţă vieţii şi produce pro tanto istorie.
Aceasta era, în viziunea tînărului Noica, „viaţa logicizată“. Sistematizînd şi dînd sens vieţii, exerciţiul nostru logic este astfel forma primă a libertăţii umane. Iar libertatea estetică a artistului, cea politică a omului practic, sau aceea teleologică a cercetătorului ştiinţific nu sînt altceva decît ipostaze ale libertăţii logice. Chiar şi morala, spune eseistul, „creşte pe o logică“.
Exerciţiul acesta uşor speculativ pe care-l făcea Noica avea ca raţiune suficientă înţelegerea mai bună a realului. Realitatea nu poate fi însă adecvat cercetată, înţeleasă şi tradusă în absenţa binomului: viaţa şi logica, cea din urmă nu în sensul ei didactic.
Ce realitate îl interesa atunci pe tînărul filosof? Care era intriga — cum însuşi se exprima — studiului său? Existenţa sau fiinţa naţională, o problemă extrem de controversată în acea clipă a istoriei. Nu obiecţiile celor care contestau pur şi simplu naţiunile, ci psihologia lor intimă — iată ce îşi propunea să demonteze Noica.
Primii care anulau naţionalitatea, prin introducerea ei în cadrele strîmte ale unei sistematizări precare, erau falşii logicieni, cei ce nu înţelegeau că naţiunea e inutilă şi neesenţială, căci seamănă cu o gheată prea mare de care nu te poţi folosi. Noica descoperea aici neputinţa de a ajunge la o adevărată logică naţională (necesară alături de o viaţă naţională), la care adăuga şi eşecul tentativei vitaliste atunci cînd descoperea o viaţă naţională, însă nenaturală şi, în consecinţă, inactuală (să nu uităm că studiul este scris în 1930).
Pentru analiza existenţei naţionale, Noica resemnifica în fond raportul dintre individ şi colectivitate (o constantă nu numai a exerciţiului publicistic interbelic al autorului), formulat acum mai exact în termenii individual-naţional. „Nu numai că naţionalul nu primează cu spiritualitatea lui asupra individualului, dar acesta pare mult mai bine dotat pentru spiritualizare şi desăvîrşire. Căci are mai multă supleţă şi mai multă agilitate. Materia neapăsîndu l decît în mică măsură, individul se poate aventura spiritualiceşte, poate impune primatul duhului asupra cărnii, poate transcede. Naţiunile, dimpotrivă, sînt grave, constrînse, posomorîte. Limitate în toate părţile de materie, încovoiate şi biciuite de ea, naţiunile nu se pot spiritualiza niciodată. Osatura lor rigidă, muşchii lor leneşi le impun un progres jos şi trudnic. Toate naţiunile sînt triste.“
Există însă, după Noica, şi posibilităţi logice prin care o naţiune accede la o însufleţire, la o anumită spiritualizare. Explicaţia era, trebuie să constatăm, una organicistă. Printr o cercetare în care era menţinut paralelismul — şi opoziţia — între naţional (id est colectiv) şi individual, el voia să depăşească tuşa intereselor şi retorica discursului de pînă atunci asupra naţiunii. Îl interesa acea „personalitate naţională“ care nu e dată de însuşirile comune indivizilor ce alcătuiesc un neam, ci de dispoziţiile colective ale acelui neam conceput ca totalitate. De aici, credea Noica, acea dimensiune nouă pentru chestiunea specificului naţional: „personalitatea naţională românească alături de personalitatea individuală românească“.
Ca orice întreg alcătuit din părţi, organismul naţional are o „finalitate lăuntrică“, înţeleasă ca expresie a existenţei şi evoluţiei sale, ca proiecţie a nevoii de autocunoaştere, dar el este îndreptat şi către un scop dinafară, adică are o „finalitate exterioară“, într-un atare joc fixîndu şi rădăcinile logica naţională.
Primul tip de finalitate capătă forma politicii — o politică naţională — în care Noica descifra „acel exerciţiu logic prin care colectivităţile iau cunoştinţă de ele însele şi îşi subordonează posibilităţile de activitate destinului lor lăuntric“. A face politică însemna a te conforma principiilor acestei finalităţi, altfel spus a da expresie logică unei cunoaşteri de sine, iar efortul logic al acţiunii politice este subordonat atingerii unui scop extern, strategie cercetată de ştiinţa teleologiei.
Noica nu situează în sfera logicii naţionale estetica (act de voinţă şi de creaţie personală) şi morala (act de spiritualitate), căci o estetică şi o etică naţionale sînt imposibile. Prin urmare, personalitatea unei naţiuni este conturată exclusiv de politică şi teologie, cea din urmă neavînd ca obiect pe Dumnezeu (care e dincolo de lume) şi nici umanitatea (care nu e de găsit nicăieri), ci individul, pur şi simplu.
Aşa şi aici începea Noica meditaţia sa metafizică asupra reabilitării individului, a individualului, teme care îl vor obseda, sub influenţa lui Kant, pînă la Jurnal filosofic. „Înfipt la intersecţia carnalului cu spiritualul, participînd la viaţa celor două ordine şi cumpănindu le în conştiinţa sa, individul este realitatea centrală a organizaţiei lumeşti şi etapa finală a logicii sale.“ Ca parte organică a unei naţiuni, fiind, la prima vedere, „sub naţional“, individul este cel prin care o naţiune îşi substanţializează propria i politică, îndeosebi în ceea ce priveşte economia şi cultura, după cum tot „individul omenesc“ este şi scopul pe care — printr o logică aparte — o naţiune vrea să l atingă.
Individul ajunge să fie singura realitate a lumii „cu virtuţi morale“ şi „spiritualizabilă“, o realitate care nu numai funcţionează, ci şi creează; el este deopotrivă creator şi creditor, adică „poate adăuga o bucată vie realităţii, o poate rotunji printr un sens sau ascuţi printr o aspiraţiune.“ Pentru a fi pus însă într o asemenea stare, individul trebuie liberat, ceea ce presupune ca eul său să posede toate proprietăţile ce caracterizează organismul naţional căruia aparţine şi din care provine. Tocmai în această liberare a individului afla, în cele din urmă, tînărul Noica soluţia teleologiei naţionale şi, în egală măsură, a întregii logici naţionale. Iar specificul naţional se ascunde în politica naţională şi în „finalitatea interioară“ a unei naţiuni, prin care fizionomia istoriei şi a statului, a artei şi culturii capătă trăsături personale, după chipul unei etnii şi a geografiei în care există.
Individul — în care Noica intuia, fără să o ştie, acel holomer la care va ajunge în opera de maturitate (v. logica lui Hermes) — devenea în acest mod o existenţă reprezentativă, o parte care putea nu numai să se ridice la puterea întregului, dar într un fel să l şi depăşească. Dincolo de aparenţe, individul constituia ceva supra naţional, căci el avea „o cuprindere mintală mai mare decît naţiunea“. De aici şi concluzia, surprizătoare, a lui Noica: „Logica sa (a individului — n. n., I. D.) poate fi şi estetică şi etică, nu numai politică şi teologică. şi astfel logica naţiunii îmi propune o altă logică, mai personalistă, realitatea naţiunii, o altă realitate mai spirituală“ (subl. n., I. D.).
Naţionalismul, aşa cum îl sugerează acest text, ar fi rezultatul acţiunii individului. Tînărul Noica se încerca în teorie, el aplica naţiunii, cum însuşi spune, o grilă personalistă. Demersul său nu invoca însă „argumente” din spaţiul românesc, nu şi aplica sau verifica deloc tezele pe organismul statului, istoriei, artei şi culturii noastre. Era acolo un naţionalism teoretic, care nu se numea încă românism, ci pur şi simplu o altă înţelegere a relaţiei individ-naţiune. (Discursul despre „realitatea românească“ sau „bucata noastră românească“ începuse, e adevărat, în 1929, o dată cu eseul „Problematica echilibrului spiritual“, publicat tot în Acţiune şi reacţiune.)
