România literară, Nr. 50/ 21 - 27 decembrie 2005

S-au împlinit, la 5 decembrie, 30 de ani de la trecerea lui Dinu Pillat „de la o fata vazuta a existentei la alta nevazuta”, dupa cum singur definea moartea. La 6 decembrie 1975, asadar la numai o zi distanta, N. Steinhardt, coplesit de senzatia pierderii unui Înger Pazitor, îi scria lui Virgil Ierunca la Paris o emotionanta scrisoare în care îi aducea la cunostinta trista veste si schita prietenului disparut un portret moral desavârsit:
A fost un nobil, un om capabil de a iesi din sine, din belsug înzestrat cu minunata capacitate de a admira si de a-i vedea pe oameni mai buni decât sunt. (...) Si câta discretie, câta delicatete si detasare, câta neîncetata propensiune spre iertare, întelegere, retinere numai a partilor bune dintr-o opera sau din caracterul unui ins. (...) Daca voi putea si-mi vei îngadui, îti voi mai scrie despre el, încercând sa-ti redau ceva din incomparabilul farmec, din nespusa fericire a unei prietenii pe care mi-a acordat-o ca pe un dar nepamântesc. Sa nu-l uitam. Sa nu-l uitati. Sa nu uitam.

Captând peste ani îndemnul monahului de la Rohia, sa ne amintim cine a fost Dinu Pillat. S-a nascut la 19 noiembrie 1921, fiind înregistrat mai târziu cu o zi, într-o familie ilustra, apasatoare prin vechime si importanta politica, aflata la generatia în care „spiritul de fermieri de tip feudal” al Pillatestilor si „vocatia combativitatii politice” a Bratienilor se estompasera în tatal sau, poetul Ion Pillat, „primul tip de contemplativ pur” din familie, si se altoisera cu pasionalitatea mocnita, melancolia nedeslusita, discretia si adânca traire a sentimentului religios ale mamei sale, pictorita acuarelista Maria Pillat-Brates (nascuta Procopie-Dumitrescu). Dupa absolvirea cursurilor primare ale scolii Clementa si ale liceului „Spiru Haret”, pe bancile caruia „sfârsitul copilariei si începutul adolescentei vor ramâne ancorate pentru totdeauna” – dupa propria-i marturisire – porneste în „cruciada aspra a propriului destin”, înscriindu-se la Facultatea de Litere si Filozofie. Astepta de la aceasta mai degraba un spor de autocunoastere, decât desavârsirea culturii care „nu reprezenta pentru el o datorie de familie sau o profesiune de credinta, ci un mod de a exista”(Lucian Valea). Printre studentii deveniti ulterior repere ale culturii românesti (Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Virgil Untaru, Monica Lovinescu, Dan Cernovodeanu, Alexandru Balaci, Mihnea Gheorghiu, Dan Dutescu, Pavel Chihaia etc.), o cunoaste si pe viitoarea sotie, Cornelia Filipescu, fiica unui fruntas social-democrat. Remarcat de G. Calinescu înca de pe bancile facultatii pentru soliditatea informatiei, finetea spiritului si eleganta exprimarii, Dinu Pillat va fi ales, imediat dupa absolvire, printre asistentii Profesorului la Catedra de Istorie a literaturii române, alaturi de Ovidiu Papadima, Valeriu Ciobanu, Al. Piru si Adrian Marino. Neocolit de ciudateniile histrionicului Calinescu, care altminteri îl pretuia, tânarul asistent se va atasa cu timpul atât de mult de acesta, încât îl va considera parinte spiritual, precum odinioara pe Ionel Teodoreanu si, mai târziu, pe Vasile Voiculescu. La 22 iunie 1947, Dinu Pillat îsi sustine doctoratul cu doua subiecte sugerate de Calinescu: Contributiuni la biografia lui Ion Pillat si Romanul de senzatie în literatura româna din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Printr-o ironie a sortii, doctoratul sustinut exemplar nu-i va aduce o promovare, ci o degradare, postul sau, ca si cel ocupat de Adrian Marino, fiind comprimate la 15 octombrie 1947. Dupa mai putin de doi ani însusi Calinescu avea sa fie declarat indezirabil la Catedra, oferindu-i-se drept compensatie directoratul Institutului de Istorie Literara si Folclor al Academiei. Revenind la Dinu Pillat, pierderea postului de la Universitate reprezinta doar începutul grelelor încercari la care îl va supune viata în anii urmatori. Aflat într-un impas financiar din pricina somajului fortat si a pierderii tuturor proprietatilor familiei, cu o sanatate subreda si multe guri de hranit, printre care multi batrâni, dar si o fetita venita pe lume în 1947, Dinu Pillat este nevoit sa recurga timp de un deceniu la tot felul de solutii disperate, dureroase si umilitoare. Asa cum familia Logadi din roman, scapatata în urma razboiului, îsi vânduse biblioteca prin anticariate, si autorul Mortii cotidiene, lovit de asta data de razboiul ideologic, va vinde numeroase obiecte de arta si de mobilier la talcioc, ca si cea mai mare parte a bibliotecii. Cumparatorul unui important numar de volume este Calinescu, caruia fostul asistent îi scrie asiduu în acesti ani, propunându-i întotdeauna înaintea anticarilor lotul supus vânzarii. Jena de a se afla într-o asemenea situatie era depasita de greutatile materiale cu care se confrunta, iar durerea pricinuita de despartirea de exemplarele rare din celebra biblioteca a tatalui sau era compensata în oarecare masura de convingerea ca ele îsi vor gasi un loc mai bun în biblioteca Profesorului decât oriunde în alta parte. Si, când situatia parea ca se redresase prin încadrarea lui, în decembrie 1956, la Institutul condus de Calinescu, unde se simtea ca pestele în apa, începe teroarea arestarilor succesive ale cunoscutilor, culminând cu propria-i arestare din noaptea de 25 spre 26 martie 1959, de Buna Vestire. În jurul sau si al lui Constantin Noica anchetatorii vor tese doua loturi, initial distincte, ulterior comasate, în asa numitul „proces al intelectualilor”, o înscenare si un avertisment dat tuturor celor ce ieseau din front. Principalul cap de acuzare l-a constituit în cazul lui Dinu Pillat romanul consacrat miscarii legionare, Asteptând ceasul de apoi, pe care îl definitivase prin 1948 si care circulase în manuscris pe la diversi prieteni (Ion Caraion, V. Voiculescu, Toto Enescu) si critici literari (Calinescu, Vianu, Streinu). De fapt, vina majora era alta. Gresise ca se nascuse într-o asemenea epoca si într-o astfel de familie. Prin origine si formatie, prin întâmplarea ca avea rude în strainatate, prin refuzul de a apartine unui partid, prin felul sau intransigent de a taxa orice încalcare a libertatilor individului, prin credinta în Dumnezeu, pe care nu putea s-o ascunda, prin interesul pentru tot ce însemna fenomen cultural, în tara sau dincolo de granitele ei, prin neinspirata dorinta de a întelege atât de controversatul fenomen legionar, prin frecventarea legatiilor si institutelor straine din Bucuresti ca fin degustator de arta sau ca urmas al poetului si omului de lume Ion Pillat, se contura – cum va constata Cornelia Pillat peste ani - ca „o tinta exemplara pentru îndeplinirea luptei regizate de regimul comunist împotriva elitei intelectuale”. În consecinta, dupa o ancheta îndelungata (de aproape un an) si extrem de violenta (a fost unul dintre cel mai batuti detinuti din întreg procesul), va fi condamnat, pe 1 martie 1960, la 25 de ani de munca silnica, 10 ani de degradare civica si confiscarea averii personale (ce se rezuma la acea data la un ceas Doxa având cureaua rupta!), pentru „crima de uneltire contra ordinei sociale”. Dupa cinci ani, patru luni si trei zile de detentie, blestemul careia se metamorfozase miraculos în binecuvântare, ca si în cazul lui N. Steinhardt, este eliberat cu ocazia amnistierilor masive din 1964 si îsi reocupa postul de cercetator pastrat gratie lui Calinescu, activând în cadrul Institutului pâna cu câteva luni înainte de moarte. Decesul a survenit la 5 decembrie 1975, dar, pentru simplificarea unor formalitati, a fost înregistrat cu o zi înainte, moartea luându-i astfel înapoi, în cele din urma, ziua „furata” de el la nastere.

Începuse sa scrie înca din liceu, colaborând la renumita revista „Vlastarul” cu diverse cronici literare, dar si cu proze lirice, înca din aceasta perioada conturându-se cele doua directii principale ale carierei sale viitoare: de critic si istoric literar si aceea de romancier. Aparut în foileton în paginile putinelor numere ale controversatei reviste „Albatros”, prima încercare de roman, Jurnalul unui adolescent, de fapt o versiune intermediara a romanului ce avea sa apara peste doi ani, îsi propunea – în spiritul vremii - sa noteze starile sufletesti ale unui licean, observator detasat al evenimentelor dintr-o clasa, de-a lungul ultimului an scolar. Privit în ansamblu, Jurnalul are ca nota dominanta inadaptarea tinerilor si respingerea mediului burghez încremenit într-o atitudine comoda, fapt care îi îndeamna sa caute, fiecare în parte, o modalitate de salvare, de evadare din banalul cotidian. Aceasta prima scriere nu a beneficiat de o reala raspândire în mediul literar al capitalei pentru a avea parte de ecouri în presa vremii. El a fost citit atunci mai ales de colegii de facultate si, abia post-mortem, datorita reeditarii romanelor de catre fiica sa, Monica Pillat, a ajuns sa fie cunoscut de public si sa stârneasca astfel reactii critice. Nici cel de-al doilea roman, Tinerete ciudata, nu va avea o soarta mai buna în epoca. Aparut si el într-un moment nefavorabil, în plin razboi, la sfârsitul anului 1943, într-un tiraj redus si la o editura fara prea mare prestigiu, nu va stârni în primele luni interesul prea multor critici, pentru ca apoi, în timpul bombardamentelor din primavara lui 1944, sa se „epuizeze asa dintr-o data, pentru totdeauna...”, ca urmare a incendierii editurii „Moderne”, unde erau depozitate toate exemplarele ramase. Actiunea romanului, mai mult schitata, autorul fiind mai degraba interesat de psihologia eroilor sai, graviteaza în jurul Maninei Rascanu, o tânara frumoasa si inteligenta, desi usor superficiala. Victimele sale, facute de ea în mod constient, asa cum constiente sunt fiecare de statutul lor, sunt niste tineri care au toti în comun vechea nemultumire fata de mediul burghez încremenit în care se misca si, de aceea, au nevoie de primenire, de aer proaspat, de evadare. Se asculta muzica clasica, se citeste mult si se vorbeste nenatural, ca din carti, viata fiind traita „prin vitraliul literaturii”, toate acestea conferind romanului o pronuntata nota livresca. Daca Tinerete ciudata valorifica linia gidiana a esteticii autenticitatii si sugestiile romanului de analiza psihologica, în urmatorul roman din 1946, Moartea cotidiana, atitudinea voit neutra a naratorului, ascuns ca si alta data în spatele unui impersonal aparat de filmat, devine stil aparte si constituie însusi punctul de rezistenta peste timp al romanului. Subiectul e simplu. Naratiunea urmareste îndeaproape viata plata, fara surprize sau sperante, a unei familii apartinând micii burghezii din perioada interbelica. Tatal, Justin Ionescu, profesor de franceza, ratat în cariera si în viata, penduleaza între casa, liceu si cafenea; Ana, sotia lui, între dormitor si bucatarie; Sandu, fiul lor, între facultate si cinematograf; singur Hypolit, fratele lui Justin, invalid în urma unui accident, este imobilizat în acelasi „fotel” de unde priveste viata pe fereastra. De fapt, ei toti sunt în esenta statici. Oricât s-ar stradui, oricât s-ar zbate, ramân mereu în acelasi loc, anchilozati fizic si psihic, pietrificati, într-o pozitie din care nu mai pot evada, de „magma” unificatoare, nivelatoare a existentei plate, anodine. Ni se pare de aceea pertinenta ideea avansata de Al. Paleologu conform careia Moartea cotidiana ar aborda „pentru prima oara în literatura noastra un caz de înstrainare, de dezafectie si greata existentiala” sau aceea asemanatoare a lui Emil Manu care subliniaza „modernitatea aproape sincrona, daca nu protocrona a temei înstrainarii”.

Cu toate acestea, si Moartea cotidiana a trecut neobservata. Urmarit constant de nenoroc, Dinu Pillat nu a avut nici ragazul si nici tihna sa-si faureasca o opera rotunda. În comparatie cu opurile tatalui, scrierile sale – s-a spus – sunt zgârcit de putine. Totusi, din ceea ce a ramas în urma lui, nu numai ca „poti sa deduci, sa reconstitui portretul moral al omului”, cum aprecia el însusi cartile maestrului sau spiritual G. Calinescu, dar se si contureaza profilul unui scriitor deosebit, venit dinspre literatura înspre critica si istoria literara, domenii care în scrierile sale nu au fost delimitate strict niciodata. Cu toate editarile si reeditarile unora dintre cele mai reprezentative carti ce-i poarta semnatura si în ciuda remember-urilor din reviste la împlinirea unor cifre rotunde de la nastere sau moarte, Dinu Pillat, desi merituos în ambele domenii în care s-a manifestat, ramâne un autor putin cunoscut apartinând „generatiei pierdute”. Dar sta în puterea noastra sa nu-i uitam. Sa nu-l uitam. Sa nu uitam.