România arată haotic pentru că nu avem o piaţă a ideilor. În recentul său eseu Despre idei & blocaje, Horia-Roman Patapievici a expus cauzele acestui handicap colectiv, adevărată "rădăcină a tuturor relelor". Pe scurt, barbaria în care ne complacem poate fi definită şi ca refuz al moştenirii.
Cum generaţiile succesive de gânditori români nu au compus, prin ereditate critică, un adevărat patrimoniu ideatic, societatea noastră se reinventează ciclic, anulându-se la fiecare 30 de ani. Sigur că populaţia e ocupată. Lumea lucrează pentru a supravieţui. Industriile culturale, copiate din afară, fabrică oferte. Iar noi cumpărăm, simulăm profitul intelectual şi ne desfătăm, în paralel, cu himera unei sincronizări europene finalmente reuşite.
Problema e însă alta. Dacă nu ai o piaţă a ideilor (care e mai mult decât o piaţă a cărţilor sau a "produselor culturale"), nimic nu se poate coagula, de la structura instituţiilor publice, până la formarea unor curente de opinie capabile să fondeze progresul social. Luaţi cazul vieţii politice. În această sferă ar trebui să se manifeste ideile despre binele comun: cum ne organizăm, ce fel de Constituţie merită statul, ce valori incită acţiunea, care ne sunt temeliile, aspiraţiile şi posibilităţile? Asemenea întrebări, fundamentale pentru armonia dintre indivizi şi pentru desenarea identităţii româneşti, rămân fără nici un răspuns clar din partea actorilor politici: singurii care, prin vocaţie şi alegeri, au dreptul să ne conducă. E inutil să spunem că politica românească e subminată de individualismul egoist al liderului-forte sau că abordarea ei rămâne "pragmatică", dacă prin pragmatism înţelegem luxul de a nu gândi. Pragmatismul e o doctrină, nu o metodă fără conţinut.
Din păcate, rahitismul ideilor publice se agravează prin proasta calitate a presei, care continuă să dezinformeze sau să abată atenţia către subiecte minore, fără nici o utilitate comunitară. Dacă agenda publică stabilită de publicaţiile cotidiene şi televiziuni ar fi de nivel mai ridicat, politicienii ar fi nevoiţi să o preia, chiar dacă aplecarea lor gregară spre combinaţia meschină a devenit un soi de a doua natură. Prin anii '90, când o grupare de elită precum GDS încarna societatea civilă şi când audienţa ziarelor era mult mai amplă, liderii momentului erau practic forţaţi să ţină cont de temele puse în joc. Ulterior, societatea civilă s-a profesionalizat printr-o puzderie tot mai puţin inocentă de ONG-uri, iar peisajul media s-a atomizat, cu urmarea că legătura dintre categoria cetăţenilor lucizi şi sfera deciziei a fost amputată. Am fi putut compesa o atare ruptură prin conexiunea alternativă dintre mediul de afaceri şi cel intelectual. Nici asta nu ne-a ieşit, pentru că piaţa ideilor a rămas subdezvoltată, invers proporţional cu realitatea crescătoare a corupţiei şi cea a bunelor intenţii transformate în pretext de înavuţire accelerată. Oricât de pisăloagă v-ar părea concluzia acestor consideraţii mai curând amare, susţin că obiectivul unei pieţe a ideilor este singura miză strategică demnă de acest nume. Până când actorii implicaţi (de la media şi zona academică, până la personalul politic al partidelor) nu vor pricepe dezastrul acestei lacune, viaţa noastră va curge animalic, desfigurând şi ce a mai rămas intact din capacitatea românilor de a-şi cultiva, laolaltă, propria umanitate.
