Aflând ca recent, în nr. 4/ 2006 al publicatiei Temišvarski zbornik, care apare la Novi Sad, Serbia, sub egida fundatiei Matica Srpska, prof. Dragan Stoianovici de la Universitatea din Bucuresti a publicat o ampla recenzie critica la traducerile în limba sârba din publicistica eminesciana incluse în volumul Mihai Eminescu, Opere alese (Editie bilingva, româno-sârba, coordonatori Ioan Flora si Octavia Nedelcu, Prefata Zoe Dumitrescu Busulenga, Editura Elion, Bucuresti, 2000), am solicitat autorului recenziei sa rezume pentru cititorii revistei noastre constatarile si judecatile critice expuse acolo. Publicam cu unele prescurtari textul oferit. (R.l.)
Doua-trei precizari le consider necesare din capul locului:
a) Observatiile mele critice nu vizeaza decât modul în care au fost traduse în limba sârba cele câteva articole selectate – nu mi-am putut da seama dupa ce criteriu sau criterii – din publicistica politica eminesciana, scurta prefata scrisa pentru volum de d-na Zoe Dumitrescu Busulenga, în fine, cele câteva pagini de Repere cronologice întocmite de catre d-na Elena Docsanescu. (Cu totul, carevasazica, vreo cincime sau sesime din câte cuprinde volumul). Din motive lesne de înteles, m-am abtinut cu strictete de la orice fel de aprecieri – fie pozitive, fie altminteri – despre traducerea poeziilor eminesciene selectate, iar din prozele literare si cugetarile incluse în volum ale lui Eminescu n-am cules decât vreo trei-patru exemple de erori de traducere deosebit de, sa zicem, „pitoresti“.
M-am marginit la partile adineauri mentionate, pe de o parte pentru ca în mod normal lectura si talmacirea lor n-ar trebui sa creeze dificultati nimanui care stapâneste cât de cât satisfacator limba româna moderna; încât daca traducerea lor a esuat – ceea ce s-a întâmplat, într-adevar, într-un mod pe care-l consider penibil si inadmisibil – explicatiile nu pot tine de obstacole „obiective“ întâlnite în original, ci doar de neputintele si/sau lipsa de constiinciozitate ale traducatorului/traducatorilor. Iar pe de alta parte, pentru ca greselile constatate sunt atât de numeroase, încât recenzia s-a „umflat“ la circa 15-16 pagini standard chiar si pentru sesimea sau cincimea din carte pe care efectiv o acopera.
b) Reprosurile pe care le fac unora dintre traducatorii textelor reunite în volum nu trebuie luate, cred, în mod automat si drept critici adresate initiatorilor si coordonatorilor volumului.
c) Ceea ce am avut de facut în recenzie, în aceste conditii, a fost, într-o anume privinta, un lucru extrem de usor, dat fiind ca, dupa cum se va vedea pe cele câteva exemple citate mai jos, greselile comise de traducatori sunt deseori cum nu se poate mai elementare, batatoare la ochi, frizând câteodata absurdul si incredibilul.
d) Intre aparitia volumului si cea a recenziei mele au trecut circa sase ani. Aceasta distanta mare în timp se explica, pe de o parte, prin faptul ca autorul recenziei, neîndeletnicindu-se în mod profesionist cu literatura si cu colaborarea literara româno-sârba, a asteptat timp de doi ani si ceva sa vada daca nu va interveni cumva vreo reactie critica la volum din partea altor persoane sau institutii, mai calificate si mai datoare decât el sa se rosteasca în materie; abia dupa ce, pe baza a ceea ce a putut afla din diverse surse, a înteles ca asa ceva nu s-a produs în nici una din cele doua tari si nici nu se anunta ca probabil pentru viitorul apropiat, s-a „încumetat“ sa se pronunte, fie si ca outsider. Restul decalajului de timp dintre cele doua aparitii se datoreaza laudabilei exigente si acribii a editurii din Novi Sad, care procedeaza, cu textele propuse spre publicare de colaboratori, în conformitate cu practica publicatiilor stiintifice si culturale de prestigiu – cerând duble referate anonime, discutând amanuntit în colegiul de redactie etc.
Dupa aceste lamuriri preliminare, sa spunem câte ceva despre cantitatea si felurimea greselilor comise în traducerea portiunilor indicate din volum si sa oferim un numar de exemple relevante pentru anumite categorii. In ce priveste cantitatea sau frecventa, poate ca e de ajuns detaliul ca traducerea Prefetei, de doar sase pagini si jumatate, cuprinde vreo 45-50 de inexactitati si/sau stângacii de toata mâna. Când e vorba de categoriile în care se pot distribui greselile comise aici sau în traducerea articolelor de ziar eminesciene, se pot recunoaste, în linii mari (si pe alocuri suprapuse), urmatoarele:
a) Greseli pricinuite fie de simpla necunoastere a sensurilor unor cuvinte sau sintagme românesti, fie – în cazul polisemiei – de cunoasterea deficienta a evantaiului de sensuri ale câte unei unitati lexicale. Exemple: traducatorul Prefetei echivaleaza românescul eternitate nu prin vecnost, cum ar fi fost corect, ci prin eteri?nost, care în limba sârba înseamna „caracter eteric“; verbul transfigureaza din propozitia erosul transfigureaza elementele este echivalat prin razlaze, care în limba sârba înseamna „descompune“ sau „dizolva“; expresia opere de mai ampla respiratie devine în traducere dela najdublje inspiracije, adica opere de cea mai adânca inspiratie; etc.
Exemple de cuvinte românesti polisemantice în cazul carora traducatorii nu cunosc decât o parte din sensuri – si ca un facut, de regula, tocmai pe cele care nu se potrivesc deloc în context: aspirare (p. 230), a (se) ajunge (210), a atinge (18), a atârna (206), mândru (230), a raspunde (238), a suferi (364), a urmari (236), încet (208), urât – ca substantiv (321) – si destule altele. Lasam ca cititorul sa-si reprezinte singur în minte ce poate iesi în traducerea cuvintelor rusii sunt sub dominarea s...t unui urât care-i face sa caute etc., daca urât este luat în acceptiunea sa estetica, de urâtenie, si nu în cea psiho-morala, de ennui.
b) In cazul altor numeroase greseli nu se potriveste niciuna din cele doua explicatii de adineauri, ci este vorba aproape sigur de o lectura „din fuga trenului“ si ca atare neatenta, neglijenta sau anapoda a câte unui cuvânt din textul original; asadar, de câte o misreading cauzata de pripa si superficialitate. Intr-adevar, cum altfel sa-ti explici „echivalarea“ românescului domuri prin cuvântul sârbesc care înseamna case; a lui lat prin lant; a lui azi prin mâine; a lui trecatoare prin stânci; a lui iuti pasul prin încetini pasul; a lui ponor (care în limba sârba suna identic, doar cu accentul – lung ascendent – pe prima silaba) prin popor; a sintagmei popoare slave prin popoare ruse; a lui intereseaza prin irita; a lui mâinile unite prin mâinile întinse? etc., etc.
O seama de greseli si de induceri în eroare (fireste, neintentionate ale cititorului sârb de catre traducatori trebuie puse pe seama ignorantei sau nesigurantei lor în privinta realitatilor – istorice, geografice, politice, sociologice etc. – despre care scrie Eminescu în publicistica sa. Spatiul limitat ne obliga sa ne restrângem si aici la câteva exemple scurte, renuntând la reproducerea de pasaje mai ample – si sunt destule – în care „traducerea“ oferita spune cu totul altceva decât originalul, câteodata chiar ceva de-a dreptul opus, sau pur si simplu nu spune nimic, din pricina incoerentei sintactice si a confuziei. Iata, asadar, câteva astfel de exemple scurte si care, pe deasupra, se repeta de mai multe ori în text. Unde Eminescu vorbeste despre românii transdanubieni, traducatorii redau în limba sârba transdanubian prin podunavski, care de fapt înseamna danubian, dunarean, adica asezat sau traitor în preajma Dunarii; (exista în limba sârba si alte adjective similare derivate din nume de râuri importante); or, în respectivul articol al lui Eminescu este vorba tot timpul de vlahii din Epir, Tesalia, Macedonia, asadar nicidecum de niste români dunareni!!
Pentru Parlamentul din vremea sa, despre lucrarile caruia relateaza nu odata în „Timpul“, Eminescu – si, fireste, nu doar el – foloseste desemnarea mai veche si mai poetica de „Sfatul Tarii“, pe care însa traducatorii nostri o echivaleaza prin Drzavni Savet, care în limba sârba înseamna Consiliul de Stat(!). Analog, unde Eminescu vorbeste despre discutarea problemei dunarene în Adunari, asadar în camerele Parlamentului, traducatorii spun „discutarea problemei dunarene în diferite (?) adunari“ (cu a mic); la ce se vor fi gândit traducând asa, Dumnezeu stie.
In fine, alte doua exemple de acelasi fel, dar parca si mai derutante pentru potentialul cititor. Oricine e cât de cât familiarizat cu gândirea social-politica a lui Eminescu stie ce rol important joaca în ea, precum si în gazetaria sa, notiunea de patura superpusa. (G. Calinescu, dupa cum se stie, zaboveste si el pe larg si aprofundat asupra acestei categorii sociologice eminesciene). Traducatorii – lucrul e absolut evident – nu cunosc defel sensul pe care-l are la Eminescu aceasta sintagma; ei o redau netulburati prin gornji slojevi (la plural!), care literal ar însemna paturile de sus (sau, daca preferati, superioare). Astfel însa sintagma nu trimite nicidecum la categoria sociala vizata cu predilectie de critica sociala si morala eminesciana, ba ar mai si sugera în mod eronat ca este vorba în general de toate clasele avute si cu statut social înalt, inclusiv de boierii autohtoni, ceea ce ar fi în total dezacord cu vocabularul politic eminescian. O dovada în plus si peremptorie ca traducatorii câteodata nu prea înteleg ce spune Eminescu (dar nici nu gasesc cu cale, în astfel de situatii, sa se dumireasca, din carti sau întrebând pe altii, ci prefera sa improvizeze la nimereala) este talmacirea de catre dânsii a expresiei „Boieri si rumâni“ prin „spahije i Rumuni“ (p. 355), adica „spahii si români“ (!!). Ce poate întelege cititorul sârb, aflând astfel, din textul lor, ca înainte de o anume epoca, populatia tarii vecine se împartea în... spahii si români??
Nota: Era sa uit mentionarea numelor traducatorilor despre care e vorba în cele trei subsectiuni discutate ale volumului: Prefata si Reperele cronologice – d-l Miljurko Vukadinovic; Publicistica eminesciana: tandemul Blagoje Cabotin/ Miljurko Vukadinovic.