Apostrof, Nr. 2 / februarie 2006


Un tacut semn de întrebare

 Sanda Cordos


În iunie 1946, un juriu format din Gala Galaction, Victor Eftimiu, Tudor Arghezi, Perpessicius si prezidat de Mihail Ralea a acordat premiul national de proza Hortensiei Papadat-Bengescu. Decernarea si sarbatorirea prozatoarei au loc sîmbata, 22 iunie, la sediul Societatii Scriitorilor Români din strada General Berthelot, nr. 18, ocazie cu care Serban Cioculescu vorbeste despre opera laureatei, Cella Serghi prezinta omagiul confratilor, iar actrita Agepsina Macri citeste din opera sarbatoritei1. În opinia contemporanilor, pe lînga recunoasterea unei opere exceptionale, premiul are si o valoare suplimentara, de barometru care arata normalizarea societatii românesti dupa anii grei ai razboiului. Fiind acordata – crede Felix Aderca – fara partizanat si interese de grup, ci doar dupa criterii artistice, distinctia probeaza ca „societatea noastra tinde spre o suprema democratie"2. Salutînd decizia juriului, Vladimir Streinu (critic important si influent) noteaza în Semnalul: „În formula ca si în substanta ei, aceasta literatura e nepereche si a fost posibila desigur în buna parte prin climatul moral, social si chiar politic de libertate individuala pe care cu totii l-am respirat de la 1921 pîna la 1941, pe care unii din noi l-am si aparat la nevoie, mai ales între 1936-1941, climat de libertate artistica ce pare a renaste dupa inepta productie versificata de întruniri publice a poetilor în uniforma"3.

La 70 de ani, scriitoarea se gaseste într-o forma foarte buna. Într-un interviu acordat lui Adrian Rogoz, Hortensia Papadat-Bengescu marturiseste ca lucreaza la doua piese de teatru si, cel mai important pentru ea, „la un roman care va fi ultimul din seria Hallipilor. Se numeste Straina si va avea 600 de pagini"4. La sfîrsitul aceluiasi an (1946), o ancheta a Contemporanului cu tema Ce proiecte aveti pentru anul 1946? consemneaza: „Doamna Hortensia Papadat-Bengescu, desi suferinda, lucreaza intens la punerea la punct a romanului Straina care va aparea în curînd". Pe lînga definitivarea romanului si, odata cu el, a ciclului Hallipa din care acesta face parte, scriitoarea vorbeste si despre un proiect secundar, despre un „ciclu de povestiri" avînd ca tema „viata oraselor noastre de provincie", dat fiind ca „viata provinciala îsi are farmecul si nota ei caracteristica"5. Cîteva luni mai tîrziu (în aprilie) scriitoarea evoca doua orase provinciale din cele multe în care a trait (Turnu-Magurele si Constanta) într-o pagina memorialistica („Provinciala"6) publicata în aceeasi revista. De-a lungul anului 1947, Contemporanul mai gazduieste doua colaborari ale scriitoarei: o profesiune de credinta, conceputa în replica la o interventie sceptica a lui Camil Petrescu („Scrisul nu-i zadarnicie!"7) si un articol mai lung despre „Scriitorul si societatea burgheza"8. Chiar daca tema este data din partea redactiei (una din comenzile politice ce încep sa circule tot mai frecventent în epoca), rezolvarea este nuantata si personala. Hortensia Papadat-Bengescu scrie aici despre doua dintre rolurile scriitorului care i-ar putea incomoda pe cititori, ca o „intruziune în treburile, ba înca mai mult, în gîndul si sufletul lor", fara a se ajunge însa în faza conflictuala, fiecare din cei doi fiind liber sa se apropie sau sa-l paraseasca pe celalalt. E vorba, mai întîi, de observatia necrutatoare a vietii „pe dinafara si pe dinauntrul oamenilor", iar, în al doilea rînd, de capacitatea scriitorului de a naste fiinte vii care pot functiona ca oglinzi revelatoare, „ca la spovedanie": „Tu nu copiezi oameni, tu nasti oameni, dar si tu vii dintre ei si asa cum îi nasti poarta chipul tau si al lor. Tu nu poti sa-i pedepsesti, ai însa dreptul sa-i asezi în fata oglinzii, în care ei însisi sa-si vada chipul adevarat."

Pentru cîtiva ani, colaborarea scriitoarei la revista Contemporanul (dar si prezenta ei în presa româneasca) se opreste aici. De altfel, promisiunile de normalizare ale unei întregi epoci se opresc si ele tot pe atunci, cînd nu sînt – cu putere – dezmintite. La acea data, în România nu reîncepea, cum crezuse Felix Aderca, „o democratie suprema", ci se instala un regim autoritar care, în plan cultural, suprima reviste, societati, grupuri de creatie si edituri. În procesul de lichidare al Editurii Ciornei, se pierde – pentru totdeauna – romanul Straina9, aflat în faza de imprimare. Nu renaste o epoca a libertatii individuale, cum gresit anticipase Vladimir Streinu, ci începe o epoca a gîndirii colective (cu o expresie curenta la acea data) care „îsi are cea mai înalta expresie în documentele de partid"10(Savin Bratu). În octombrie 1947, Contemporanul îsi schimba substantial programul, în conformitate cu directivele politice si cu ideologia jdanovista, ce devenise suverana si în România. În termenii lui Nicolae Moraru, unul dintre activistii cei mai influenti ai perioadei, „«Contemporanul» este luptatorul stegar împotriva curentelor deceptioniste în cultura, împotriva curentelor care oglindesc procesul de descompunere a burgheziei. Mai mult, «Contemporanul» lupta împotriva continutului dusmanos omenirii în opera de arta creata pe linia acestor curente si împotriva formelor ermetice decadente, în procesul de despartire al lagarelor imperialist cotropitor, expansionist, de cel antiimperialist progresist, luptator pentru civilizatie, pentru progres" 11. (În septembrie 1947, A. A. Jdanov, lansase teoria celor doua lagare – lagarul imperialist, coordonat de SUA, si lagarul democratic, avînd baza în URSS.) Scriitorilor (identificati cu un detasament de lupta) li se cere explicit sa renunte la libertatea individuala, viata interioara, teme personale de creatie, pentru a deveni luptatori ce primesc si executa ordinele activistilor politici. Literatura este redusa, astfel, la o forma a propagandei politice. Combativitatea ceruta scriitorilor se exercita însa nu doar în luptele prezentului, ci si în companiile purtate în contra dusmanilor ideologici din trecut. În trecutul recent, cel mai mare dusman este considerat E. Lovinescu, critic literar ce sustinuse constant modernismul estetic si procesul de sincronizare a literaturii române cu literatura occidentala. Despre cel mai important critic de directie al perioadei interbelice (mort în 1943) se vorbeste ca despre „exemplul palpabil al unei gîndiri nevertebrate"12 (Ion Vitner), autorul unei „conceptii otravitoare"13 (Paul Georgescu), care trebuie respinsa cu fermitate.

De gruparea Sburatorul, Hortensia Papadat-Bengescu se simte extrem de legata ca de un mediu care, prin afinitatile existentiale si estetice pe care le face posibile, este în cel mai înalt grad propice creatiei: „Sînt membra fondatoare a Sburatorului, în al carui cadru ma însumez definitiv. Aici ce nu cunosc gustul izolarii, nu cunosc nici pretul unei ambiante, nevoia unui svon prielnic în jur, animator14, marturiseste scriitoarea în textul autobiografic din 1937. La rîndul sau, E. Lovinescu vede în cartile prozatoarei contributia majora a gruparii la proza româneasca, dupa cum într-un text testamentar din 1942 criticul îsi exprima convingerea ca, din întreaga directie, „va supravietui numele ilustru al tovarasei vietii lui spirituale de aproape un sfert de veac"15. Aceasta pozitie privilegiata (de figura emblematica) într-o grupare considerata adversara de noul regim o asaza pe scriitoare într-o situatie inconfortabila. Fata de ea, ca si fata de alti importanti scriitori interbelici (precum Camil Petrescu, G. Calinescu, Lucian Blaga etc.), partidul adopta o atitudine ambivalent, voit contradictorie (întrucît intimideaza). Pe de o parte, considerînd-o vinovata pentru ideologia literara din trecut (proocidentala si de sustinere a autonomiei esteticului), scriitoarea este marginalizata, riscînd mereu sa fie trecuta printre dusmanii declarati ai regimului, susceptibili de a suporta oricînd condamnari politice. În acest sens, opera autoarei n-a mai avut drept de editare si nici de difuzare în epoca, cartile ei nemaifiind accesibile în librarii si biblioteci. Pe de alta parte, regimul da, uneori, semne de bunavointa, utilizeaza, în împrejurari pe care singur le decide, semnatura scriitoarei ca pe un blazon simbolic, în care pot fi descifrate toleranta si marinimia de care autoritatile sînt capabile fata de cei supusi. În aceasta privinta, la începutul anilor ’50, Hortensiei Papadat-Bengescu i se cere colaborarea sau, mai corect spus, semnatura. Într-un scurt text din Flacara, aparut în septembrie 195016, mai poate fi identificata vocea proprie a autoarei: „Pacea! Acest cuvînt este de sine vorbitor. Ce zvon împrastie acest cuvînt si de cînd a început acest cuvînt a împrastia acest zvon de bucurie? […] Sa ne coborîm la lucrurile zilnice: Da-mi pace! Lasa-ma sa lucrez în pace! Cîta dorinta as avea sa-mi dati pace! Sînt derivate marunte, dar care au puterea cotidianului, a prezentei permanente. De la aceasta adiere, aceasta leganare a cuvîntului «Pace» pîna la constructia ce se vrea solida – anume a vietii sociale a popoarelor –, acest cuvînt sta pregatit dinainte pe buze, ca si în suflet, ca si în minte". În schimb, fraza finala e un slogan al epocii care contravine flagrant expresiei de pîna aici: „Cel mai înalt îndemn ne vine de sus, de la marele conducator Iosif Visarionovici Stalin". Urmatoarele doua articole care apar în presa anului 1951 au, în mod evident, doar semnatura scriitoarei, nu si contributia ei. În Flacara din martie 1951, într-un grupaj ce are titlul generic Sprijinim Apelul pentru un Pact al Pacii, numele autoarei este asezat sub o însiruire de fraze bombastice, preluate din retorica ideologizanta a momentului: „Propaganda pe care rauvoitorii feluriti ai Apusului o încearca pentru a lovi în blocul de neînvins al socialismului e întîmpinata cu lupta neobosita pentru pace. E în puterea noastra sa dobîndim pacea. Vom lupta si vom dobîndi. Voi semna cu hotarîre pentru Pactul Pacii stiind ca numai acest Pact va apara fericirea oamenilor"17.

Cîteva luni mai tîrziu, apare în Contemporanul, sub semnatura scriitoarei, articolul combatant „Sa retezam capetele balaurului!" 18, care contamineaza un slogan al epocii cu titlul unui roman al Hortensiei Papadat-Bengescu. Despre împrejurarile producerii acestui text îsi aminteste Ovid S. Crohmalniceanu în Amintiri deghizate 19. Redactor, la acea data, al revistei Contemporanul, criticul o viziteaza pe scriitoare solicitîndu-i colaborarea. O gaseste în strada Baratiei, nr. 38, într-o casa ce „mirosea a mizerie", unde „Familia scriitoarei se retrasese în acest colt de Bucuresti urît ca, adunata laolalta, sa faca fata destinului neprielnic. Am aflat apoi ca unul din membrii ei era închis". Contînd pe asistenta unei nepoate de vîrsta scolara si avînd ca model un numar din Scînteia (ziarul oficial al Partidului Comunist) pe care criticul i-l adusese, Hortensia Papadat-Bengescu accepta sa scrie împotriva razboiului din Coreea: „Am primit peste doua zile, la redactie, un plic. Înauntru, pe o fila de caiet dictando, era însirat, cu litere copilaresti, înduiosatoare prin grija lor pentru maxima corectitudine grafica, articolul. Se reducea la cinci-sase fraze în cea mai pura limba de lemn. Probabil ca apartineau tot nepoatei, care învatase în clasa cum sa debiteze formulele politice ale epocii. Eu priveam textul prostit, plin de jena si mila. Nu puteam lasa, totusi, sa apara asa ceva sub semnatura autoarei Concertului din muzica de Bach. Am cautat în Balaurul episodul cu femeia care tine la piept trupul neînsufletit al fetitei ei si e silita de pasagerii din compartimentul trenului sa arunce cadavrul copilului pe fereastra. Cîteva citate extrase de acolo si introduse între începutul si încheierea textului primit printr-o fraza lamuritoare si cît mai scurte propozitii, care sa opereze legaturile necesare, faceau textul nedezonorant, fiindca întreaga umplutura lozincarda ramînea pe dinafara. I l-am trimis romancierei batut frumos la masina si însotit de o scrisoare. Îi explicam în ea ca articolul era prea scurt, de aceea îmi permisesem sa sugerez amplificarea lui prin cîteva citate din Balaurul. O rugam sa fie de acord cu introducerea lor. Era adaugat un plic continînd onorariul pentru articol. Redactorul-sef, încîntat ca obtinusem o asemenea semnatura, fusese foarte generos, suma întrecea de cîteva ori ceea ce platea Contemporanul în chip obisnuit pentru o asemenea colaborare. Curierul mi-a adus raspunsul Hortensiei Papadat-Bengescu. Nu mai era redactat de o mîna copilareasca, rîndurile fusesera dictate unei persoane mature, poate chiar mama scolaritei. Oricum, îmi multumea calduros si, cu tactul femeii distinse, se facea ca nici n-a bagat de seama interventia mea. Confirma pur si simplu identitatea dintre manuscris si dactilograma".

Cu acest text fabricat în colaborare de o scolarita si de un critic literar oficial (nostalgic însa al literaturii artistice) se încheie activitatea publicistica antuma a Hortensiei Papadat-Bengescu. Batrîna, bolnava, încarcata de spaime, scriitoarea n-a putut (si, cel mai probabil, nici nu a dorit) sa devina propagandista de care regimul ar fi avut nevoie. E rasplatita din partea Uniunii Scriitorilor cu o vacanta la Tusnad în august 1952, unde, în compania fiicei si a unui nepot, face figura unei absente care vorbeste foarte putin. „Ma simt devorata de spaime" si „Eu nu cer decît mila"20 ar fi fost, potrivit Claudiei Millian, unele din rarele propozitii de atunci. În ianuarie 1955, o notita inserata în Gazeta literara informeaza: „Consiliul de Ministri a acordat pensii personale lunare de cîte 2000 lei, mai multor reprezentanti ai vietii noastre culturale. Printre acestia sînt si scriitorii Ion Agîrbiceanu, Mihail Sorbu, Alexandru Cazaban, Tompa Laszlo, George Bacovia, Mihail Codreanu, Tudor Arghezi si Hortensia Papadat-Bengescu"21. Nu se poate sti daca aceasta pensie (substantiala) a mai ajuns la destinatara. La 5 martie, „într-un spatiu sordid" („un fel de maghernita"), într-o „odaie mansardata unde lumina, precara, era împartita în doua printr-un cearceaf", „pe un fel de pat, ceva cam ca o targa" – conform descrierilor facute de Eugen Jebeleanu22 – moare Hortensia Papadat-Bengescu. Înmormîntarea are loc în 8 martie, în conditii care îl determina pe I. Negoitescu sa noteze într-o evocare de mai tîrziu ca „era înmormîntata aproape ca o cersetoare"23. La ceremonie participa lume foarte putina, alaturi de familie mai fiind prezenti Sanda Movila (sotia lui Felix Aderca, fosta membra a Sburatorului), Aurel Baranga si Eugen Jebeleanu (din partea Uniunii Scriitorilor), precum si tinerii (marginalizati, fara drept de publicare la acea data) I. Negoitescu, Ovidiu Constantinescu si Nicolae Balota. Acesta din urma noteaza în jurnal:

„Sanda Movila ne multumeste, «în numele generatiei mele» – spune ea –, ca am venit.

Rusine generatiei sale, rusine noua, rusine romancierilor, rusine lui Vianu, rusine lui Cioculescu, lui Streinu, lui Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor si scriitorilor, rusine prietenilor ei de la Sburatorul, rusine literaturii române.

Asa a fost înmormîntata, fara discurs, fara prieteni, fara admiratori, ca un personaj din romanele sale, ilustra membra fondatoare a Romanului Românesc" 24.

Singura revista culturala din tara care marcheaza disparitia prozatoarei este Gazeta literara. Aici, este publicat un comunicat al Uniunii Scriitorilor potrivit caruia opera scriitoarei înfatiseaza „descompunerea societatii burgheze", iar „Adeziunea sa în lupta poporului a fost continua, Hortensia Papadat-Bengescu luînd în publicatiile noastre atitudine ferma împotriva imperialismului"25. În acelasi numar al revistei, apare un text de prezentare si evocare semnat de Tudor Vianu, care pledeaza pentru reintroducerea operei în circulatie publica, utilizînd argumente ideologice specifice momentului: în trecut, prozatoarea a fost „izolata prin morala constrîngatoare si ipocrita a clasei ei", iar cartile sale „sînt caracteristice pentru situatia femeii în vechea societate"26.

Cliseele sociologizante, rudimentare ale ideologiei oficiale le regasim si în alte, rare, texte critice care i-au fost consacrate în anii ’50, tot atîtea pledoarii în favoarea progresismului social al operei bengesciene si, prin urmare, al dreptului ei de circulatie publica, precum este comentariul facut de I. Negoitescu piesei Batrînul27 sau studiul mai amplu realizat de Silvian Iosifescu28 asupra întregii opere. În lecturile timpului, numele autoarei nu este asociat cu cel al lui E. Lovinescu decît, eventual, pentru a sanctiona influenta negativa pe care criticul ar fi exercitat-o asupra-i. În prima monografie critica care îi este consacrata (în 1965), Valeriu Ciobanu înca mai vorbeste despre „o creatie inegala, dezorientata uneori chiar de cercul literar al Sburatorului"29.

Important este însa faptul ca modernitatea vinovata, reprimata sau deghizata a autoarei lucreaza pe dedesubt. Tocmai absenta ei sau, mai curînd, prezenta ei în penumbra a exercitat o anume fascinatie si a tulburat constiintele tinerilor scriitori. Ovid S. Crohmalniceanu (la acea data, un tînar scriitor oficial, mai tîrziu, un critic literar profesionist de mare autoritate) nu e singurul atins „de jena si mila". Nicolae Breban îsi revendica descendenta literara din „geniala doamna Bengescu", la ale carei volume ajunge cu greu: „Am ajuns tîrziu la Hortensia Papadat-Bengescu, cartile ei erau interzise în scoala. Nu mi-a vorbit nimeni despre ea, cum nu mi-a vorbit nici despre Mircea Eliade, nici despre Camil Petrescu" 30. Tendinta „de a restabili legatura cu traditiile moderniste ale perioadei interbelice de la Arghezi […] la Blaga si Barbu, în poezie; de la Camil Petrescu […] la Hortensia Papadat-Bengescu"31 anima intelectual, în aceiasi ani ’50, si pe Matei Calinescu, ca si întreg grupul din care acesta face parte. Figura prozatoarei revine si în paginile confesive ale lui Marin Preda. Acesta o vede de la distanta („o doamna nu atît foarte batrîna, cît foarte retrasa si foarte absenta") la Tusnad, în vara anului 1952: „N-a stat mult acolo Hortensia Papadat-Bengescu. Nu se simtea bine, ne-a explicat Claudia Millian. Daca ar fi murit atunci, gîndul la destinul ei nu mi-ar fi turburat cu nimic astazi amintirea acelor efemere întîlniri. Dar am auzit ca a mai trait cîtiva ani, si un alt prieten al meu, tot critic, a vizitat-o într-o iarna acasa. Locuia în conditii înspaimîntatoare, si acest prieten nu mi-a spus si mie atunci sa ma duc s-o vad si eu. Mi-a spus mai tîrziu (cînd era prea tîrziu!), într-o zi cînd marea scriitoare nu mai era pe aceasta lume ca sa ne mai puna noua, generatiilor mai tinere (si, la urma urmei, si propriei ei generatii stralucite) un tacut si neluat în seama de nimeni semn de întrebare"32.

Modernitatea Hortensiei Papdat-Bengescu a fost, iata, în anii ’50, nu doar o greseala ideologica, precum era vazuta din perspectiva oficiala a regimului, ci si un tacut semn de întrebare. În constiintele literare ale acelei vremi, tot mai pregnant în cele ale generatiilor viitoare, acestei taceri i s-au dat raspunsuri sonore, produse de o literatura care recîstiga dreptul la autonomie estetica (desi mereu îngradit politic) si la dialog cu trecutul, ca si (între limite) cu contemporaneitatea occidentala. Succesive generatii de scriitori, de la Nicolae Balota, Radu Petrescu si Marin Preda la Norman Manea, Dana Dumitriu sau Gheorghe Craciun, descopera ceea ce un critic precum Perpessicius stia înca din interbelic, ca Hortensia Papadat-Bengescu este „autoare de registru universal, dar suferind blestemul locului de a scrie într-o tara cu mai multe limbi si nu, ca Proust, într-o limba cu mai multe tari"33.

________________________________________

1 „Sarbatorirea doamnei Hortensia Papadat-Bengescu", în Adevarul, anul 60, nr. 16594, duminica 23 iunie 1946, p. 2.

2 Felix Aderca, „Hortensia Papadat-Bengescu", în Femeia si caminul, anul III, nr. 78, 23 iunie 1946, reprodus în volumul Contributii critice, editie si note de Margareta Feraru, Bucuresti, Minerva, 1988, p. 506. Într-o anterioara „Scrisoare deschisa doamnei Hortensia Papadat-Bengescu", publicata în Lumea, anul II, nr. 35, 16 iunie 1946, Aderca subliniaza: „Cu dvs. – si va rog sa-ngaduiti s-o spun public – juriul a dovedit un exces de gust, de impartialitate si de estetica: nici unul din domnii membri nu facea parte din gruparea noastra strîns unita si nedezmintit credincioasa de un sfert de veac, iar presedintele juriului, d-l Mihail Ralea, încarcat cu destule obligatii politice, ca vicepresedinte de partid si ministru, fusese adeseori adversarul unora din atitudinile «Sburatorului»" (Contributii critice, p. 500).

3 Vladimir Streinu, „Premiul National 1946: Hortensia Papadat-Bengescu", în Semnalul, anul IX, nr. 1262, 7 iulie 1946

4 Adrian Rogoz, „Doua ore «muzicale» cu doamna Hortensia Papadat-Bengescu, laureata Premiului national de Literatura", în Dreptatea noua, anul II, nr. 289, 14 iunie 1946.

5 „Provincia în opera doamnei Hortensia Papadat-Bengescu", în Contemporanul, nr. 15, 31 decembrie 1946, p. 8.
Hortensia Papadat-Bengescu, „Provinciala", în Contemporanul, nr. 29, 11 aprilie 1947, p. 1 si p. 10.

6 Hortensia Papadat-Bengescu, „Provinciala", în Contemporanul, nr. 29, 11 aprilie 1947, p. 1 si p. 10.

7 Hortensia Papadat-Bengescu, „Scrisul nu-i zadarnicie!", în Contemporanul, nr. 18, 24 ianuarie 1947, p. 1 si p.

8 Hortensia Papadat-Bengescu, „Scriitorul si societatea burgheza", în Contemporanul, nr. 54, 3 octombrie 1947, p. 1.

9 Disparitia romanului, din care n-au mai ramas manuscrisul sau alte copii, este cu adevarat o enigma. Ovid S. Crohmalniceanu îsi aminteste ca, dupa moartea scriitoarei, l-a contactat la revista „cineva care declara ca detine întreg romanul în manuscris si e gata sa vînda pretiosul text. Nu cerea mult, dar voia bani gheata, ca sa evite orice contact cu vreo institutie de stat. A refuzat chiar sa-si dea numele din acest motiv, se temea ca-i vor fi confiscate caietele în posesia carora ajunsese, mai mult ca sigur, pe cai inavuabile. Am facut o greseala. L-am trimis la Sosea, unde era adapostit pe atunci Muzeul Literaturii, în localul Uniunii Scriitorilor. S-a speriat si a dat bir cu fugitii" (Amintiri deghizate, Bucuresti, Nemira, 1994, p. 51).

10 Savin Bratu, „Spiritul de partid", în Gazeta literara, anul V, nr. 41 (239), 9 oct. 1958.

11 „Constatari si concluzii. Pe marginea consfatuirii Contemporanului", în Contemporanul, nr. 58, 31 octombrie 1947.

12 Ion Vitner, Critica criticii, Bucuresti, Colectia Contemporanul, 1949, p. 52.

13 „Coraportul tovarasului Paul Georgescu" (în cadrul lucrarilor primului Congres al Scriitorilor din R.P.R.), în Gazeta literara, nr. 25 (119), 2 iunie 1956.

14 Hortensia Papadat-Bengescu, „Autobiografie", în Adevarul literar si artistic, anul XVIII, nr. 867, 18 iulie 1937, p. 5.

15 Anonymus Notarius (E. Lovinescu), „Schita bio-bibliografica", în volumul (omagial) E. Lovinescu, Bucuresti, Vremea, 1942, p. 52.

16 Hortensia Papadat-Bengescu, „Pace!", în Flacara, nr. 36 (140), 9 septembrie 1950

17 Hortensia Papadat-Bengescu, în Flacara, nr. 9 (165), 8 martie 1951, p. 4.

18 Hortensia Papadat-Bengescu, „Sa retezam capetele balaurului!", în Contemporanul, nr. 32 (253), 10 august 1951, p. 1. Desi textul este (dupa cum îsi va aminti Crohmalniceanu) mai putin dezonorant, nu lipsesc nici aici cliseele politice, precum: „În veacul de acum, un veac în care Rasaritul ne da exemplul înfratirii de oameni si ne arata drumul spre adevarata civilizatie, raportul acesta e un strigat de alarma".

19 Ovid S. Crohmalniceanu, Amintiri deghizate, p. 48-50 („Un articol scris în colaborare").

20 Claudia Millian, Cartea mea de aduceri-aminte, îngrijire, prefata si note de M. Gafita, Bucuresti, Cartea Româneasca, 1973, p. 565 si p. 574.

21 „Pretuirea unor oameni de arta si cultura", în Gazeta literara, anul II, nr. 1 (43), 6 ianuarie 1955, p. 6.

22 Eugen Jebeleanu, Deasupra zilei, Bucuresti, Eminescu, 1981, p. 143-145.

23 I. Negoitescu, „Memorial bengescian", în Viata Româneasca, anul XXX, nr. 12, decembrie 1977, p. 35

24 Nicolae Balota, Caietul albastru, vol. I, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Române, 1998, p. 302

25 „Comunicat al Uniunii Scriitorilor din R.P.Româna",în Gazeta literara, anul II, nr. 10 (52), 10 martie 1955, p. 5.

26 Tudor Vianu, „Hortensia Papadat-Bengescu", în Gazeta literara, anul II, nr. 10 (52), 10 martie 1955, p. 5, text reluat în Opere, vol. 3, antologie si note de Matei Calinescu si Gelu Ionescu, text stabilit de Cornelia Botez, Bucuresti, Minerva, 1973, p. 59-63.

27 I. Negoitescu, „Hortensia Papadat-Bengescu: «Batrînul»", în Teatrul, anul II, nr. 1, ianuarie 1957, text reluat în Scriitori moderni, Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1966, p. 244-250. Critic de asumata descendenta lovinesciana, sustinator al autonomiei esteticului, I. Negoitescu utilizeaza în acest text, din motive strategice si în numele marii admiratii pe care i-o poarta autoarei, poncifele epocii, vorbind despre piesa ca despre „cea mai severa critica ce se poate aduce societatii careia acesti tristi eroi îi apartin", avînd un conflict „între om si mediul social burghez dezumanizat" etc.

28 Silvian Iosifescu, „Hortensia Papadat-Bengescu", în Viata Româneasca, anul X, nr. 1, ianuarie 1957.

29 Valeriu Ciobanu, „Hortensia Papadat-Bengescu", Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1965, p. 6.

30 Nicolae Breban., Confesiuni violente. Dialoguri cu Constantin Iftime, Bucuresti, DU Style, 1994, p. 104 si p. 108.

31 Matei Calinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog. Memorii, Iasi, Polirom, 1998, p. 187.

32 Marin Preda, Imposibila întoarcere, Bucuresti, Cartea Româneasca, 1971, p. 76-77. Despre Hortensia Papadat-Bengescu, Preda vorbeste si în Convorbirile purtate cu Florin Mugur, obsedat de „soarta pe care a avut-o Hortensia Papdat-Bengescu, care a murit în conditii foarte rele, chinuita de boala, de mizerie, de singuratate, si neajutata de nimeni, atunci cînd un singur gest al lui Mihail Sadoveanu ar fi putut usura foarte mult soarta unei colege de generatie, care este ea însasi, ca si el, o mare scriitoare" (Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Bucuresti, Albatros, 1973, p. 145).

33 Perpessicius, Opere, vol. 5, editie îngrijita de Dumitru D. Panaitescu, Bucuresti, Minerva, 1972, p. 323.