CARTEA LUI Eugen Simion intitulată Tânărul Eugen Ionescu, nu prea demult apărută, are multe şi importante calităţi: e bine gîndită şi alcătuită, bine scrisă, convingătoare; pentru cine a citit publicistica românească a lui Eugen Ionescu, adunată şi editată pentru prima oară în 1990, sub titlul (inspirat) Război cu toată lumea (pe baza unei bibliografii de mine alcătuite, dar nepublicată în România anilor 1973-’74 din motive bine cunoscute), exegeza lui Eugen Simion este o bună şi importantă completare, analiza satisfăcînd curiozitatea publicului şi chiar a celor care studiază epoca în mod special. Mai trebuie spus că Eugen Simion are cîteva capitole noi ca documentaţie şi interpretare, cum ar fi: relaţiile lui Eugen Ionescu cu Constantin Noica (absoluta incompatibilitate), detalierea receptării lui Nu! la apariţie, în 1934, imaginea „insuportabilului“, aşa cum apare ea în jurnalele lui M. Sebastin, O. Şuluţiu sau Jeni Acterian şi, în genere, în opinia comilitonilor din aceeaşi generaţie strălucită, sau comentarea unor scrisori nu de prea mult timp intrate în circulaţie. Completări de cea mai mare importanţă. Exegeza cărţii lui Eugen Simion poate provoca discuţii profitabile mai ales cu acei, foarte puţini, care au cercetat şi scris despre activitatea literară a lui Eugen Ionescu în România, precum şi despre debutul scriitorului în altă limbă, cea care l-a consacrat ca unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului trecut; sau despre ponderea şi însemnătatea acestor scrieri în româneşte în contextul întregii opere. Cît despre teza fundamentală a viziunii lui Eugen Simion, cum că tot ceea ce a scris Eugen Ionescu în limba română – cu prelungiri şi în anii cînd devenise un cunoscut scriitor francez – sînt fragmente dintr-un amplu jurnal, chiar cînd sînt texte critice, eseuri, fragmente de proză beletristică şi chiar poezii, teza este aproape un loc comun, oricine a citit totalitatea scrierilor ionesciene în româneşte putînd ajunge la o atare concluzie.
Ultimul capitol al cărţii este sugestiv intitulat Ce datorează Eugène Ionesco lui Eugen Ionescu?, capitol în care este vorba de punerea în lumină a importanţei apariţiei şi desfăşurării scrisului ionescian în literatura română, a atitudinii acestor scrieri faţă de contextul literar – şi nu numai – între 1927 şi 1942. Ceea ce e de remarcat, în primul rînd, este faptul că Eugen Simion nu ia deloc în serios „influenţele“, cîte le-au descoperit atîţia entuziaşti doritori să anexeze, cu orice preţ, teatrul lui Ionesco ideilor lui Ionescu exprimate în româneşte. Însă întrebarea se poate pune şi invers, adică: ce şi cît anume datorează literatura română lui Eugène Ionesco, celebrităţii sale? Căci, ca să apreciem corect prima întrebare, hai să ne gîndim la ipoteza – posibilă – că gloria teatrului nu ar fi existat, că, din cine ştie ce motive, nu ar mai fi urmat decît... o tăcere, o ieşire din literatură. Nu-mi place deloc să joc jocul „Ce ar fi dacă ar fi (fost)?“, dar mă întreb dacă Eugen Simion, şi alţii, ar mai fi putut afirma că Eugen Ionescu ar fi dat criticii literare şi chiar întregului context un exemplu de „decomplexare“, o eliberare din rutină, o acceptare a „evidenţei“ că totul e permis, chiar şi în critică, inclusiv idiosincrazia accentuată faţă de ideologii şi de literatura angajată, că a impus chiar un „stil“ în critica română (în continuitate cu... Maiorescu!), că a formulat pentru prima oară în româneşte ideea de antiteatru (pe baza unui text republicat pentru prima oară de mine, reluat şi în monumentala ediţie franceză a întregului teatru) şi că deci Cîntăreaţa cheală ar fi... un excelent exemplu de protocronism (Eugen Simion nu insistă, desigur, asupra acestei teorii aberante, pentru că el este un critic din cei mai prudenţi, respectabili şi audiaţi din literatura contemporană). Întrebarea nu e stupidă, dar dacă găsim în scrierile franceze, în jurnale şi chiar în teatru (cum insistă, nu întotdeauna convingător, dar, desigur, interesant şi cu bune argumente, Eugen Simion în analiza unor piese, mai puţin Victimele datoriei) amintirile, uneori foarte pregnante, ale unei prezenţe şi ale unei exprimări în limba şi literatura română, asta nu ne obligă să exagerăm importanţa textelor lui Eugen Ionescu în româneşte, atîtea şi aşa cum sînt ele. Deci, să fim sinceri şi să conchidem că istoria literaturii române ar fi trecut, probabil, pe lîngă cazul Eugen Ionescu cu destulă indiferenţă şi poate cu amuzament... cel mult cu o curiozitate pasageră, aşa cum, de altfel, s-a şi întîmplat (vezi critica vremii, pe care Eugen Simion o sintetizează, aşa cum spuneam mai sus, foarte bine în cartea sa). Că Elegiile pentru fiinţe mici nu sînt mai mult decît un ignorabil exerciţiu adolescentin (e numai ideea mea, nu şi a altora), iar Nu! ar fi rămas ca o curiozitate, calităţile (chiar foarte reale) pe care le găsim abia acum, condiţionaţi de cariera mondială a lui Eugen Ionescu, ar fi fost trecute uşor cu vederea. O supraevaluare postumă deci, dar benefică pentru istoria literaturii române, cum o concepem astăzi. Din două, una: ori literatura, critica românească nu era pregătită să absoarbă aceste noutăţi exprimate teribilist, dar profund interesant, ori aceste scrieri nu aveau calităţile necesare unei impuneri categorice şi imediate, adică acceptate de criticii vremii. Rămîne însă faptul, indubitabil, că experienţele literare variate, teribiliste, eşecurile chiar strălucite ale tînărului Eugen Ionescu în literatura română au rămas în memoria şi formarea tînărului contestatar devenit, cu timpul, primul erou al aşa-zisului „teatru al absurdului“. După cum e foarte „natural“ ca literatura, teatrul lui Caragiale să-i fi rămas de neuitat, cum spune exact Matei Călinescu: raporturile lui Eugène Ionesco cu cultura şi literatura română sînt observabile numai de către acei care au „urechi româneşti“. În legătură cu această problemă, nu cred deloc – şi sînt argumente prea destule – că literatura română şi-ar fi depăşit marginalitatea, cum e convins Eugen Simion, în pofida opiniilor lui Eugen Ionescu însuşi, opinii care sînt aproape la fel de viabile (valabile?) în 2007 ca în deceniul al 4-lea. (Recunosc că este greu să admiţi marginalitatea unei literaturi în care eşti unul din cei mai importanţi critici, cîtva timp chiar preşedinte al Academiei Române etc.)
Eugen Simion caracterizează foarte exact pe Ionescu/Ionesco atunci cînd vorbeşte de o structurală „vocaţie a contradicţiei“, prezentă şi în atitudinea politică, şi, desigur, în cea literară; apoi, Eugen Simion insistă asupra vocaţiei metafizice, căutarea dramatică a lui Dumnezeu încă din tinereţe – element esenţial în analiza operei, dar şi a existenţei lui Ionescu/Ionesco; este şi aceasta o evidenţă pentru orice cititor – dar analiza ei nu a prea înregistrat precizări esenţiale, deci rămîne doar enunţată de Eugen Simion şi de alţi critici sau exegeţi ai operei ionesciene. În schimb, autorul trece mult prea repede şi cu o oarecare suficienţă peste incomodele şi prea sensibilele probleme ce le ridică „frica“ sau fricile autorului, probleme complexe şi determinante în operă, sau peste evidenţa „identităţilor“ sale, care, din cîte ştiu, a fost pusă în discuţie (clar, dar cu explicabile reţineri) de Matei Călinescu. Sau obsesia părăsirii României, o temă dramatică avînd ecouri în multe piese, între care şi ultimele. (În ceea ce mă priveşte, în anii 1972-’73, cînd am reflectat asupra acestei prime cariere literare a lui Eugen Ionescu, nici nu aveam datele esenţiale pentru a-mi pune aceste probleme esenţiale, ca să nu mai vorbesc de contextul politic cunoscut, în care posibilele observaţii, dacă ar fi existat, nu ar fi avut nicio şansă să ajungă la tipar; nu e o scuză, ci doar o constatare, ba chiar un regret.) În aceste sensibile probleme, Eugen Simion aminteşte de cartea, importantă în problemă, a Martei Petreu, carte intitulată Ionescu în ţara tatălui – şi bine face.
O altă calitate a cărţii lui Eugen Simion este aceea că pune în evidenţă interogaţiile obsesive, permanente şi deseori dramatice ale marelui scriitor – interogaţii care nu au încetat decît odată cu dispariţia sa. Dintre contemporani, cel mai clar le-a văzut Mircea Vulcănescu. Din aceste interogaţii existenţiale a cam ieşit... totul; la care trebuie să adăugăm, obligatoriu, încă o evidenţă: geniul. Termenii aprecierilor şi judecăţilor de valoare pe care Eugen Simion îi foloseşte sînt adecvaţi şi temperaţi, fără relativizare, dar şi fără exagerările ridicole emise de alţi „ionescologi“, ca să zic aşa, şi ca să provoc confuzii... Însă eu nu cred că Eugen Ionescu a fost nici „cinic“ şi nici „mizantrop“ (cum afirmă autorul) – incomod, revoltător, exasperant, da! şi în scris, şi, probabil, în viaţă.
În sfîrşit, dacă Tînărul Eugen Ionescu va mai avea o nouă ediţie (posibilă, chiar probabilă), îmi îngădui să observ că termenii: „tată freudian“ sau „tată psihanalitic“ nu au niciun alt sens decît acela al indecvării. Şi încă o constatare, anume aceea că Eugen Simion evită sau uită să-mi pronunţe numele, chiar şi în calitate de autor al unei postfeţe apărute la Gallimard. Şi bine face, pentru că altfel ar fi fost obligat de conştiinţa profesională să mi-l pronunţe destul de des, chiar şi pentru a-mi combate ideile. Dar asta nu e problema mea, ci a lui. Omisiunea şi ignorarea sînt drepturi imprescriptibile.
