România literară, Nr. 14 / 13 aprilie 2007


Zbor spre libertate?

 Carmen Bragaru


 

Pia Pillat a fost – este, întrucât traieste înca în Anglia, fiind nonagenara – primul copil al poetului Ion Pillat si al Mariei Pillat-Brates. Nascuta în 1916, cu putin înainte de mobilizarea tatalui sau pe frontul din Moldova, va avea nesansa de a traversa toate evenimentele alienantului secol XX si, longeviva fiind, îsi va vedea plecând, pe rând, aproape toate rudele si cunostintele. Foarte frumoasa, talentata, cu o personalitate puternica, provenind dintr-o familie de vaza, atât din punct de vedere politic, cât si literar, Pia Pillat parea sa aiba toate datele pentru  o cariera stralucita si pentru o viata lipsita de griji. N-a fost sa fie asa, desi, urmarindu-i destinul, se poate spune ca a stors de la viata tot ce aceasta îi putea da.

 

Se pare ca începuse prin a scrie versuri în liceu. Cocheta însa si cu proza. Pe la 17 ani scrisese un set de povestiri intitulat Fata cocorilor, iar mai târziu un roman, Zilnic începe viata, ambele circulând în manuscris pe la prieteni. De publicat însa nu a publicat nimic, desi, judecând dupa scrisorile trimise rudelor si dupa povestirile mentionate, recuperate astazi, gratie nepoatei sale, Monica Pillat, avea talent de prozatoare, iar vremurile, pâna în 1940-1944, nu erau tocmai potrivnice tiparirii, comparativ cu cele ce au urmat. În plus, fratele sau mai mic cu cinci ani, Dinu Pillat, reusise sa publice în 1941, în foileton, Jurnalul unui adolescent, în 1943, Tinerete ciudata, iar în 1946, Moartea cotidiana. De ce Pia nu si-a publicat povestirile si romanul, cu tot talentul continut în ele si cu toate relatiile ilustrului sau parinte, e greu de spus. Poate pentru ca scrisul era pentru ea un act firesc, fara sa implice finalitatea publicarii, si, mai curând, poate ca la vârsta aceea prefera sa-si traiasca din plin viata, spre deosebire de fratele ei care marturisea ca si-o traise pe a lui multa vreme prin vitraliul literaturii.

 

Frumusetea ei fizica si launtrica, cultura, talentul, rafinamentul si agerimea mintii au facut ca Pia Pillat sa fie curtata si iubita de timpuriu. Se stie ca, aflata într-o calatorie cu tatal sau, la Istanbul, pe când avea vreo 18 ani, remarcata la primul ei bal, unde avusese un succes deosebit, primise o cerere în casatorie de la un turc mult mai în vârsta, prilej de indignare pentru severul Ion Pillat, dar si de tainuita mândrie parinteasca. Dupa mai putin de un an, se marita cu Ilie Arapu, însa casnicia lor nu avea sa dureze prea mult. La scurt timp, îl cunostea pe Mihai Farcasanu, care, desi mai în vârsta decât ea, o fascinase în asemenea masura, încât hotarâse sa divorteze de primul ei sot. Aceasta decizie dusese la ruperea relatiilor cu familia, Ion Pillat interzicânu-i accesul în casa parinteasca si interzicându-le celorlalti membri ai familiei sa o viziteze. Dupa un timp, tatal se mai înmuiase si o reprimise pe fiica ratacitoare, alaturi de logodnicul ei care îi fermecase repede pe toti, ceremonia nuntii lor având loc apoi chiar în casa familiei Pillat. Mihai Farcasanu era – asa cum îl descrie Cornelia Pillat1 – „frumos, linistit, definitiv. Îi privesc fotografia pe care Pia i-a facut-o în acea iarna s1944-1945, n.n.t. Capul îi este vazut pe trei sferturi, profilat pe zapada. Vântul îi rasfira parul des care pe atunci încaruntea si care îi marginea fruntea înalta, bombata. Apar, desenate perfect, sprâncenele piezise, deasupra ochilor mari – cu pupile de culoarea alunei – si nasul usor acvilin, barbia puternica, dar nu voluntara. În coltul gurii strânge luleaua. Privirea îi era întotdeauna tandra cu cei familiali, iar zâmbetul timid ne înstiinta discret ca ne sta la dispozitie.? Cânta la vioara si violoncel, vorbea bine englezeste, scria articole în care polemiza cu „batrânii? liberali si îi mobiliza pe tinerii care îl priveau ca pe un model (asa s-au nascut Scrisorile pentru tineretul român), se documentase în bibliotecile din Londra si Berlin pentru teza de doctorat cu titlul Monarhia sociala, dar cocheta si cu literatura. Scria romane, dintre care a publicat unul în 1946, de factura montherlantiana, intitulat Frunzele nu mai sunt aceleasi, semnat cu pseudonimul Mihail Villara, pentru care a primit Premiul „Culturii Nationale?. A ajuns dupa 23 august 1944 directorul Viitorului, organ al Partidului National-Liberal si presedintele organizatiei Tineretului Liberal. Era firesc sa fie vânat la scurt timp de comunistii care începeau sa acapareze puterea. Pe zidurile unor cladiri din Bucuresti si pe tramvaie aparusera afise cu textul „Moarte lui Mihai Farcasanu, dusman al poporului!?, apoi, cînd Securitatea se mai consolidase, începuse sa fie cautat, nu fara unele aspecte hilare. Iata ce povesteste Cornelia Pillat2: „Într-o zi se afla chiar la el acasa, în momentul în care s-a sunat la usa. S-a dus sa deschida si securistilor care-l cautau le-a spus ca Mihai Farcasanu nu locuia acolo. Aceia au plecat. Securitatea nu era înca bine instruita. În acel timp, de teama unor descinderi, Pia i-a ars romanul, scris de el în Georgia, unde fusese trimis pe front ca simplu soldat. Când a aflat, Mihai i-a spus: Mai bine ma ucideai pe mine.? La începutul lui 1945 îsi lasase mustata, încercând sa-si schimbe înfatisarea, pentru a scapa de urmaritori (astfel „deghizat?, venise în noaptea de 17 aprilie la catafalcul socrului sau, pentru a-i aduce un ultim omagiu), apoi a început sa se ascunda pe la prieteni, la via de la Izvorani a socrilor sai, în casa Piei Alimanisteanu de la Predeal sau chiar în mansarda apartamentului familiei Pillat. Curând a devenit limpede tuturor, dar mai ales sotiei sale, ca mai devreme sau mai târziu tot va fi prins si va înfunda puscaria, împreuna cu toti cei din familie si prietenii care îl ajutasera sa se ascunda. De aici încercarea disperata a Piei de a gasi o modalitate prin care sa-l poata scoate din tara.

 

De la aceste date reale, fara a le preciza, porneste romanul Piei Pillat Edwards, Zbor spre libertate, aparut în toamna anului trecut la Editura Vremea din Bucuresti. El descrie amanuntit si într-un ritm alert aventura, la nivel romanesc, eforturile si primejdiile, la nivelul realitatii, pe care si le asuma o tânara sotie, în vederea pregatirii evadarii ei si a sotului ei dintr-o imensa închisoare în care se transformase România acelor ani. Dar sa urmarim îndeaproape actiunile Tinei Cosmin, protagonista romanului. Din Bucurestiul devenit primejdios atât pentru Andrei Cosmin, cât si pentru cei care îi oferisera adapost pâna atunci, Tina Cosmin îsi duce sotul la o vila aflata la Breaza, apelând pentru transport la un ziarist britanic, Timothy Lloyd, pe care îl cunoscusera înainte de 1944. Câstigând astfel ceva timp de gândire si actiune, tânara cauta cu disperare o scapare, în ciuda tuturor obstacolelor aparent insurmontabile pe care le cântareste cu luciditate aproape masculina: „Orice încercare de a evada din România era pedepsita cu  moartea, daca era descoperita. De-a lungul tuturor frontierelor, pamântul era mereu proaspat arat, ca sa se vada orice urma de pasi. În plus, solul era minat. Întreaga tara era înconjurata cu un fir electric de înalta tensiune. La intervale scurte si regulate, pe toata linia de frontiera fusesera construite turnuri de control. Reflectoare puternice maturau întunericul noptii, astfel încât nimeni nu se putea strecura neobservat. Granicerii erau înarmati cu mitraliere. În preajma fiecaruia dintre aceste turnuri de control, se aflau câini de vânatoare special antrenati de trupele de Securitate.

 

Sa încerci sa treci de toata aceasta retea parea curata sinucidere. Am aflat mai târziu ca, totusi, câteva persoane reusisera sa se strecoare cu bine, în pofida tuturor obstacolelor. Ceilalti fusesera prinsi sau murisera electrocutati.

 

Micul litoral românesc al Marii Negre era pazit de trupele Marinei sovietice, iar plajele erau minate. Vapoare sovietice patrulau pâna la Dardanele.

 

Dar pe calea aerului? m-am gândit. Am aflat curând toate amanuntele. Fiecare aerodrom era pazit de graniceri înarmati pâna-n dinti, iar ofiterii români de Aviatie erau demobilizati. Avioanele, golite de combustibil, erau stationate în cerc pe aerodromuri, cu elicele spre centru. Când se dadea o comanda de zbor, era aprobata numai cantitatea minima de combustibil necesara calatoriei, numai la dus. Odata ajuns la destinatie, avionul trebuia aprovizionat din nou cu cantitatea minima de combustibil necesara întoarcerii la baza. Pilotii români fusesera verificati atent, iar toti cei care nu prezentau suficiente garantii pentru noul regim fusesera dati afara si înlocuiti cu elemente noi, cu creierele spalate. Cum acestia din urma erau rari, existau putini piloti. Evadarea parea imposibila.?

 

Sfidând acest imposibil prin dragostea pe care i-o purta sotului sau, Tina Cosmin da de urma unui fost pilot, {tefan Criveanu, care nutrea aceleasi gânduri de a parasi tara pe calea aerului. Dupa întâlniri succesive, nu lipsite de peripetii, începe sa se contureze un plan de evadare în care erau implicate vreo 8-9 persoane. Când Timothy Lloyd paraseste România, rechemat în tara natala, înca o legatura subreda cu lumea din afara care se spulbera, acesta îi înmâneaza Tinei cincisprezece florini de aur si o pune în legatura cu un conational, Christopher Nelson, pentru a-i cere ajutor în caz de nevoie. Când planul începe sa se puna în miscare, Andrei Cosmin trebuie adus înapoi la Bucuresti si ascuns într-un loc sigur în asteptarea iminentei evadari. Toate acestea pot parea actiuni destul de simple în vremuri normale, însa, în conditiile de teroare din acei ani, orice pas devenea periculos, cu atât mai mult cu cât, neputând sa-l prinda pâna la acea data, rudele si cunoscutii intrasera în colimator, si în primul rând sotia, ca piste ce puteau sa-i conduca la cel cautat.  Asadar, tânara face un drum pâna la Breaza pentru a-si preveni sotul, iar la întoarcere, în tren, trece printr-o spaima teribila, fiind cât pe ce sa fie prinsa, dar salvata în ultima clipa de un necunoscut, pe care-l crede o buna bucata de vreme provocator si securist. Reuseste sa-si aduca sotul la Bucuresti, de data aceasta cu ajutorul lui Chris Nelson si a masinii lui diplomatice, iar ascunzisul – o mansarda -  îi este pus la dispozitie de sora Tinei, Anca. Tina însasi locuieste în clandestinitate la familia Dumbrava, dupa numeroase alte adaposturi schimbate de-a lungul timpului, întrucât este foarte important sa nu puna mâna pe ea Securitatea, nu din pricina chinurilor la care ar fi fost supusa, gândeste ea, cât pentru a nu-l determina pe sotul ei sa se predea pentru a o salva. Când lucrurile începeau sa se miste, când afla ca de evadare îi desparteau numai vreo patru zile, apar alte obstacole: casa Ancai începe sa fie supravegheata, transportul pâna la Faget, localitatea de plecare, care initial era asigurat de un microbuz pentru toti cei noua fugari, cade în ultima clipa, obligând-o pe tânara sotie sa faca rost de acte de identitate pentru amândoi, de o masina sigura, al carei sofer trebuia fireste platit cu o suma considerabila. Dupa noi urmariri si scapari ca prin urechile acului, dupa nopti nedormite si apelarea la toti cunoscutii de încredere, dupa miraculoase rezolvari ale unor probleme financiare, si nu numai, ce pareau fara iesire, aratând spiritul de sacrificiu si solidaritatea umana în vremuri de restriste, Tina si Andrei Cosmin pornesc în calatoria spre Lugoj, pe parcursul careia au parte de noi încercari, mai ales la punctele de control. La Faget, însa, unde ar fi trebuit sa fie contactati de catre o persoana de legatura, afla ca planul a cazut, fiind descoperit de catre Securitate, si ca trebuie sa se întoarca la Bucuresti. Toate eforturile fusesera zadarnice. Este un moment de cotitura, în care pâna si cel mai detasat cititor se vede prins în deznadejdea protagonistilor. În capitala, casa fostului adapost fiind perchezitionata dupa plecarea lor, trebuie gasita o alta solutie, de asta data, într-o mahala, în locuinta unei foste servitoare a familiei Cosmin. Între timp, Tina afla de la stefan Criveanu detaliile deconspirarii, care se dovedesc demne de roman, dar care lasa o portita deschisa spre o posibila îndeplinire a planului initial, peste ceva timp. Alta asteptare înfrigurata, alte emotii la fiecare drum prin oras, la fiecare razie, la fiecare întîlnire conspirativa. În cele din urma, Tina Cosmin primeste din nou confirmarea planului, ce presupune exact aceleasi miscari, cu o singura modificare: ceilalti bucuresteni implicati, printre care  însusi Criveanu, renunta în ultima clipa, cel mai probabil din pricina riscurilor mari si a sanselor mici de reusita. Ramasa aproape singura în aceasta aventura, dar constienta ca alta solutie nu exista pentru ei altminteri, Tina Cosmin merge mai departe, înfruntând din nou imposibilul. Alte eforturi de a face rost de bani pentru plata transportului, alte clipe de intensa emotie, provocata de generozitatea unor persoane din jur, nu o data destul de putin cunoscute înainte, alte tertipuri pentru înselarea vigilentei urmaritorilor. A doua calatorie pare sa debuteze prost, de vreme ce în chiar noaptea de dinaintea plecarii începe sa ninga si se lasa frigul. Dar tocmai acest inconvenient major survenit pe neasteptate este cel care le va asigura o calatorie mai linistita decât prima, întrucât la toate posturile de control, vremea nefavorabila îi face pe soldatii zgribuliti sa fie mai putin vigilenti. Înfruntând si frigul naprasnic, pe lânga toate celelalte neajunsuri, cuplul Cosmin ajunge a doua oara la Faget. Dupa alte emotii, stârnite de îndoielile si aproape de anularea evadarii a celor de acolo, la auzul vestilor cum ca ceilalti au renuntat, planul este în sfârsit pus în aplicare si avionul, un hârb prapadit, îsi ia zborul, schimbând destinatia de pe foaia de zbor si îndreptându-se spre Italia. Scapati ca prin minune de avioanele de vânatoare iugoslave, zburând din nor în nor, spre a nu fi depistati, aproape fara combustibil si înghetati la propriu, dar si de spaima, ajung la Bari unde sunt preluati de Fortele Aeriene Britanice.

 

Am insistat sa prezint firul rosu al romanului Zbor spre libertate, fara a epuiza momentele de suspans si alte episoade colaterale, spre a sublinia personalitatea deosebita a Tinei Cosmin, alias Pia Pillat. Caci, oricât de fabulos-romanesti par întâmplarile narate, ele sunt, asa cum ne asigura si editorul, suta la suta autentice, doar numele localitatilor si ale personajelor, uneori chiar gradele de rudenie fiind schimbate de catre autoare pentru menajarea celor ramasi în tara si ferirea acestora de consecintele nefaste ale Securitatii înca în forta în România la data publicarii romanului în Occident. Curajul cu care depaseste atâtea dificile obstacole, perseverenta cu care cauta mereu conexiuni spre atingerea scopului, nebunesc din punctul celorlalti de vedere, si dragostea netarmurita care pune de fapt în miscare, si stelele, dar si toate rotitele mecanismului evadarii, fac din Pia Pillat un personaj demn de roman, si nu invers. Sunt destule momente în roman în care teama sau emotia o gâtuie, semn ca este si ea om, dar de fiecare data se mobilizeaza, printr-un efort de vointa: „Am apucat averea lui Tim cu mâini tremuratoare, incapabila sa scot un sunet. Mi se rupea inima si-mi venea sa izbucnesc într-un plâns disperat. A trebuit sa recurg la toata stapânirea de sine ca sa ma abtin?(p. 48), „Parea ca-mi pierise glasul. M-am luptat cu disperare sa-mi ascund lacrimile care-mi tâsneau din ochi. Inima mi-era atât de plina, încât dadea pe dinafara. Am vrut sa vorbesc, sa-i spun atâtea lucruri carora ma straduiam sa le dau glas. Dar nu puteam scoate nici un sunet. (...) Niciunul dintre noi n-a spus niciun cuvânt.?(p.162) {i mai surprinzatoare este „inocenta? curajului ei, modestia cu care îsi priveste propriile actiuni, total iesite din comun. Ea, cea care circula cu bicicleta prin Bucuresti si face drumuri prin tara mereu având în ceafa rasuflarea urmaritorilor, admira curajul sotului ei, aflat pasiv în ascunzatoare: „Eu eram cea norocoasa, libera sa ma misc, sa am contacte, sa iau decizii, în timp ce Andrei nu putea decât sa astepte, în ghearele spaimei, prada coroziunii provocate de inactivitate. Totusi, nimeni nu-l auzise vreodata plângându-se, nu-l vazuse deprimat sau macar nervos. Avea un gen de curaj care pe mine nu m-ar putea caracteriza niciodata?!

 

Dupa cum precizam mai devreme, numele personajelor si ale localitatilor, precum si gradele de rudenie, au fost modificate voit de catre autoare. Unele puteau fi lesne decodate de un cunoscator al familiei, altele mai putin, cert este ca, peste ani, într-o discutie cu nepoata sa, Pia Pillat a alcatuit o „legenda? a romanului. Astfel, Tina Cosmin este Pia Pillat, Andrei Cosmin, sotul ei si în realitate, Mihai Farcasanu, Anca, sora Tinei, este de fapt Maria Pillat, mama Piei, de aici si atitudinea ocrotitoare a acesteia, ce impresioneaza în rândurile romanului, Alina Voinea, sora lui Andrei Cosmin, este de asemenea una din surorile lui Mihai Farcasanu, pe numele ei real Mia Lahovari, familia Dumbrava îi reprezinta pe Lili si Ionel Teodoreanu, Timothy Lloyd este ziaristul britanic A.T. Cholerton, iar Chris Nelson, Ivor Porter, lector la Facultatea de Litere în acei ani etc. Însusi faptul ca jumatate din titlurile capitolelor reprezinta nume ale unor personaje din roman, fie ele de prim plan sau de al doilea, este revelator în sensul ca, peste ani, Pia Pillat a simtit nevoia sa multumeasca macar în acest mod oamenilor cu care soarta a intersectat-o atunci si care, consient sau nu, au contribuit la reusita evadarii sale.

 

Înainte de a afla ce s-a petrecut dupa ajungerea în Occident, asadar în „libertate?, sa vedem cum a ajuns sa fie scris si publicat acest roman. Prin anii saizeci, când Pia Pillat divortase de Mihai Farcasanu si se recasatorise cu medicul britanic Anthony Edwards, o buna prietena aflata în alta localitate, Mary Whitehouse, „impresionata de destinul, dar si de talentul de povestitoare al Piei, (...) a rugat-o sa-i istoriseasca în scrisori aventura plecarii ei în exil, iar la sfârsit, a luat toate paginile de corespondenta, le-a pus cap la cap, le-a batut la masina si i-a cerut autoarei îngaduinta de a le da spre publicare.(...) Manuscrisul, conceput în limba engleza, a stârnit interesul editorului Leo Cooper, care a anticipat succesul de public al cartii.?3 Din pacate, acesta i-a cerut sa renunte la  descrierile si portretizarile care nu spuneau mare lucru unui cititor britanic, mizând, ca orice editor, pe latura oarecum schematica a romanelor de actiune. Astfel s-au pierdut introspectiile personajelor, spre care Pia Pillat era înclinata, precum si întreaga atmosfera a Bucurestiului anilor patruzeci, realizata în prima versiune prin descrierea interioarelor, a strazilor, a cartierelor. Mici perle ale atmosferei initiale, dovedind talentul înnascut al autoarei, au scapat – alas! – cenzurii de alt tip decât cea binecunoscuta: „Copacii, smulsi din radacini de bombardamente, zaceau raschirati pe pamânt sau se rezemau de zidurile în ruina, ca niste uriasi extenuati?(p. 90), „Soarele stralucea autumnal si rece, aerul era parfumat cu un amestec de fân si funingine, care-mi aducea în amintire vremuri în care trenul ma ducea spre fericire. Parea incredibil ca primejdia sta la pânda în dimineata asta limpede, în care pasarelele cântau sa-si sparga pieptul, iar vacile pasteau pe pajisti?(p. 180), „Noaptea era linistita, translucida, iar linistea era atât de intensa încât parea sa pulseze. Ne-am oprit din dat zapada si am ramas nemiscati în întunericul fosforescent, patrunzându-ne de sfintenia stranie a acestui ceas. Era ca si cum toate Craciunurile din copilaria noastra se trezisera din somnul uitarii pentru a ne aseza la picioare un moment de puritate, de frumusete absoluta si pura.?(p. 253)

           

Aparut la Londra în 1972 cu titlul The Flight of Andrei Cosmin, romanul a fost apreciat de critici si de cititori, într-un rând propunându-i-se autoarei sa fie ecranizat. Refuzul categoric avea în spate teama de a nu periclita situatia rudelor ramase în tara, care trecusera deja prin experienta anchetarilor, încarcerarii si a domiciliului fortat. Dupa exact saizeci de ani de la evenimentele narate si treizeci si patru de la publicarea în Occident, romanul a fost recuperat si în tara pe care Pia Pillat a fost nevoita sa o paraseasca, recuperare datorata nepoatei sale, Monica Pillat, îngrijitoarea editiei, si a traducatoarei Mariana Net. Editia de fata cuprinde si un set de povestiri intitulat Fata cocorilor, scris de catre Pia Pillat la numai saptesprezece ani. Dar despre fictiunile genuine ale acestei scriitoare necunoscute pâna acum ne vom ocupa într-un articol viitor.

 

Cine citeste romanul, de fapt relatarea unor fapte reale, nu se poate sa nu fie curios sa afle ce s-a întâmplat cu cei doi fugari. Au scapat într-adevar ca prin urechile acului, s-au salvat din temnitele comunismului pe care rudele lor le-au înfundat, au atins libertatea... {i ce au reusit sa faca de acolo? Mai nimic. Glasurile lor nu au fost ascultate. Eforturile lor, zadarnicite. Sperantele, strivite. Occidentul liber si democrat avea alte interese decât implicarea în demascarea comunismului. Jocurile fusesera facute. Paradoxal, iubirea pe care nu reusise sa o învinga teroarea comunista este stinsa încetul cu încetul de dezabuzarea din lumea libera. Când au înteles spre ce au evadat, spre indiferenta si neputinta, Mihai Farcasanu si Pia Pillat s-au despartit. Era prea dureros ca,  vazându-se zilnic, sa-si aminteasca de ceea ce nu putusera sa împlineasca. Inevitabil, gândul cititorului aluneca spre compararea destinelor. Cine sunt învinsii si cine învingatorii? Cei ramasi în tara, anchetati, schingiuiti, încarcerati, omorâti chiar, sau cei evadati în libertate? Cine a atins fericirea, nu aceea exterioara, ci aceea adânca, interioara, descrisa de N. Steinhardt în celebrul sau Jurnal? Dinu sau Pia Pillat? Mihai Farcasanu sau fratele sau Nicu, închis si el o vreme în temnita? Raspunsul la astfel de întrebari e greu de dat, el tine pâna la urma de destinul fiecaruia. {i totusi, deasupra tuturor acestora, cuvintele evanghelistului suna fara doar si poate ca un memento: „Pentru ca oricine va voi sa-si scape viata, o va pierde; dar oricine îsi va pierde viata pentru Mine, o va câstiga.?(Matei 16, 25)

 

 

 

1 In Eterna întoarcere, Bucuresti, Ed. DU Style, 1996, p. 169.

2 In Exilul lui Mihai Farcasanu,  România literara, nr. 7, 20-26 februarie 2002, p. 12.

3 Monica Pillat, în prefata volumului, p. 10-11.