Orizont, Nr. 8 / 2006


Despre moartea taranului

 Vintilă Mihăilescu


Vintila Mihailescu:

 

Despre moartea taranului

 

Interviu realizat de Otilia Hedesan

 

 

Otilia Hedesan: Te-am ascultat cu interes vorbind la Universitatea de Vest despre moartea taranului si noua criza a reprezentarii. Sunt convinsa ca ceea ce spui tu este consistent, nuantat si argumentat. Personal cred ca interpretarea ta este foarte percutanta. Totusi, nu ma pot retine sa nu te întreb cum se împaca o conferinta cu o asemenea sintagma în titlu, moartea taranului, cu functia pe care o ocupi, aceea de director al Muzeului Taranului Român din Bucuresti?

Vintila Mihailescu: Tot nu am apucat sa schimbam titlul, sau nu am convenit cum ar trebui sa-l schimbam. Multora nu le-a placut, au fost foarte multe reactii si din tara si din strainatate… Pâna la urma a ramas cu acest titlu si asa…

 

– Si titlul a facut glorie.

– În orice caz si-a facut o cariera, ca sa zic asa. Acum, el induce în eroare în raport cu muzeul, pentru ca, daca spui Muzeul Taranului Român, chiar ai o trimitere etnografica clasica. Chiar exagerat de clasica si de esentialista. De fapt discursul muzeului este antifolclorist si antietnograf. Si, pentru multi vizitatori, este chiar postmodern. Bun, asta este discutabil. Dar este clar alt tip de discurs, în care nu apare taranul. Daca ne punem întrebarea 'ce este taranul român în Muzeul Taranului Român?' vedem urmatoarele lucruri: în primul rând ca este un tip cultural; nu este o trimitere etnografica, nu este o prezenta istorica, sociala si asa mai departe. Deci este un tip, un tip uman. Fac paranteza. La un moment dat, Horia Bernea vorbea de 'muzeu antropologic'. Trebuie sa aiba si România un muzeu antropologic! Lucru care iarasi te induce în eroare. Daca stii ce înseamna muzeu antropologic, te trimite la altceva. Pentru el antropologic si antropologie însemna „un tip uman?. Deci avea în vedere prezentarea unui tip uman universal. Dar sa revin… Este vorba despre un tip uman, nu despre o trimitere etnografica. Este vorba despre omul traditional si mai mult, despre omul traditional european de dinainte de Schisma. Si aici Bernea este foarte precis: dinainte de Schisma. Pentru ca acesta este adevaratul taran european si europeanul, deci identitatea europeana este, de fapt, aceea a tipului taranului european de dinainte de Schisma.

 

Din acest punct de vedere, asadar, taranul român trimite chiar la identitatea europeana. Si ca atare este – si asta iarasi este explicit –  si o privire asupra identitatii europene, deci o privire spre viitor. Este o privire tipica ideologiei conservatoare, cu radacini în trecut. Deci pentru aceasta identitate prospectiva a Europei trebuie sa ne regasim adevaratele radacini europene si acestea sunt ale omului traditional european. Întâmplator, istoric, artefactele taranilor – ale unor tarani! – din aceasta parte a Europei care se cheama România sunt si frumoase si la îndemâna si au supravietuit mult mai mult. Deci putem sa evocam, sa prezentam tipul omului traditional cu artefacte românesti. Si aici apare ca vehicul al acestei identitati, al acestui tip, recursul la artefacte din România. Dar, dupa cum stii foarte bine, ele nu sunt prezentate nici zonal, nici istoric si asta nu are nici un fel de importanta. Am facut tot acest excurs pentru a reveni la concluzie: de fapt în Muzeul Taranului Român nu se prezinta…

 

La MTR nu se prezinta tarani din România

 

– … taranul român.

– … sau tarani din România. Pe zone etnografice, din perioade clar determinate si asa mai departe. Câtusi de putin. Mai mult chiar, este distinct în raport cu un astfel de discurs. Pe de alta parte, însa, este evident ca în momentul în care s-a încheiat discursul de baza, deci discursul lui Horia Bernea si al Irinei Nicolau, iar muzeul continua sa existe si trebuie sa fie viu în continuare, trebuie sa ne punem foarte serios întrebarea: de fapt, la ce ne referim cu 'taranul român', cu sintagma care este, totusi, reprezentativa pentru noi? Ori din acest punct de vedere apare latura polemica a acestei afirmatii, pe care am facut-o de foarte multe ori si în deplina cunostinta de cauza…

 

– Moartea taranului român!

– Da, moartea taranului român. Taranul român a murit. Pentru a face, zic eu, cât mai clara… Si pentru a provoca, pâna la urma, o discutie, fiindca de aceea zic eu ca e polemica, nu este un titlu care sa scandalizeze, ci un titlu care sa creeze polemica în dezbatere publica. Sunt doua lucruri aici. Si prima parte esentiala este ca societatea taraneasca a disparut. Nu a disparut ieri sau alaltaieri, fiind un proces de durata, dar este una din ultimele societati taranesti din Europa… Asta este, asta e istoria noastra, dar ea dispare. A început sa dispara chiar înainte de comunism, procesul s-a accelerat putin în timpul comunismului din motive pe care le cunoastem si lucrurile sunt mult mai accelerate acum. Deci, practic, suntem contemporani cu moartea taranului român în sensul disparitiei acestui tesut social specific, aparte, acestui mod de organizare a vietii care se cheama societate taraneasca. Ca mai exista tarani sau indivizi care au apucat acest mod de organizare si, ca atare, au pastrat si vor pastra o anumita cultura taraneasca, asta e altceva. Deci afirmatia 'moartea taranului român' se refera la disparitia societatii taranesti, nu la disparitia culturii taranesti.

 

– Si la disparitia acesteia ca proces, nu ca act.

– Evident. Adica asta e atât de evident, încât e penibil sa o subliniez, dar, ma rog, hai sa o subliniem. Evident ca o cultura supravietuieste… sau elementele acestei culturi supravietuiesc mult disparitiei suportului social. Elemente ale culturii Renasterii supravietuiesc. O vreme, ele ramân si în oameni, în practici. Ramâne macar una din componentele societatii taranesti, oralitatea. Oralitatea continua sa fie un sistem extrem de eficient. Ne încredem în oralitate mult mai mult decât ar fi cazul. În orice caz mult mai mult decât contemporanii nostri din alte tari.

 

 Un fel de mumie vie

 

– Chiar tu ai scris un eseu foarte interesant în „Dilema? despre Mersul trenurilor si cultura orala

– Evident ca ne leaga multe de oralitate. Sigur ca este foarte interesant de vazut ce se întâmpla cu aceasta cultura taraneasca în masura în care societatea taraneasca dispare, în conditiile mondializarii, pe care le cunoastem si în conditiile tuturor schimbarilor foarte alerte din aceasta tara si aceasta perioada. Dar pornind de la constatarea ca nu mai exista societate taraneasca, taranul a murit, hai sa nu-l mai cautam în disperare: unde este ultimul taran autentic, sa-l aducem si sa-l punem ca pe un fel de mumie vie sau ca pe un fel de dovada ca taranul român înca nu a murit.

 

– Si conceptul de autentic pe care îl folosesti este problematic. Chiar el ar merita o dezbatere aparte.

– Merita o dezbatere în sine. Toate aceste lucruri: autentic, traditional, toate acestea sunt legate de 'chipul taranului român'. Bun, taranul român în speta, pentru cazul nostru. Deci, asta pe de o parte. Pe de alta parte, însa, este foarte important faptul – si aici iarasi este latura polemica a acestei sintagme, a acestei afirmatii –, ce ne facem dupa moartea taranului român?

 

– Ce ne facem cine?

– Ce ne facem noi, ca natiune. Ce ne facem noi ca identitate nationala. Deoarece natiunea româna si identitatea nationala s-au construit în mod firesc, si nu se putea altfel în acea perioada, în jurul ideii de 'taran' si de 'popular', pentru ca asa era structura acestei populatii. În momentul în care aceasta populatie, acest tip de organizare pe care s-a construit natiunea, pe care s-a construit identitatea nationala si sentimentele nationale, deci acest suport dispare sau a disparut, intram într-o criza de identitate, dar care trebuie plasata în acest context. Si eu cred ca este mai puternic si mai semnificativ contextul de societate posttaraneasca, daca mi se permite aceasta noua sintagma…

 

– …decât de societate postcomunista.

– Da. Pentru Ungaria, Polonia, Bulgaria… Sa luam Ungaria, fiindca este aici, aproape. Ungaria este si ea o societate postcomunista. Aceasta referinta, postcomunism, este importanta pentru Ungaria. Si pentru noi este. Dar în cazul nostru apare acest element, cred eu ca mult mai definitoriu, ca în aceasta perioada am devenit o societate posttaraneasca în conditiile în care identitatea nationala era legata de tarani. Spre deosebire de unguri, care nu prea au mare treaba, în identitatea lor nationala, cu taranii. Iar noi, da. Deci, în aceste conditii, problema identitatii nationale, asa cum se pune ea în perioada actuala si a culturii nationale si a specificurilor nationale trebuie regândita. Si trebuie regândita în cunostinta de cauza si cu calm. Daca aceasta criza devine isterie nationala nu se rezolva mare lucru. Daca aceasta criza se exprima fie prin „hai sa salvgardam taranul?…

 

Criza si isteria nationala

 

– Sa-l valorificam!

– Sa-l valorificam, sa-l cautam în ultimul colt de tara, ca sa ne dovedim ca înca mai este… Si daca el mai este, noi mai suntem. Acest gen de demers este total iluzoriu si total neproductiv, usor spre hilar. Dar si extrema cealalta, un deconstructivism si un postmodernism total: taranul nu a existat vreodata, este o constructie… Nici cealalta extrema, de a arunca copilul împreuna cu apa din copaie, dat fiind ca toata ideea de taran, ideea de folclor, ideea de cultura populara este o constructie a elitelor într-o anumita perioada si ca atare ea trebuie eliminata… Si, apoi ca este o fantasma naiva, chiar pernicioasa, dat fiind ca este atasata ideii de nationalism; ca atare nici nu a existat vreodata si nu ne intereseaza. Asta este la fel de aiurea, pentru ca, dupa cum am discutat înainte, cultura taraneasca, cultura acestei societati taranesti înca dainuie si înca va dainui chiar prin noi, aici de fata. Traim într-o cultura care mosteneste societatea taraneasca. Si atunci, daca vrem sa ne întelegem, trebuie sa facem referinta, în cunostinta de cauza, ce a însemnat aceasta societate taraneasca, care a fost cultura ei, ce si cum se continua din ea, ce si cum interactioneaza, ce si cum se articuleaza cu contextul actual. Pentru ca altfel, fara aceste doua repere, mondializarea în general si cultura taraneasca româna în particularitatea ei, nu putem sa întelegem nimic.

 

– Deci sa înteleg ca pledoaria ta este aceea de a gasi solutiile pentru a organiza dezbateri publice asupra acestor chestiuni. Sigur ca exista discutii, dar acestea ramân cantonate într-un gen de interes pentru, cum spui, „sa capturam ultimul taran?, „sa valorificam? la maniera idilica aceste lucruri, nu au ajuns în interesul dezbaterii publice. Sunt tabu pentru dezbaterea publica. Daca spui „asa ceva nu mai exista? sau „asa ceva trebuie discutat? esti taxat ca unul care spune clar…

– …trebuie desfiintat. O aberatie! Tot ce am spus pâna acum este, de fapt, o introducere pentru ceea ce, din punctul meu de vedere, ar fi esential: dezbaterea publica. Dezbatere publica nu înseamna dezbatere în public. Dezbatere publica înseamna ceva foarte important, înseamna spatiu public în sensul profund al cuvântului. Or daca România sufera de ceva… Sufera de multe, dar, în mod paradoxal, cred ca sufera cel mai mult de lipsa unui spatiu public si a unor dezbateri publice. Or, sunt absolut de acord ca atunci când fac aceasta afirmatie, taranul este mort…

 

– Este aproape blasfemic.

–… si am deja solutia. Adica eu stiu. Nu… Spun ca este mort, hai sa vedem împreuna… Noi suntem mostenitorii venerabili si reverentiosi ai taranului român, dar hai sa vedem ce facem, ca tata a murit. Asta este, se întâmpla în istorie. Nimeni nu spune ca n-o sa-l onoram pe tata. Nimeni nu spune ca nu suntem mostenitorii taranului român, dar trebuie sa ne traim viata mai departe. Or nimeni nu poate sa afirme ce înseamna acest „mai departe? si cum trebuie sa arate aici si acum. Asta nu poate sa rezulte decât dintr-o dezbatere publica. Ori astfel de dezbateri publice nu exista; exista, în schimb, polemici la limita conflictului.

 

– Si polemici zgomotoase…

– Polemici de atitudine, nu polemici de idei. Deci polemici de atitudine, în sensul ca trebuie sa pastram taranul român, sa mai terminati cu prostiile ca asa ceva nu exista. Sau, dimpotriva: sunteti naivi, conservatori, retrograzi, traditionalisti… Si, un ultim lucru! De ce nu o dezbatere publica pe aceasta tema, moartea taranului român, dar considerata ca proces? Ceea ce iarasi mi se pare evidenta însasi, dar nu e deloc asa: noi suntem foarte reticenti sau inabili în a discuta procese? Discutam fotograme, ca sa zic asa. Ori este traditional, ori nu mai este traditional; ori a murit, ori nu a murit. Sintagma care înca este folosita adesea în acest gen de studii, traditie si inovatie… Pai pe mine asta ma scoate din sarite, e o dihotomie total aberanta. Traditia, prin viata ei, este întotdeauna si inovatie si orice inovatie, într-o societate taraneasca, trebuie sa intre în ciclul traditiei, ca altfel nu este acceptata. Dar sa desfaci apele: asta este traditie, de aici pâna aici este traditie, de aici pâna aici este inovatie, uite cum se grefeaza elementul acesta de inovatie pe traditie, dar îl identifici imediat, vezi ca asta e inovatie… Este o prostie. Este o incapacitate de a analiza viata sociala ca proces, ca dinamica. Viata sociala este un proces si este dinamica. Daca vrem sa o asezam în niste clisee procustiene… Traditia mai exista înca în satul nu stiu care din Maramures. Fug repede acolo, ca o mai gasim, o mai prindem în viata si nu stiu ce îi facem.

 

– Facem o rezervatie!

– Facem, da, o rezervatie. Sau o salvam, o punem în muzee ca sa o tinem minte. Este o prostie… Traditie fata de ce moment al acestui proces, al acestei dinamici? Deci cred ca este important sa gândim o astfel de dezbatere publica sub forma unei dezbateri care ne priveste pe toti, pentru ca suntem parte a acestui proces. Si daca vrem sa ne întelegem pe noi însine trebuie sa întelegem acest lucru. Nu putem sa ne extragem, oricare am fi noi si oricare ar fi statutul si pozitia noastra sociala si culturala, facem parte din acest proces. Si atunci a rupe, a extrage elemente din dimensiunea unui proces si a ne defini numai prin: eu nu mai am nimic de a face cu traditiile astea fiindca eu sunt homo europaeus sau cetatean al lumii… Sigur, asta este o optiune individuala, suntem liberi sa avem asemenea optiuni. Dar dintr-un context cu tot cu aceste optiuni. Si trebuie sa vedem cum aceasta optiune individuala de a fi cetatean al lumii sau intelectual în America sau, eu stiu, orice alta optiune, cum se poate ea interpreta pentru noi însine. Cum se poate articula cu aceste elemente definitorii.

 

O saracire a propriei noastre existente

 

 Pentru ca orice fel de eliminare arbitrara a acestor dimensiuni definitorii este saracie, o saracire a propriei noastre existente. Deci, pe scurt, o astfel de dezbatere ne priveste pe toti. Si trebuie sa fie o dezbatere publica, si nu o dezbatere strict profesionala. Nu este treaba doar a trei antropologi care se cearta cu trei folcloristi si mor unii cu altii de gât…

 

– Sa înteleg, deci, ca pentru tine dihotomia antropolog – folclorist e mai operanta decât cea traditie – inovatie?

– Bun, este mai operanta în masura în care sunt doua institutii, sa zic asa… Sau sunt doua drapele în spatele carora se aliniaza unii si altii în functie, de multe ori…

 

– Nu în primul rând în functie de specializare, ci în functie de optiunile ideologice si emotionale.

– Da, si cu toate inconvenientele acestei povesti… Pentru ca în momentul în care te pui în spatele unui stindard sau al altuia, te uiti urât la cei din fata. Si comunicarea, stim foarte bine, este quasi-nula. Pe de alta parte, diferenta nu este atât de mare între folcloristi si antropologi, ci între oameni de teren prosti si oameni de teren buni. Oameni de teren care privesc realitatea în fata, ca asta e meseria noastra, fiindca a scrie etnografie înseamna a descrie ceea ce vezi… Si poti sa faci o etnografie buna si poti sa faci o etnografie proasta. Daca mergi cu opritori si cu preconceptii, eu caut, din realitate, ceea ce stiu eu ca merita vazut, o sa vezi numai ceea ce crezi tu ca merita vazut.

 

– Sau n-o sa vezi nimic, pentru ca ceea ce crezi tu ca merita vazut între timp nu mai e.

 

Privire nomada

 

– Si atunci o sa-l inventezi, o sa-l creezi, o sa-l visezi noaptea si atunci o sa scrii ziua ce ai visat noaptea. În acest sens nu mai are nici o importanta si nu asta este problema, daca faci aceasta observatie la sat sau la oras, daca o faci în Maramures sau în Italia, unde sunt trei sferturi din maramureseni. Mai mult decât atât, privirea etnografica, în acest context, trebuie sa devina o privire nomada, pentru ca trebuie sa urmeze obiectul studiului. În momentul în care toate aceste populatii pe care le studiem noi sunt ele însele nomade, migratoare, dinamice, nu poti sa stai sa faci monografia satului oricare ar fi el. Pentru ca jumatate din populatia unui sat caruia îi faci tu monografia nu mai e acolo.

 

– Sau daca gasesti un asemenea sat, în care nimeni nu este plecat, e un fenomen în sine.

– Este un fenomen în sine, dar pe care nu-l întelegi decât prin izolare fata de aceasta mondializare. Deci tot acolo trebuie sa faci recursul: ceva s-a întâmplat care a taiat puntile acestui sat fata de mondializare si el se închide în sine fata de ce se întâmpla în jur si reactiv la… si asa mai departe. Deci chiar si în asemenea cazuri nu poti sa întelegi nici macar un sat izolat, care este o exceptie absoluta…

 

– Daca este.

– Daca este, dar facem un experiment mental. Daca este un asemenea sat, el nu poate fi înteles decât prin raportare la miscarile din jur. Deci nu mai poti sa vorbesti ca folcloristul se duce la tara si antropologul e la oras, pentru ca oamenii sunt si acolo si acolo. Si atunci ce faci, folcloristul descrie pâna la halta de autobuz…

 

– Pâna la asfalt.

–… si pe urma preia antropologul. Ce e prostia asta?

 

– Bun, sunt câteva lucruri la care as vrea sa mai revenim, din ceea ce ai spus tu aici. Sa revenim la dezbaterea publica. Nu crezi ca greutatea dezbaterii unei asemenea teme vine dintr-o educatie foarte nefericita, o educatie construita în scoala, poate si în universitati, care e în mare dificultate la a accepta ideea aceasta ca se poate reflecta asupra unor concepte pe care le capatam la un moment dat, credem despre ele ca sunt aproape date…

– Cred ca sunt doua lucruri aici. Cel putin. Pe de o pare este acest esentialism, aceasta naturalizare. Lucrul acesta ni s-a dat ca si când ar fi de la natura. El este. Si procesul de a trece în natura ceea ce, de fapt, este o optiune conjuncturala, culturala este un argument foarte puternic: nu se mai discuta acel lucru. O sentinta, un concept, un eveniment care devine dat, el are toata puterea datului si are 'preotii' care pazesc acest dat sa nu mai fie atins, fiindca este primordial, oricând si oriunde ai plasa aceasta primordialitate. Dar un fapt cultural care are statut de dat primordial adaposteste în jurul sau preotii, sacerdotii. Si atunci exista un sentiment de sacralizare si de impietate daca pui în discutie acest dat primordial. Ori aici e si un fenomen cultural, dar este si un fenomen foarte empiric si foarte pragmatic, pentru ca se creeaza o categorie de „sacerdoti?, ca sa zic asa, care pazesc aceste bunuri date si identitare ale culturii si care traiesc din acest sacerdotiu. Si traiesc chiar la modul foarte pamântesc, au slujbe, statut, bani. Daca ataci… nu, daca pui în discutie acest dat, nu valoarea, nu semnificatia… toti acesti sacerdoti îsi simt functiile, statutul, prestigiul si, în ultima instanta, banii periclitati si vor reactiona violent.

 

– Aceasta dezbatere publica despre taranul român…

– Intra categoric aici. Deci altfel nu ar fi toate polemicile… Revenind la Muzeul Taranului Român, altfel nu ar fi fost toate polemicile… Mai mult decât polemici, conflicte, care au fost si vor fi în continuare… Toate se explica prin acest lucru, fiindca altfel nu întelegi de unde miza, încrâncenarea si luptele si conflictele, câteodata murdare în jurul unor astfel de idei care ar trebui sa fie discutate. În momentul în care sunt discutate, sunt discutabile si pot fi schimbate, pot fi dezvoltate… Ori: asa le-am învatat de la scoala, deci e adevarat! In cultura noastra, care se reproduce prin învatamântul de toate gradele, tot ce contribuie la formarea individului nu se atinge de aceste lucruri. Sau când o face, o face la modul pamfletar, la modul ironic, la modul 'aruncat peste bord', ceea ce, desigur ca nu face decât sa întareasca pozitiile de repliere si de lupta pentru a pastra aceste date.

 

Nu avem exercitiul dialogului

 

Asta este pe de o parte. Pe de alta parte, însa, eu cred, pentru ca întrebarea era legata de dificultatea dezbaterii publice… Cred ca nu avem nici exercitiul dialogului, avem alta dimensiune a educatiei noastre care pune foarte mult accent pe individ si pe creativitatea individului. Un intelectual bun este un intelectual care este creativ, care este autonom, care stie despre ce vorbeste; si exista chiar un cult al intelectualului ca preot al adevarului. Deci noi, sau cei care se considera intelectuali, au revelatii, nu au nevoie de empirie, de date…

 

– De observatii…

– Si atunci e o categorie aparte de preoti ai adevarului, care sunt „intelectualii?, intelectualii între ghilimele, în acest caz… Fiindca intelectual în sine e un cuvânt foarte frumos, sa nu se înteleaga ca am ceva cu intelectualii…

 

– Dupa ce ca se poate crede ca ai ceva si cu taranii!

– Doamne iarta-ma, nu, „intelectuali? – pusi între ghilimele – si care se considera preoti ai adevarului, sau chiar daca nu afirma acest lucru în public, în privat o gândesc foarte puternic si, ca atare, ei nu au nevoie de dezbatere. Au nevoie ori de sustinatori, ori de adversari. Si îsi exercita în aceste lupte talentele oratorice. Si atunci rezultatul unor astfel de dezbateri este: am pierdut adepti, sau am câstigat adepti. Am câstigat adevar… Aici e foarte greu. Deci ceea ce se câstiga nu este o plusvaloare cognitiva, o comprehensiune, o întelegere a fenomenului, ci o redistributie a adeptilor si a dusmanilor. Ceea ce muta miza dezbaterii în cu totul alt registru, total steril, sigur, foarte excitant, foarte de spectacol, fiindca asta se vede imediat.

 

– Bun, tu ca cercetator înteleg ce propui. Dar tu ca director al Muzeului Taranului Român cum crezi ca se poate trece peste acest impas?

– Exact provocând aceste dezbateri publice. Si fiind o institutie care prin identitatea ei, prin plasarea ei se afla în centrul acestei dezbateri, este absolut firesc sa provoc, sa gazduiesc…

 

– Si sa asumi.

– Si sa asum o astfel de dezbatere publica. Fiindca este o dezbatere publica, într-un spatiu public care este o institutie publica care îsi pune aceasta problema. Si si-o pune fiindca nu este doar a mea ca individ, nu este doar a mea, ca muzeu, este a noastra, ca societate.