DUPĂ ANII ’60 ai veacului trecut, teoria receptării textului ficţional amplifică instrumentarul unei discipline – teoria literaturii – puse frecvent sub semnul întrebării din unghiul finalităţii sale. Astfel, între recuzarea făţişă, pornind de la Paul de Man (în The Resistance to Theory, 1982), pe temeiul secundarităţii esteticului în raport cu evantaiul celorlalte valori, şi asimilarea acesteia de către studiile culturale (Jonathan Culler, în Literary Theory, 1997), teoria literaturii – tehnicizată prin suprasolicitarea lui close reading în structuralism şi chiar în poststructuralism – e somată acum să îşi maleabilizeze discursul parazitat adesea terminologic. Precum estetica generală, ce impune un număr de patru direcţii în estetica secolului al XX-lea, respectiv avangardistă, fenomenologică, sociologică şi ştiinţifică (însoţite de contrapunctul „esteticii negative“ în lecţiunea lui Theodor Adorno), teoria lecturii cunoaşte şi ea, la o rememorare succintă, un număr egal de perspective: fenomenologică (Iser, Jauss etc.), semiotică (Michel Otten), generativă (sub impulsul studiilor lui N. Chomsky) şi, premonitiv oarecum, cea mitologică, aceasta din urmă fiind aproximată într-unul din rarele elogii contemporane aduse theoriei: aceasta nu înseamnă doar „a fi pe faţă“, ci şi a fi trup şi suflet, „ca atunci când, participând la un act ritual sau la o ceremonie, se identifică cu aceasta“1. Ceea ce Gadamer aproximează Mircea Eliade articulase deja, în linii mari, în jurul anilor 1940, dar şi în deceniile următoare, lectura având o finalitate dublă, cosmogonică şi integratoare. Într-o conferinţă radiofonică, Arta şi tehnica lecturii (1935), pledase pentru lectura ca „artă a recitirii“, pentru ca, ulterior, în Cărţi pascale, sau despre necesitatea unui manual al perfectului cititor (1939), să întîlnim nucleul care va precipita în teoria propriu-zisă: „Lectura şi-ar regăsi funcţia ei primordială, magică, de a stabili contactul dintre om şi cosmos, de a aminti memoriei scurte şi limitate a omului [modern] o vastă experienţă colectivă, de a lumina Riturile“. Capabilă „să ne reveleze ritmurile din afara noastră“2, lectura ca practică culturală constituie un obiect de constantă reflexie, ca în romanul Huliganii (1935), unde un personaj, el însuşi scriitor, rezumă şi adaugă în acelaşi timp: „Cărţile sunt timp concentrat, vorbi puţin obosit Balaban. Fiecare carte, ca şi fiecare monument de artă, un tablou, un templu, o piramidă, înseamnă o vastă curgere de timp din care s-a putut smulge autorul. Nicio altă muncă omenească nu îţi dă mai precis sentimentul acesta demoniac, adică revolta împotriva vieţii, a timpului care curge“3. Aşadar, cititorul ingurgitează „timpul concentrat“ în care s-a produs creaţia, lectura refăcând – printr-o hierofanie sui-generis – experienţa iniţiatică a autorului. Structura şi originea în fond mitică a literaturii certifică această abordare: supravieţuirea arhetipului asigură continuitatea mit – legendă – epopee – literatură modernă, aşa cum lirica recreează limbajul descoperind lumea, ca şi cum ar participa la o cosmogonie. Punctual, va fi istoricul religiilor de astă dată, privitor la funcţia mitologică a lecturii, „fenomen specific lumii moderne, necunoscut altor civilizaţii“. Iată, „lectura înlocuieşte nu numai literatura orală vie încă în comunităţile rurale ale Europei, dar şi recitarea miturilor în societăţile arhaice. Or, lectura poate, mai mult decât spectacolul, să obţină o ruptură a duratei şi prin asta o ieşire din timp“. Concluzia e că „lectura îl proiectează pe omul modern în afara duratei sale şi îl integrează în alte ritmuri, îl face să trăiască altă istorie“4. Dincolo de funcţia de iluzionare pentru acest individ, care trăieşte „teroarea istoriei şi a morţii“5, lectura în accepţiunea lui Mircea Eliade mai aduce, teoretic vorbind, câteva elemente notabile la teoria receptării. Astfel, cititul care înlocuieşte adesea recitarea aproximează chestiunea dialogului dintre ochi şi ureche, dintre cuvântul scris şi vorba rostită. Prin lectură, textul redobândeşte, chiar dacă parţial pentru modern, palpitul imediat al vieţii transmis de către homerid. Din cele de mai sus desprindem, în al doilea rând, premoniţia unui postulat fixat, câteva decenii mai târziu, de Şcoala de la Konstanz, anume faptul că lectura reflectă structura experienţei, deoarece ea înseamnă o „identificare“ cu lumea textului, în sensul precizat de către reprezentanţii criticii de identificare. Citind, menţiona Georges Poulet, gândim ceva ce aparţine unui alt univers mental, dar care se gândeşte în noi ca şi cum n-am exista. Or, perspectiva mitologică a lecturii schiţează şi ea ambiguitatea structurală a receptării artefactului artistic. E vorba de coabitarea, în „timpul concentrat“, a procesului de transpunere a cititorului într-un noneu, cu păstrarea, de către acelaşi cititor, conştient totuşi de iluzie, a distanţei în raport cu textul ficţional. În sfârşit, în al treilea rând, funcţia hierofanică şi dezideratul finalităţii integratoare a lecturii din unghi mitologic anunţă, în grafia lui Mircea Eliade, proiecţia – cu tot ceea ce aceasta implică – pe ecranul, mai larg, al studiilor culturale. Reflectând la un „manual al perfectului cititor“, tânărul savant şi scriitor ar fi subscris, cred, la adevărul, totuşi simplu, că „a citi un text înseamnă a-l considera un eveniment lingvistic care capătă sens în relaţie cu alte discursuri“6, în gramatica – constitutivă la Mircea Eliade – a gândirii de factură mitologică. În tipologia, cvadruplă, a teoriei lecturii, locul interpretării mitologice a lui a citi, ca proces intelectual-afectiv, este nu doar unul de pionierat, de vreme ce autorul Huliganilor a revenit, în paginile de jurnal, cu aceleaşi argumente, dar şi cu numeroase exemplificări extrase din panoplia „perfectului cititor“. Fenomenologia lecturii, pe de altă parte, scurtcircuitează cu proiecţia mitologică în circumscrierea ambiguităţii structurale a receptării textului literar, desigur, prin accentuarea caracterului riguros determinat al cititorului (vârstă, cultură, şcoală etc.), dar şi a caracterului mai puţin determinat al textului, ce are un caracter nu atât fictiv, cât ficţional.
Note
1. Hans-Georg Gadamer, Elogiul teoriei: Moştenirea Europei, Iaşi: Polirom, 1999, p. 43.
2. Mircea Eliade, Drumul spre centru, Bucureşti: Univers, 1991, p. 120.
3. Mircea Eliade, Huliganii, Bucureşti: Cugetarea, 1943, p. 338.
4. Mircea Eliade, Mythes, rêves, mystères, Paris: Gallimard, 1972, p. 36.
5. Lectura, în concepţia lui Mircea Eliade, constată Petru Ursache, „reprezintă pentru omul modern un mod specific de manifestare, vizând un scop esenţial întru salvarea sa, anume să-i dea iluzia, o clipă, că a scăpat de teroarea istoriei şi a morţii“. Or, „iluzia este asigurată de simbolul mitic, acela care a acţionat şi asupra conştiinţei primitivului“ (Camera Sambo, Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, 1999, p. 119).
6. Jonathan Culler, Teoria literară, Bucureşti: Cartea Românească, 2003, p. 43.
