În volumul compozit Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (Ed. Polirom, Iaşi, 2007), Andrei Oişteanu rememorează întreaga cronologie a relaţiei sale cu cei doi autori menţionaţi în subtitlu, de la primele întâlniri epistolare cu profesorul de istoria religiilor de la Chicago până la memoria postumă a lui Culianu. Caracterul compozit – dar nu şi eclectic! – al volumului e dat de asamblarea unor texte care sosesc în grupaj din mai multe surse: unele sunt prefeţe, altele conferinţe sau intervenţii publice susţinute pe teme incitante (halucinogenele în opera şi viaţa lui Eliade, legătura lui circumspectă cu contracultura anilor ’60 şi cu mişcarea hippy), în finalul volumului apar şi consideraţii circumstanţiale legate de organizarea la Bucureşti a Congresului de Istoria Religiilor (2006), o masă rotundă la GDS prilejuită de apariţia cărţii lui Matei Călinescu despre cei doi autori (despre care, în treacăt fie spus, vorbesc prea puţin participanţii..., fiecare fiind luat de valul derapajelor politice pe care le deschide tema). Majoritatea paginilor din volum au ca leit-motiv dilema apartenenţei lui Mircea Eliade la legionarism şi circumspecţia exasperată cu care Ioan Petru Culianu s-a apropiat de această realitate pe care ar fi dorit-o evitată, în primul rând din dorinţa de a-şi menaja maestrul care nu prea părea dispus să îi ofere elucidările necesare, deşi Culianu iniţiase un volum de Convorbiri dedicat biograficului şi metodologiei, „îngropat” de către Eliade din raţiuni care fiecăruia dintre noi îi sunt acum evidente, dar care atunci rămâneau de neînţeles pentru un om tânăr lipsit de datele istorice concrete necesare şi de memorie.
Cartea lui Oişteanu e foarte vie, în primul rând fiindcă ne aflăm în faţa unui savant decomplexat, deloc scorţos sau aulic, a cărui implicare politică în cotidian – prin intermediul GDS-ului – e exemplară, şi-n al doilea fiindcă relaţia sa cu Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu a reprezentat o experienţă de viaţă. Specializat în antropologie românească şi folclor (cu un volum de debut, Grădina de dincolo, foarte bine primit în 1980, când a apărut, şi citit de către toată lumea) Oişteanu i-a scris lui Eliade din interes profesional, trimiţându-i cărţi şi primind de la el altele, pentru ca un studiu al său despre potop în reprezentările folclorice româneşti, foarte bine argumentat, să trezească interesul ştiinţific al lui Eliade, care-l recomandă pentru publicare. Cum se întâmplă aproape inevitabil, corespondenţa lui Oişteanu cu profesorul de la Chicago este discret filtrată de către Securitate, care pune pe urmele cercetătorului bucureştean câteva „cârtiţe“ prieteneşti, parazitându-i şi telefonul. În cele din urmă, calitatea umană impecabilă a preopinentului, apreciată de către Eliade şi răsfrântă pozitiv asupra câtorva români din exil cu care acesta colabora. le sugerează ofiţerilor că el ar putea deveni un ...bun agent de legătură şi om de influenţă (!!!), dacă ar fi implantat la Chicago sub aparenţe decente, strict profesionale. După consultarea dosarului său de la CNSAS, redactat în parte de către un foarte harnic „tovarăş Andrei”, a cărui identitate reală ni se şi dezvăluie, Oişteanu povesteşte spumos (în cap. Încercare de racolare: „agent de influenţă” pe lângă Mircea Eliade) întâlnirea avută cu „organele” epoleţilor ascunşi şi reacţia acestora la refuzul său de a pleca la Chicago pentru a „lucra” cu Mircea Eliade. „Nu se pretează pentru munca informativă” – este concluzia tardivă a dosarului închis de securist, dar povestea lui Oişteanu confirmă indirect şi o demitizare a instituţiei: securistul se prezintă oarecum nepregătit la întâlnire (nu acelaşi lucru mi s-a întâmplat mie atunci când am fost sechestrat...), nu ştie detalii relevante şi cedează uşor, dovadă că intelectualismul nu era latura lui forte; pe de altă parte, întrevederea confirmă alternativa prostească pe care autorităţile o aveau în vedere pentru a-l aborda pieziş pe Eliade, scăpând din calcul calea abordării directe şi a eventualei francheţi, plauzibilă ca strategie dacă ţinem cont de afirmaţia şocantă a lui Adrian Marino (susceptibilă de interpretări, totuşi), potrivit căreia Eliade ar fi fost mai dispus să reia o colaborare cu România de cât erau autorităţile române dispuse (şi capabile) să o recunoască.
Oişteanu nu discută motivele, suntem şi într-un domeniu ucronic, dar calculele discrete se pot decela: atacat din Israel şi de către evreii de pe mapamond pentru asocierea cu Corneliu Zelea Codreanu, ceea ce zdruncină întrucâtva poziţia ştiinţifică a foarte prudentului – în ce priveşte propria biografie – profesor de la Chicago, Eliade intuieşte strategic că un armistiţiu public cu România ar fi un bun exemplu de memorie iertată. Pe acest fond vine editarea câtorva dintre cărţile sale ştiinţifice în România (Istoria credinţelor şi ideilor religioase apare în ’81, fiind vândută preponderent pe liste de privilegiere), dar e evident că autorităţile române au pierdut, atunci, un moment favorabil, semnificativ însă doar pe linia prestigiului simbolic. Personal, nu cred că Eliade ar fi putut influenţa himera candidaturii lui Ceauşescu la Premiul Nobel pentru pace, pe simplul motiv că el se afla într-un segment biografic delicat, istoria „venind peste el“ din trecut, aşa cum apare în multe dintre prozele sale; pe de altă parte, privind retroactiv lucrurile, cu ochii unuia care a trăit vremurile respective, mă gândesc că scăparea prin sită a lui Eliade a avut drept rezultat şi evitarea racordării sale la tracomania galopantă din epocă, ceea ce a fost un câştig indirect şi ironic.
În privinţa lui Culianu, Andrei Oişteanu are merite istorice, fiind cel care l-a reintrodus în circuitul public românesc prin intermediul unui interviu – reprodus şi în volum –, apărut după mici fricţiuni administrative în nr. 3/1985 al Revistei de Istorie şi Teorie Literară, care avea, chipurile, o circulaţie mai restrânsă. Din nou, ca martor al timpurilor respective, îmi amintesc că el a circulat „în samizdat”, reprodus la maşina de scris, fiindcă xeroxuri încă nu erau, legitimând o descendenţă spirituală spre optzecism, care multora le părea ca fiind de domeniul fanteziei. „Discipolatul” voluntar al lui Culianu, discutat foarte nuanţat de către Oişteanu cu prilejul câtorva intervenţii publice, se împarte între suspiciunea crispată a lui Eliade (topită ulterior în bunăvoinţă circumspectă, selectivă, mai ales în privinţa biografiei de care „elevul“ începuse să se intereseze), declasarea tehnică a lui Sorin Alexandrescu şi hagiografia derapată a lui Nicu Gavriluţă: pe Oişteanu problema îl interesează cu predilecţie ca tipologie intelectuală disociativă, întrezărind în relaţia Culianu versus Eliade nu numai o diferenţă strict umană, ci şi una ştiinţifică, Eliade mergând preponderent înspre mari scheme universaliste integraliste, pe când preocupările lui Culianu sunt mai specializate pe subiecte punctuale.
Foarte subtilă e observaţia lui Oişteanu potrivit căreia, în discutarea temelor şamanice ale Călătoriilor în lumea de dincolo, Culianu ignoră ca referinţă bibliografică Le Chamanisme..., a lui Eliade (p. 112): „cu siguranţă că nu este vorba de o simplă lacună bibliografică, ci de o atitudine polemică. Autorul polemizează cu Eliade, fără să-l numească însă, nevrând probabil să facă «despărţirea» explicită.” Motivul, demonstrează cu acurateţe Oişteanu, este unul pur ştiinţific: Eliade acreditase o posibilă influenţă exercitată de către şamanismul indian asupra celui tungus şi caucazian, pe când Culianu merge în direcţie inversă. Multe disociaţii de acest fel sunt remarcabile în cartea lui Oişteanu: evoluăm, se pare, înspre o demitizare ştiinţifică, erudită, respectuoasă a lui Eliade, una dintre comparaţii putând fi chiar Culianu. Pe de altă parte, ceea ce nu se discută în carte e schimbarea de paradigmă culturală, Eliade fiind un modern prin excelenţă, bine contaminat de structuralismul universalist ateu, pe când Culianu aparţine mai degrabă unei amprente culturale postmoderne.
Ne place, nu ne place (sper să nu agonizeze Alex Ştefănescu...), Culianu a fost un optzecist. Şi Oişteanu este. L-am simţit solidar în gesturile sale anti-Establishment, în textul despre halucinogenele din opera lui Eliade sau în cel despre relaţia profesorului de la Chicago cu mişcarea hippy, unde, cum bine se ştie, el preferă să rămână echidistant şi profesoral, refuzând postura de guru. Aceste două eseuri scrise de către Oişteanu sunt de pionierat, şi pe ele se poate construi; personal însă, aşa cum am sugerat de altfel şi în Proza fantastică a lui Mircea Eliade, sunt de părere că Eliade a rămas, spiritual vorbind, adept al legionarismului până la sfârşitul vieţii, numai că şi-a sublimat apartenenţa în simboluri beletristice şi formule ştiinţifice foarte sofisticat disimulate. Nu spun mai multe, fiindcă intrăm pe nisipuri mişcătoare...
