Prin 2000, m-am întîlnit cu profesorul Emil Iordache pe Calea Victoriei, în apropierea redactiei. Nu-mi amintesc deloc de ce eram pe jos si nu cu masina - lucru cu totul neobisnuit la mine. Stiu doar ca era caldura mare. Canicula, de-a dreptul. Asfaltul fierbea, se topea, scotea aburi ciudati, în plina zi. Lumina era atît de stralucitoare, încît totul în jur parea ca un film supraexpus, în care imaginile sînt arse. Nimeni pe strada. Nimeni, nimeni. Cînd, ma trezesc, sub palaria mea cu boruri mari, cu un zîmbet cald, dintr-o barba încercata de caldura: profesorul nostru, Emil Iordache, cu care discutam în facultate vrute si nevrute, întotdeauna pe holuri întunecate – si, uneori, prea racoroase. Nu l-am avut nici la curs, nici la seminar. Cu toate astea, am învatat cîte ceva de la domnia sa. Documentat cu asupra de masura, hîtru, mereu cu un aer conspirativ, doldora de povesti fascinante, Emil Ionescu a fost o prezenta discreta, dar foarte speciala a sfîrsitului studentiei mele. De cîte ori ne desparteam, plecam cu ceva la care sa meditez îndelung si cu folos. În vara aceea, mi-a spus ca-l va traduce pe Daniil Harms pentru Polirom. Era vorba despre Mi se spune capucin. Stiam primul volum publicat la noi, cel din 1982, de la Junimea, tradus de Peianov, Un spectacol ratat. Îmi luase mintile. L-am citit, apoi, pe Harms, mai tîrziu, în traduceri nemtesti si frantuzesti. „Greu“, i-am spus, banal. „Greu“, mi-a raspuns, respectîndu-mi tonul. Apele curgeau pe noi. Am înteles, înainte sa ma topesc de tot de caldura si sa ma evapor, ca spiritul ludic si în doi peri al lui Emil Ionescu se potriveste cu spiritul deopotriva jucaus, naravas, nastrusnic, inventiv, spumos, cumva codat al lui Harms. Un mare scriitor, cu un destin halucinant, cu un verb articulat în fraze si în idei incredibile pentru anii 1920-1930, dar si pentru astazi, a fost recuperat, cu o mare parte a operei sale, si la noi: Daniil Harms.
Bizareria unora dintre scrierile sale are, pe dedesubt, si, uneori, ca forma clara, netrucata, o teatralitate extraordinara. Si o muzicalitate a frazei care mi s-a parut foarte moderna. Sub învelisul scriiturii naive, asemanatoare povestilor sau basmelor pentru copii, picturilor caraghioase cu linii care deformeaza, palpita o literatura mare, filosofica, metafizica, o literatura care se sustrage sabloanelor de gîndire si de rostire. O literatura protestatara, sa-i spunem, fie si pentru simplul motiv ca se sustrage canoanelor. De fapt, Harms a cam facut asta si în viata, si în scrierile sale. Non-conformismul lui, epatarea, pipa si absenta rubascai nationale, zburdalnicia ideilor au deranjat teribil sistemul rusesc al anilor ’20-’40. Si l-au costat pe autor. Opera si viata. Dupa cîteva libertati pe care si le-a permis ca stil de viata, ca expresie literara, dupa ce a fost lider al grupului sau de artisti care credeau în libertatea cuvîntului, si în libertate, în general, dupa ce a scris, citit si publicat poezii, proze scurte si scenete de o ironie fantastica, punînd sub lupe imense nimicnicia, Harms a fost anchetat si redus la un singur tip de literatura, cea pentru copii. Nu ca ar fi ceva lezant, dar pentru forta lui de expresie, de analiza, pentru stilul atît de avîntat, de nou, de original, banuiesc ca nu a fost simplu. Deloc. Pe 23 august 1941 a fost arestat si acuzat pentru opinii defetiste. Internat apoi într-un spital psihiatric, moare de inanitie cîteva luni mai tîrziu, la începutul anului 1942.
Cînd s-a jucat, de pilda, într-o seara literara a gruparii piesa lui Harms, Elisaveta Bam, în „Ziarul rosu“ a aparut un articol care o desfinteaza complet. „Un haos franc, împins pîna la cinism, din care nimeni nu a înteles o boaba, dupa cum au recunoscut cu totii“. Harms, într-unul din caietele de însemnari, scrie o scurta ruga, emotionanta: „Doamne, fa în asa fel încît acolo – despre seratele literare e vorba – sa fie oameni care iubesc literatura. Iar Natasa sa fie mai recunoscatoare cu versurile mele. Dumnezeule, fa ceea ce te rog. Fa asta, Dumnezeule.“
Asa am ajuns sa ma rog si eu, uneori, în privinta celor care vad si judeca teatrul.
Nu m-am gîndit ca Harms se poate pune în scena. Mi s-a parut cinematografic, mai degraba, mai aproape de un delir fellinian. Gasind în text sîmburele zborului Margaretei lui Bulgakov, dramatizat si jucat de atîtea ori, am mers pe mîna regizorului Alexandru Tocilescu. Pîna la capat. Si n-am gresit. Ba dimpotriva. Dupa spectacolul cu acelasi titlu de la Sala Izvor a Teatrului Bulandra, am plecat cu o stare speciala. Ca atunci cînd am ascultat, înainte de ’89, la radio, dramatizarea lui dupa Divanul sau gîlceava înteleptilor a lui Cantemir, care suna ca un manifest. Asumîndu-si codul lui Harms, însotindu-se, pe de o parte cu scenograful Dragos Buhagiar si, pe de alta parte cu Irinel Anghel, o compozitoare de forta, curajoasa si originala – sa nu uitam muzica din spectacolul Amantii însîngerati, tot în regia lui, de la Teatrul National – Alexandru Tocilescu pune în scena o opera bufa cu spirit ludic nesfîrsit si cu o rigoare care nu paraseste spectacolul nici o secunda. Un spectacol cum nu exista la noi, un spectacol care respecta forma de literatura naiva, de desen pentru copii – linia lui Harms – în tot ce este vizual, în tipul de relatii dintre personaje, în tehnica contrapunctului, accentuînd astfel, ca si autorul, forta ironiei, cinismul chiar, în fata derizoriului, gongoricului, prostiei, absursului în care îsi înghesuie unii si altii viata, nimicniciei sub semnul careia o traiesc. Textul lui Daniil Harms îi vine manusa lui Tocilescu. Iar spiritul lui ludic înfloreste în noi si noi imagini, mesaje, formulînd pe scena, ca si Harms în scris, un alt tip de manifest, valabil oriunde si oricît atîta vreme cît aroganta mediocritatii, prostiei de-a dreptul, a non-valorii este încoronata cu drepturi depline. Nu exista încrîncenare în spectacol, nici în text. Exista doar o fantastica si usturatoare manifestare a inteligentei, a talentului, a ironiei, si a unui cinism de o eleganta care socheaza. Cred ca s-a muncit enorm, dar nebunia lui Harm „interpretat“ de Tocilescu a contaminat pe toata lumea, actori, compozitor, scenograf, cor, spectatori. Si revelatia mare, din punctul meu de vedere, este performanta actorilor, a felului în care si-au lucrat vocile ca sa cînte live doua ore si ceva. În scoala de teatru nu s-a facut si nu se face, la acest nivel, o asemenea pregatire. Daca Tocilescu este un ahtiat de muzica, de muzica contemporana, un fin cunoscator si rezoneur, asta nu este ceva valabil pentru toata lumea. Compozitia lui Irinel Anghel, aceasta opera bufa ampla, poantele din partitura, umorul citatelor, prezenta micii orchestre pe scena, cîntatul live, variatia instrumentelor de percutie, corzi, clapele, instrumentele de suflat, chitara rece te poarta continuu într-un fantastic în care este instalat absurdul cotidian. În acest univers al sunetelor cînta si joaca, impecabil, actorii lui Tocilescu. Impecabil. Nu am crezut, de pilda, desi îl vad jucînd, onest, de atîtia ani, dar fara reliefuri semnificative, nu am crezut ca Vlad Ivanov poate sa construiasca asa o performanta, o armonie între voce, extraordinara, si expresivitatea trupului, a gestului, a privirii, a felului în care pune accentele în fraza muzicala, a dinamicii pe care care o are, continuu, pe scena, a punctarii distincte a relatiei pe care o are Ivan Ivanovici al sau cu Elisaveta Bam sau cu tatal ei, sau cu Piotr Nikolaevici. Sare, este solemn, se gudura pe lînga Elisaveta Bam, se plînge, este amenintator, lingusitor, neputincios. Este a doua oara cînd lucreaza cu Alexandru Tocilescu, prima fiind la Amantii însîngerati si mi se pare ca este o întîlnire decisiva pentru Vlad Ivanov. Iar el a înteles asta. Crina Muresan surprinde formidabil în Elisaveta Bam, un rol dificil, cu cheie, complex, cu o partitura muzicala grea, un rol care tine în mîna firele spectacolului. Spatiul fantastic „desenat“ de scenograful Dragos Buhagiar, cu elemente si accente de décor, sau obiecte pur si simplu, art deco, cu aerul unui basm ca Vrajitorul din Oz, în care micuta Dorothy trece prin cele mai aiuritoare întîmplari, aerul acesta l-am gasit imprimat în jocul Crinei Muresan. În inocenta pe muchie de cutit a acestei Elisaveta Bam, acuzata, fara vina, de crima, hartuita si tîrîta în plin absurd de niste impostori, neterminati si confuzi, slujitori obtuzi ai unui regim obtuz, el însusi criminal. În atitudinea copilareasca, naiva a unei femei, de fapt, care, cu latul unei condamnari aberante si nedrepte, naste situatii în care prostia se amesteca cu nebunia învinuitului fara vina care apeleaza, parca, la basm, la fantasme copilaresti, ca sa scape de formele unui absurd socant. Toate astea cu farmec scenic. Serban Cellea, de asemenea, m-a surprins ca voce, în primul rînd, si el cu o partitura grea. Morga personajului sau Piotr Nikolaevici, demonstrativ, ca orice acuzator fara substanta, si vulnerabil cît încape, nu-l paraseste pe actor nici o secunda, provocînd un tip de umor de o mare finete. Doua personaje destul de palide în text, fara vîna, Mamica si Taticul, devin aici sarea si piperul, în doze bine cîntarite, datorita Virginiei Mirea si lui Mihai Constantin, care aduc un anumit soi de sensibilitate si forta, de haz nebun din învîrtitul ochilor sau al sabiei, din vîslitul tandru si absent al barcii pe ape imaginare, din felul în care este purtata o caciula imensa, imensa, ea în sine un personaj, parca. Fiecare actor din acesta distributie este extraordinar, iar efortul unor astfel de roluri cîntate nici nu se simte. Se simte doar bucuria a ceea ce fac, a faptului ca sînt împreuna si formeaza o trupa. Care se intuieste, care se simte, care se daruieste spectacolului acesta putin obisnuit. Plecînd de la text, la muzica, la miza grea, asumata de compozitoare, de regizor, de scenograf.
Ludicul subtil, suprarealist cumva al lui Harms este extraordinar decodat de regizor, amplificat de muzica lui Irinel Anghel, de fabulosul unei scenografii care dezvolta în valuri rîsul, comicul unor tarîmuri aberante, în care copii sînt matriosti suspendate în cer, cu poponeturile pictate cu norisori, din cer coboara obiecte amenintatoare, art deco, Elisaveta Bam se ascunde într-un fotoliu scoica, corul se plimba la poalele unor ziduri falnice, amenintatoare, binecunoscute simboluri ale dictaturii sovietice, iar orchestra, îmbracata elegant, cînta neîncetat, încadrînd spatiul de joc si fantasticul povestii Elisabetei Bam. Atent acum la fiecare detaliu de décor, de recuzita, de costum, de lumina, de umbra, Dragos Buhagiar face ca vizualul sa fie si el protagonist în opera bufa a lui Irinel Anghel, pusa în scena cu har si cu haz de Alexandru Tocilescu, un artist care s-a îndragostit cu adevarat de Daniil Harms, si el un protagonist aici. Artistii se iau la brat si rîd, si plîng, si rîd de prostia si goliciunea în care cei mai multi semeni s-au hotarît sa existe, amenintîndu-i continuu pe ceilalti, pentru simplul motiv ca nu sînt ca ei.
Elizaveta Bam de Daniil Harms . Teatrul Bulandra. Regia: Alexandru Tocilescu. Scenografia: Dragos Buhagiar. In distributie: Crina Muresan,