Colectia „Opere
fundamentale“, coordonata de Eugen Simion
si aparuta prin colaborarea dintre Editura Fundatiei Nationale
pentru Stiinta si Editura Univers enciclopedic, s-a îmbogatit în
toamna lui 2005 cu înca unsprezece volume: unul singur pentru Nicolae
Filimon, câte doua pentru Mircea Vulcanescu, Anton Holban, Stefan
Banulescu si Marin Sorescu, câte unul dintr-o serie pentru Ioan
Slavici si Nichita Stanescu. În ultimele trei cazuri e vorba de
continuarea unei serii de opere, în primele patru avem quasi-integralitatea
unei opere. Fiecare caz trebuie discutat, desigur, separat. Laudabila
este tentativa colectiei de a se apropia si de a rezolva situatiile mostenirii
scriitorilor contemporani cu opera încheiata. Au aparut pâna
acum scrieri selective de Petru Dumitriu (în trei volume), se afla
în curs de desfasurare serii de Opere Marin Preda (au aparut patru
volume), Marin Sorescu (cinci volume) si s-a încheiat editia Nichita
Stanescu (în sase volume). Stefan Banulescu (1926-1998)
vine foarte firesc în aceasta serie de mari scriitori contemporani,
care ar putea fi continuata cu Vintila Horia, Stefan Aug. Doinas, Sorin
Titel, Ion Caraion si altii.
În prefata editiei Stefan Banulescu, Eugen Simion îl evoca pe scriitor ca pe un „om misterios, reticent, obsedat de fantasmele literaturii lui“. Portretul merita retinut: „Când l-am zarit prima oara, m-a surprins figura lui de mucenic si privirea lui mefienta. Purta parul lung, taiat taraneste la ceafa, mersul lui era usor împleticit si, când se decidea sa vorbeasca, vorba-i era blânda si eliptica. Pe scurte perioade de timp era prietenos si comunicativ, apoi se retragea într-o tacere compacta, o tacere – îmi vine sa zic – asurzitoare. Disparea din motive necunoscute din orizontul tau de asteptare luni si chiar ani de zile, apoi reaparea, fara alte explicatii, si dialogul continua în formele semnalate mai sus“ (p. V). Criticul încearca sa-l redescopere pe scriitor întâi prin lectura memoriilor din Elegii la sfârsit de secol (1999) si apoi, desigur, prin interpretarea cartilor lui principale: nuvelele din Iarna barbatilor (1965) si romanul Cartea Milionarului (1977). Eugen Simion se întreaba pe buna dreptate daca – acum, când avem în fata întreaga opera cunoscuta pâna în prezent, întinsa pe doua mii de pagini – putem ramâne la vechea impresie ca Stefan Banulescu a scris putin (p. XI). Nu e o opera vasta, dar nici una foarte restrânsa. Nu stim (o fi stiind numai fiica scriitorului, Sultana Banulescu, aflata în SUA la studii de medicina, cu care am vorbit si eu în 2001 pentru o eventuala restituire de inedite) daca o lada secreta de manuscrise (cum spune un zvon sau o legenda), pastrata pentru o posteritate mai îndepartata, nu ne va rezerva surprize de proportii nebanuite. Eugen Simion însusi marturiseste ca, la un moment dat, Stefan Banulescu i-a vorbit de Cartea Dicomesiei, partea a doua (din care au aparut numai fragmente) din Cartea Milionarului, ca de un volum încheiat. Într-un interviu, autorul afirma ca are un volum de memorii de peste o mie de pagini. Deci, probabil ca misiunea realizarii unui corpus de opere complete Stefan Banulescu este rezervata unui viitor incert. Sa ne bucuram însa deocamdata de ceea ce avem acum: o imagine de ansamblu a operei banulesciene cunoscute pâna în acest moment.
Meritele acestei editii, realizate foarte
meticulos si profesionist de Oana Soare, le-as sintetiza în trei
puncte principale: 1. pune ordine într-o opera nu foarte diversa,
dar care a creat o oarecare deruta spre finalul vietii autorului prin
variantele de sumar ale unor nuvele asezate si reasezate în structuri
diferite si sub titluri schimbate de volum; 2. releva variantele de text
ale unui scriitor extrem de exigent cu sine, ce a intervenit semnificativ
mai ales la editia a III-a (1971) a volumului de nuvele Iarna barbatilor;
3. ne apropie de omul Stefan Banulescu, de familia lui de origine, de
anii lui de formatie, restituie textele perioadei de debut (poezii, reportaje,
proza, publicistica), neincluse de autor în volume, realizeaza o
istorie interna a operei (modelele, evolutia si migratia unor personaje
de la un text la altul, transpunerea unei realitati regionale identificabile
si atestabile) si recompune o istorie a receptarii critice a fiecarui
volum si a operei banulesciene în ansamblu. Aparatul filologic (evidentierea
variantelor) si aparatul de istorie literara (cronologia biografica, notele
si comentariile fiecarui text, restituirile din presa si, uneori, din
manuscris, dictionarul de personaje, reperele critice, bibliografia) sunt
în masura sa califice pe deplin aceasta editie ca o editie critica
foarte bine realizata. Reusita documentara si ambitia exegetica sunt cu
atât mai mult de laudat cu cât Oana Soare se afla la început
de drum în dificila munca de editare. Sa notez totusi ca începutul
si l-a facut, tot sub îndrumarea lui Eugen Simion, în 2004,
în editarea volumului Jurnal intim. Carnete de atelier de Marin
Preda. E un nume nou, de încredere, în aria atât de
oropsita a îngrijitorilor de editii, o cariera al carei bun început
trebuie salutat ca atare.
Oana Soare aduce destule corecturi de istorie literara, chiar în
spatiul tabelului cronologic, corecturi ce vor trebui înregistrate
si acceptate de acum încolo. A facut explorarile biografice absolut
necesare si aceste date trebuie introduse în rândul informatiilor
de baza. Stefan Banulescu s-a nascut în 8 septembrie 1926, nu în
1929, cum figureaza atât în Dictionarul Zaciu (vol. I, 1995),
cât si în Dictionarul Simion (vol. I, 2004). O alta informatie
esentiala s-a perpetuat eronat în aceleasi dictionare. Debutul publicistic
al lui Stefan Banulescu cu articolul despre Gogol Din Petersburg, prilejuit
de o recenta editie din proza scriitorului rus, s-a produs în martie
1952, în nr. 3 al „Vietii românesti“, nu în
1949. Nimeni, pâna la Oana Soare, nu a verificat trimiterea la sursa.
Datele eronate au fost perpetuate de câteva zeci de ani. Prozatorului
i-a convenit, din câte se pare, sa se declare cu câtiva ani
mai tânar, pentru a fi integrat mai firesc generatiei ´60,
cu care se simtea solidar si fata de care avea un decalaj de vârsta
în defavoarea lui.
Stefan Banulescu, Opere, I,
LXIV+1136 p.; II, 1240 p., editie îngrijita de Oana Soare,
prefata de Eugen Simion, Editura Fundatiei Nationale
pentru Stiinta si Arta, Editura Univers enciclopedic, 2005.
Am crezut întotdeauna ca personajele lui Stefan Banulescu sunt de
inventie pura, fara nici o contingenta cu o realitate reperabila. M-am
înselat. Exista în proza banulesciana mai multe configurari
mascate ale paternitatii, dupa cum ne arata cu multa perspicacitate Oana
Soare. Stefan Lascareanu Apostatul din Cartea de la Metopolis,
Arhip cel Schiop din Cartea Dicomesiei, Stefan Duras din
Marile cariere sunt „travestiri ale figurii paterne“,
dupa cum ne demonstreaza editoarea în cronologia preliminara si
în dictionarul de personaje din final, foarte util si foarte bine
facut. Tatal scriitorului, Ion Durak pe numele adevarat, modificat în
Duras (pentru ca „durak“ înseamna pe ruseste „prost“
sau „nebun“), ai carui predecesori erau porecliti Banu, de
unde deriva Banulescu, a fugit de la seminarul de teologie, nedorind sa
devina preot – motiv pentru care ar fi fost poreclit Apostatul.
Pe linie paterna, bunicul Vasile provenea dintr-un sir de notari, considerati
„socotitori de destine“, cei care umblau prin sate pentru
a face înregistrarile populatiei si purtau la brâu o calimara
cu cerneala si una cu nisip. De aici s-ar fi putut trage viitorului prozator
ceremonia scrisului, caligrafia frazelor, scenografia epica si preocuparea
pentru destinele personajelor. La originea exceptionalului personaj din
Cartea de la Metopolis Filip Teologul Umilitul statea un unchi al tatalui,
Stefan Dinulescu, istoric literar, teolog si avocat – resurse biografice
din care va fi alcatuit acel miraculos savant al câmpiei, revendicat
în proza de fictiune atât de dicomesieni, cât si de
metopolisieni sau mavrocordati. Modelul orasului Mavrocordat si al unei
întregi civilizatii din Cartea Milionarului este orasul
Calarasi, unde tânarul Stefan Banulescu îsi face liceul. Andrei
Mortu, personaj straniu în proza, ar fi existat cu adevarat, chiar
cu acest nume, în copilaria scriitorului în satul Facaieni.
Schimba cu ceva aceste informatii interpretarea prozei lui Stefan Banulescu?
Evident ca nu! Dar e vorba de adevaruri elementare de istorie literara,
care ne pun din nou în fata ideea ca realitatea bate fictiunea si
ne justifica perceptia scriitorului ca emanatie a unui spatiu fabulos.
Crezusem contrariul: ca acest spatiu fabulos este inventia pura a scriitorului.
Ceea ce nu înseamna câtusi de putin ca prozatorul iese diminuat
dintr-o astfel de relatie, doar ca întelegem mai bine secretul unui
proces creator extrem de sofisticat.
Editia Oanei Soare ne pune de asemenea la îndemâna textele debutului banulescian: debutul absolut în 1943 în revista liceului din Calarasi cu un poem patriotic neglijabil; comentariile la prozatorii rusi, tradusi la noi în anii ´50, de la Gogol si Paustovski la nume mai putin importante; fabule, epigrame si alte versificari facile; schite si povestiri ce dovedesc un nebanuit simt al umorului si înclinatie spre satiric; reportaje constiincioase de pe santiere, din fabrici si uzine – texte pe care scriitorul ajuns la maturitate le-ar fi vrut uitate, datorita tributului pe care îl platesc epocii. De altfel, tot ce poate fi salvat din activitatea literara a lui Stefan Banulescu de pâna la volumul de nuvele Iarna barbatilor (1965) sunt poemele – „cântece de câmpie“ – ce vor fi publicate ulterior ca anexa a cartii. Dibuirile ar merita însa o analiza speciala si nu ma îndoiesc ca în viitor, în monografiile care se vor scrie, ele vor alcatui un capitol separat ce va da nastere la speculatii interesante. E de notat ca tânarul Banulescu se formeaza ca scriitor prin relatie strânsa cu un patrulater foarte exigent de modele: Gogol, Anton Pann, Caragiale si Rebreanu. De la primul va lua apetenta pentru fantasticul descins din firescul cotidianului încarcat de un trecut ce irupe în prezent. De la cel de-al doilea a învatat întelepciunea pitorescului balcanic, schimbat pentru o feerie bizantina. De la cel de-al treilea va deprinde economia frazei si religia scrisului. Iar la Rebreanu l-a impresionat modul în care realitatea aluneca în fictiune, facând ca aceasta din urma sa o concureze pâna la a i se substitui. Pe buna dreptate apreciaza Oana Soare ca textul Realitatea în cautarea fictiunii (în vol. I, p. 836-853), în aparenta un reportaj pe urmele personajelor din Ion, este o „arta poetica indirecta“ (vol. II, p. 1094). O realitate miraculoasa a câmpiei dunarene a gasit în Stefan Banulescu un scriitor capabil sa o reinventeze într-o fictiune salvatoare si durabila.
Editia critica a Oanei Soare, realizata cu pasiune si profesionalism, face un bilant de etapa în posteritatea lui Stefan Banulescu si va stimula o schimbare importanta în receptarea si interpretarea operei lui. Milionarul în povestiri merita un astfel de omagiu postum.
