● H.-R. Patapievici, Despre idei & blocaje, Editura Humanitas, 2007.
Lectura ultimei cărţi a dlui Patapievici mi-a adus aminte de o conversaţie pe care, cu ani în urmă, am avut-o cu profesorul Andrew Wachtel – acum decan la Northwestern University –, unul dintre cei mai buni cunoscători americani ai literaturii Estului Europei. Savuram o cafea într-una din cafenelele minunatului orăşel universitar Evanston şi vorbeam despre scriitorii importanţi ai regiunii de unde eu veneam şi pe care el o studia. La un moment dat, Andrew îmi spune: „Dacă ar trebui să dau o definiţie părţii aceleia de lume, aş spune că Europa de Est este acel loc în care literatura este supraestimată (literature is overrated)“. Am replicat că acelaşi lucru se poate spune şi despre America Latină. „Cred că da – a spus Andrew – numai că eu nu sînt specialist în literatura Americii de Sud, ci în literatura Europei de Est.“
Figura scriitorului – producătorul de ficţiune literară – este aproape mitică în societăţile noastre. Marile figuri ale istoriei noastre – fondatorii naţiunii – nu sînt neapărat regi sau războinici (marii eroi politici fac figură secundă în Panteonul nostru popular), ci poeţi sau prozatori. Noi nu avem Federalist Papers, ci Luceafărul – noi nu am fost fondaţi de o Constituţie, ci de o poetică. Aşa se şi explică de ce marile noastre aşteptări pentru fapte exemplare se orientează spre scriitori, şi nu spre politicieni. Pe de altă parte, replica lui Andrew Wachtel la întîmpinarea mea de ordin logic – supraevaluarea scriitorilor nu este o diferenţă specifică pentru Estul Europei şi, prin urmare, nu poate fi reţinută ca element definitoriu – dovedea că profesorul american vorbeşte mereu din interiorul specialităţii sale, ceea ce, pentru discursul intelectual românesc cu care şi eu sînt obişnuit, este cu totul neobişnuit. La noi, impune speculaţia neaşteptată, detenta culturală spre universal, dexteritatea manevrării informaţiilor şi ideilor din spaţii cît mai neaşteptate pentru formaţia intelectuală a opinentului. Gloria culturii generale este supremă în cetatea noastră, iar aura enciclopedistului, a „omului Renaşterii“, este orbitoare pentru mine şi ai mei. Îmi amintesc bine că, în vremea copilăriei şi primei mele tinereţi, cel mai spectaculos lucru care se putea spune în societate despre un inginer, de pildă, nu era ceva legat de vreun pod construit de el sau de vreo tehnologie uimitoare pe care o inventase, ci despre eventuala sa expertiză în arte plastice. Elogiul maxim adus unui medic nu se referea la operaţii măiastre sau la vindecări miraculoase, ci, eventual, la talentul său de pianist. Un ofiţer de tancuri din cartierul meu avea întregul respect al comunităţii nu pentru fapte de arme, ci pentru că scria poezii. Am învăţat de mic că oamenii vrednici de respect sînt cei care pot vorbi despre toate cîte sînt în lume. Dl Patapievici spune, elocvent, că aşa ceva nu e rău în sine, dar e dăunător pentru ţesătura solidă a cunoaşterii, pentru performanţa culturii. Anvergura culturii generale este orizontală, ea e o cultură de cuprindere, o cucerire a reliefurilor variate. Problema este că ovaţiile generale pentru o astfel de cultură sufocă performanţa verticală, a culturii de specialitate. Stima nu se extinde şi asupra celor cu care poţi vorbi numai un singur lucru, chiar dacă acea discuţie te duce direct la esenţa lumii sau a minţii. Survolăm – zborul e graţios şi admirabil –, şi nu forăm – întreprindere laborioasă şi, de aceea, cam antipatică.
Cartea dlui Patapievici pleacă de la o întrebare particulară (de ce nu avem o istorie a filozofiei româneşti?) şi se dezvoltă într-un discurs despre întregul spaţiu intelectual al României de azi. Este o carte care pune un diagnostic, descrie şi explică. Problema lipsei unei istorii a filozofiei naţionale nu este, aşadar, decît în datele ei strîmte o problemă a filozofilor. În sens larg, ea dă seama despre o lipsă majoră a întregii noastre culturi. Ceea ce lipseşte, din punctul de vedere al dlui Patapievici, este urmarea. Maladia s-ar numi deci non sequitur. Spaţiul românesc, în general – şi ceea ce se întîmplă în politica actuală este pilduitor – este un spaţiu fără de consecinţe. Ideile mari ale culturii noastre – multe, puţine cîte or fi – nu rodesc. Cad în gol. Nu există „şcoli“, nu putem produce comentatori, cultura noastră e impotentă cînd e vorba despre discipoli. Nu avem exerciţiul emulaţiei, nu avem reflexul valorificării, nu transformăm potecile în drumuri. Două explicaţii sînt posibile. Prima – că nu avem idei fecunde. A doua – că mediul românesc nu e prielnic fecundităţii. Ideile – demonstrează dl Patapievici – sînt fecunde. Aşadar, viciul e ascuns în mediu. De consistenţă vîscoasă, mediul intelectual românesc nu e permeabil circulaţiei ideilor. Ideile mari se sufocă repede în România, dacă şi numai dacă sînt româneşti.
Lectura cărţii nu produce revelaţii. Dl Patapievici vorbeşte despre ceva ce simţim/ ştim cu toţii. Dar tocmai de aceea lectura cărţii este plăcută, căci confirmă experienţele individuale şi, validînd experienţa individuală, ne orientează ca fiinţe culturale. Nu este o carte spectaculoasă (cum a fost, la vremea sa, Zborul...) şi nici o carte provocatoare (cum a fost Omul recent), dar este o carte necesară pe care – cred sincer – dl Patapievici avea datoria să o scrie. Rolul său, de intelectual cu imensă popularitate, este de a scrie şi astfel de cărţi.
Despre idei & blocaje impresionează, mai ales, prin aceea că e o carte a îngrijorării. Dl Patapievici nu se mulţumeşte să desfiinţeze, să demaşte, să arate cu degetul. Dl Patapievici este sincer îngrijorat pentru că mediul nostru cultural pierde, nonşalant, idei mari. Cultura noastră este compusă din sute de mii de maeştri şi nici un discipol. Mai mult, sîntem educaţi că discipolatul nu se poate încheia decît cu despărţirea de maestru. Secunzii harnici, dedicaţi o viaţă întregirii drumului unui maestru, nu au succes la noi. Efectul major al penuriei de continuatori este lipsa „pieţei ideilor“, adică a spaţiului în care se discută, se dezbate, se dezvoltă.
Al doilea element important al viziunii dlui Patapievici este luminarea perspectivei etice. La un moment dat, dl Patapievici scrie una dintre cele mai percutante fraze ale cărţii: „...ca să ne vindecăm de relele care ne exasperează (şi care au dat cea mai expresivă literatură a exasperării de sine din toată Europa) noi trebuie să ajungem la înţelegerea faptului că problemele noastre nu provin din felul în care sîntem, ci din ignorarea şi neinteriorizarea eticii care se asociază în mod necesar cu exerciţiul cunoaşterii“ (p. 110). A urma, a duce o idee a altuia la ultimele ei consecinţe este, înainte de orice, o obligaţie morală în ordinea cunoaşterii, pe care intelectualul român o ignoră. Este oricînd o plăcere să-l citeşti pe dl Patapievici. Gîndul său are o intensitate curată impresionantă, stilul său e subordonat rigorilor argumentului şi înţelegerea sa este polivalentă. Această carte va produce delicii admiratorilor – nu puţini – ai dlui Patapievici. Se află în ea tot ceea ce constituie, astăzi, marca Patapievici. Cartea conţine şi cîteva texte adăugate, numite de autor „anexe“, care au farmec şi provoacă. Mai ales cel final, despre Popper, se cere, în opinia mea, a fi continuat de autor cu alt prilej. Eu însumi am sentimente amestecate faţă de Popper, lista inamicilor „societăţii deschise“ fiind, în opinia mea, în mare parte greşită. La fel, respingerea „istoricismului“ îmi pare simplă, polemică, neconvingătoare pe fond. Ca şi Chomsky decenii mai tîrziu, Popper şi-a transferat prestigiul intelectual imens, cîştigat într-o anume disciplină, spre discursul politic şi, mă tem, un asemenea transfer cauţionează o eroare de judecată. Sînt nerăbdător să aflu opinia dlui Patapievici în această chestiune. De asemenea, paginile despre seminarul de la castelul Leopoldskron sînt încîntătoare. Descrierea stilului acelui seminar aduce cărţii – dominată de frustrare şi pesimism – o respiraţie ozonată, binevenită. În plus, subtitlul, cu parfum medieval, mărturiseşte claritatea de cristal a gîndului autorului: „O modestă propunere de a regîndi cultura română pornind de la ce îi lipseşte, fără a renunţa la ceea ce, în aparenţă, îi prisoseşte“. Îi lipseşte „piaţa de idei“ sau, mai în adînc, acea etică asociată „în mod necesar“ exerciţiului cunoaşterii şi îi prisoseşte dimensiunea literară, cauză şi pandant al dominaţiei culturii generale asupra culturii de specialitate. Acuzarea dominaţiei literaturii şi a criticii literare asupra culturii noastre este o idee nicasiană. Dl Patapievici o rafinează şi o actualizează.
În cîteva pagini din a doua jumătate a cărţii, îngrijorarea dlui Patapievici merge mai departe. Cum se face că într-o cultură a culturii generale, nici cultura generală nu se mai face astăzi? Pierdem şi ceea ce ne prisosea pînă de curînd. Imaginea deşertului cultural se deschide ochilor cititorului abia acum. El nu e înapoi, acolo unde îl vedea Culianu, ci în faţa noastră. Şi, aici, pesimismul devine spaimă.
