Dilema Veche, Nr. 160 / 2-8 martie 2007


Tara lui Caion

 Andrei Pleşu



Nu-mi dau seama daca publicul românesc de azi mai stie ceva despre Caion, alias Const. Al. Ionescu, cel care l-a acuzat pe I.L. Caragiale de plagiat. Dar si cei care stiu ceva, stiu, de fapt, un singur lucru: e insul care a ramas în istoria literaturii autohtone pentru o mîrlanie.
Pîna mai ieri, nici de Ion Spânu sau de Constantin Barbu nu cred sa fi auzit prea multa lume. De curînd, ei au dat lovitura: l-au acuzat pe Gabriel Liiceanu de plagiat. Pot atipi linistiti în micul lor neant, devenit, peste noapte, un vid sonor. Caion a facut pui. România nu reuseste sa scape de spectrul lui firav, dar tenace. Nulitatea initiaza cruciade: ample legiuni de acrituri sterile pîndesc, la colturi, momentul unei salvatoare iesiri la rampa. Conflict de idei? Idiosincrasia reciproca dintre personalitati de acelasi calibru? Nu. Mici coterii, marunte jocuri de culise, hartuieli smechere, în marginea unor interese de gasca. Bietii Spânu si Barbu nici nu stiu ce joc joaca: au fost ispititi cu o farîma de notorietate pentru a sluji un sis de duzina. Smulsi pe nepusa masa din Craiova natala, s-au trezit într-o spelunca neaerisita, a carei regula e obscenitatea. Pioni de provincie ai unui scenariu de mahala metropolitana. De ce a devenit Liiceanu, de-abia acum, un personaj odios? De ce ne trebuie, brusc, „licheaua“ Liiceanu, plagiatorul, omul „abaterilor“ de la moralitate? De dragul lui Heidegger? De dragul dreptatii? Nici vorba. Liiceanu trebuie pur si simplu amendat (dar ce zic „amendat“? Distrus!) pentru ca a semnat, împreuna cu alti patruzeci si noua de intelectuali, un apel neconvenabil. Apelul are un aer probasescian, deci Liiceanu trebuie lichidat. Unde? În ziarul Ziua, al unui soldat din tabara opusa, prieten cu alti prieteni, mai mult sau mai putin protaricenieni. Liiceanu nu e cu noi? Misca în front? Ia sa-l încondeiem nitelus pe onorabilul! Sa-i dam cu un pic de chinoroz pe riduri. Sa-i administram, care va sa zica, o lectie! Ia sa vedem ce-avem prin sertare! Un interviu cu Cristian Badilita de-acum sase luni? Bun! Devine actual. O colectie de insanitati craiovene, semnate de veleitari sumbri? Excelent! Ceva-ceva tot o sa ramîna din toata balacareala asta! Sîntem în tara lui Caion.


Tara lui Caion e tara imposturii ofensive. Tara de malversatiuni, de carnaval, de barbut. Alba e neagra, neagra e alba. Oricine poate spune orice despre oricine, asa încît lucrurile sa se aseze, cît mai des, cu susul în jos. Nestiutorii iau rasturnarile de bune, iar stiutorii, oricum minoritari, nu reusesc sa faca fata injuriei si calomniei: n-au glas, n-au tupeu, n-au „tehnica“. Scenariul public e conceput în asa fel încît sa-ti piara cheful sa mai faci ceva, sa te mai straduiesti, sa construiesti cît de cît. Tara lui Caion face totul pentru a inhiba orice elan, în afara descurcarelii lucrative. Orice isprava sfîrseste prin a fi materie de deriziune pentru neispraviti. Tara lui Caion, desi greu sistematizabila, e mereu previzibila. E o tara în care pramatiile trec drept „oameni bine“, iar oamenii cumsecade – drept prosti. Situatiunea pare limpede: „raii“ României de azi, ghinionul ei, neghina pernicioasa sînt: intelectualii, fostii disidenti, Grupul pentru Dialog Social, Societatea Academica din România, tipii cu fata europeana si papion, iar daca e sa dam nume, Liiceanu (o lichea), Patapievici (fiu de finantist prosovietic), Plesu (securist, fesenist, mituit gras de nemti cînd era la Externe), si altii, care mai de care mai vînduti lui Soros, Comintern-ului, KGB-ului etc. Baietii buni, speranta tarii, sînt: „maestrul“ Cristoiu, Sorin Rosca Stanescu, Mihai Pelin, Victor Roncea si alte figuri incerte, care se simt crestini, dar dau isteric cu piatra de dimineata pîna seara, se dau slujitori ai adevarului si mint cum respira, se dau „fini“ si subtili si gîndesc gîngav, ca niste premianti de curs seral. Vadim e la conducerea tarii, Plesita e bine mersi, Becali sta la televiziune cîte ore vrea, Dan Diaconescu e o vedeta. Nici unul dintre ei nu constituie o problema. Probleme pune Liiceanu, ca plagiator al lui Heidegger. Iar instanta moralitatii publice e Ziua, „organ“ al unui fost informator, gata sa te înjure si sa te pupe cu acelasi rînjet cald. Si pentru ca zapaceala sa fie totala, citesc pe frontispiciul gazetei: „Mentor: Constantin Balaceanu-Stolnici“. Boierul sta, patriarhal, brat la brat cu sluga proaspat îmbogatita. Ai gresit, draga Gabriel Liiceanu. Nu trebuia sa-ti pierzi viata cu întreprinderi imposibile: cu traducerea lui Platon, a lui Heidegger si a lui Schelling în româneste, cu întemeierea unei edituri de vîrf, cu o angajare civica perdanta, cu lucrari despre tragic, despre limita, despre simbol, despre prietenie sau despre Cioran. Nu trebuia sa faci profesorat, sa scrii Jurnalul de la Paltinis si Usa interzisa. Trebuia sa te împrietenesti cu vreun baiat cu bani, sa-l slujesti cinic, sa-ti faci o vila la Snagov si sa-ti cumperi vaporas. N-ai mai fi fost atît de antipatic, n-ai mai fi provocat insomniacul spirit critic al domnilor Barbu si Spânu. Ai gresit. Ai provocat un straniu consens: C. Barbu si Bogdan Lefter pe aceeasi baricada. Spânu si Sorin Adam Matei în aceeasi transee. Si ai ales si un moment prost sa-ti expui parerile: tara tocmai trece printr-o criza de epilepsie.