Virgil Ierunca:

„Chiar când România se afla într-un regim totalitar, adevarata literatura se scria în tara“

Interviu realizat de Libuše Valentová

Libuše Valentová: Stimate domnule Ierunca, o prima întrebare din partea mea ar fi urmatoarea: credeti ca mai este necesara distinctia dintre literatura oficiala si cea de exil si de sertar? M-ar interesa daca se poate compara situatia literaturii române cu ceea ce se întâmpla în literatura ceha. La noi, imediat dupa noiembrie 1989, am încetat sa mai vorbim despre cele trei curente ale literaturii – literatura oficiala, cea de samizdat si cea a exilului. Numerosi critici si scriitori au declarat ca de acum încolo exista numai literatura ceha. Cum vi se pare, din punctul acesta de vedere, situatia literelor românesti?

Virgil Ierunca: Dupa cum nici o tara din Est nu se poate compara cu Cehoslovacia pe plan politic, nici literatura din Est, recte din România, nu se poate compara cu aceste împartiri pe care le-ati gasit în literatura ceha. În România, lucrurile stau în felul urmator: data fiind situatia politica, exista întotdeauna si exista si în clipa de fata o literatura oficiala care este încurajata de oficiali. Cine sunt oficialii? La noi, oficialii sunt, de la domeniul politic pâna la cel cultural, exact aceia care ocupau posturi înalte si sub Ceausescu. E o continuitate exacerbata: toti laudatorii, toti cei care aduceau ode si osanale lui Ceausescu, îi gasiti astazi în posturile-cheie din cultura – edituri, ziaristica s.a.m.d., ceea ce face ca literatura de tip retrograd sa fie astazi încurajata exact de aceiasi oameni. Deci, situatia nu se poate compara cu cea din tara dv. Bineînteles, exista si dupa revolutie o literatura libera care uneori reia ceea ce s-a facut bun în timpul dictaturii. Din pacate, în România n-a existat samizdat, spre deosebire de Cehoslovacia, unde scriitorii erau în acelasi timp si cetateni; în schimb, în România, putinul cât s-a rezistat împotriva regimului totalitar, s-a facut prin literatura, prin cartile publicate. Cred ca România este singura tara din Est unde n-a existat samizdatul. Apareau însa carti care, prin tinuta lor artistica, erau oarecum rezistente împotriva regimului, dar pe plan pur si simplu estetic; de unde disputa existenta si astazi: la noi s-a rezistat, sau nu, prin cultura? În ceea ce ma priveste, am combatut întotdeauna aceasta teza, am spus ca nu neg rezistenta prin cultura împotriva totalitarismului lui Ceausescu, însa am învatat de la scriitorii cehi, polonezi si unguri ca rolul intelectualului în cetate este un rol care depaseste limitele culturii si ale esteticii. Nici un scriitor din România n-a luat exemplul extraordinar pe care l-au dat intelectualilor europeni scriitorii cehi care dupa invadarea Cehoslovaciei de catre trupele sovietice, în august ’68, au acceptat sa faca orice în viata lor particulara pentru a-si pastra puritatea. Unii au plecat direct în închisoare, în frunte cu Havel, altii au ajuns soferi, spalatori de geamuri etc. În schimb, în vremea aceea nu exista nici un scriitor român (cu câteva exceptii de rezistenta si dizidenta, daca n-ar fi sa pomenim decât de Paul Goma si de Dorin Tudoran) care sa fi acceptat sa se comporte în cetatea asediata asa cum s-au comportat scriitorii cehi. Cam atât în legatura cu punctul al doilea al întrebarii dv. – despre samizdat sau, mai exact, despre lipsa lui în România.

Nici în ceea ce priveste al treilea punct – literatura de exil – ce se întâmpla ieri la dv., nu putea sa se întâmple în România, si nu se întâmpla nici astazi. Pentru neo-ceausisti si pentru laudatorii lui Ceausescu, care – repet – ocupa posturile-cheie în cultura româneasca, exilul este, ca si înainte, un exil al „tradatorilor de tara“. Aceiasi scriitori care laudau pe Ceausescu ne împroasca astazi cu aceleasi epitete ca în timpul lui. Numai ca pe atunci, toti laudatorii si oamenii în slujba Securitatii aveau o limita pâna unde sa împinga înjuriile împotriva exilului si împotriva scriitorilor adevarati, democrati, fiindca era cenzura si politica nu accepta înjuraturile decât pâna la o anumita limita. Astazi, presa fiind libera, prapastia e mult mai mare. Înjuraturile care se adreseaza scriitorilor liberi, neoficiali, sau din opozitie, sunt mult mai violente decât în timpul lui Ceausescu. Iar în ceea ce priveste exilul, noi suntem considerati si mai „tradatori“ decât eram înainte. S-a încercat o operatie de învaluire, aceea de a ne capta, de a ne corupe. Nu putem sa spunem, nici eu, nici Monica Lovinescu, ca s-au dus campanii împotriva noastra, pe plan politic. Dimpotriva, ni s-au oferit diverse posibilitati de afirmare oficiala. In ceea ce ne priveste însa, am refuzat toate aceste glasuri de sirene ale puterii actuale pentru ca nu suntem de acord, din punctul de vedere moral si politic, cu regimul actual. Acum, în raporturile generale dintre scriitorii din tara si cei din exil, gheata s-a spart în sfârsit; trebuie sa recunosc ca era si putina vina a scriitorilor din exil. Multi scriitori si prieteni de ai mei aveau impresia ca adevarata cultura si adevarata literatura se fac numai în exil. Am combatut cât am putut aceasta teza si am spus: chiar când România se afla într-un regim totalitar, adevarata literatura se scrie în tara. Si am dat exemple din ceea ce s-a putut înfaptui chiar si sub Ceausescu. Or, acum aceasta mefienta între scriitorii din tara si cei din exil aproape a disparut. Mai exista ici-colo, dar nu cred ca sunt vinovati atât cei din tara, cât mai ales scriitorii din exil. În ultimii ani, toate romanele lui Paul Goma au aparut în România; au fost recuperati si publicati pentru prima oara scriitorii care nu puteau fi nici macar citati, cum ar fi cazul lui Vintila Horia sau al lui Petru Dumitriu. Cea mai importanta editura particulara din România, Editura Humanitas, condusa de un filozof, Gabriel Liiceanu, a publicat toata opera de gândire a lui Mircea Eliade, toata opera (afara de teatru) a lui Eugen Ionescu, si publica toate scrierile lui Emil Cioran.

Noi românii, spre deosebire de cehi si de celelalte natiuni din tarile foste comuniste, ca Polonia si Ungaria, suntem totdeauna originali. Avem o democratie, s-a spus, „originala“. S-a spus asta în ’90, dar vedem ca dureaza atât de original, încât a ramas pâna astazi rusinea Europei de Rasarit. Avem si o literatura „originala“ – cred ca sunt putine tari unde s-a întâmplat fenomenul acesta: scriitori care nu pot fi învinuiti de a fi colaborat cu regimul Ceausescu, care au avut –cât de cât – o atitudine independenta si n-au facut concesii (ba unii din ei chiar au rezistat regimului), dupa Revolutia din decembrie ’89, sub pretextul ca ei sunt apolitici, au devenit auxiliarii si sprijinitorii activi ai actualului regim politic, rupându-se de toti marii scriitori care sunt, bineînteles, în opozitie. Nu ma sfiesc sa dau câteva nume pentru ca oricare cititor al literaturii române, orice cunoscator al profilului intelectual român îi cunoaste. Este vorba de criticul Eugen Simion, de marele romancier care era chiar rezistent împotriva lui Ceausescu – Augustin Buzura, si de un alt critic literar, Valeriu Cristea. Deci, aceasta este marea „originalitate“ negativa a regimului.

L. V.: Dupa ce ati facut distinctiile necesare, v-as ruga sa-mi spuneti (fiindca nu suntem informati prea bine, as spune chiar ca distanta între Bucuresti si Praga s-a marit în ultima vreme), care e parerea dv. despre valorile literare noi aparute dupa 1989, în tara sau în exil, despre numele noi care poate s-au impus, despre operele interesante care au fost publicate.

V. I.: Bineînteles ca n-o sa pot face un catalog. Vreau totusi sa subliniez de la început un fenomen despre care nu stiu daca s-a petrecut aidoma în toate celelalte tari din Est. Dupa decembrie ‘89, asistam în sfârsit la un lucru pe care intelectualitatea româneasca nu-l produsese pâna atunci: mari scriitori, gânditori, eseisti sau romancieri, poeti, parasesc literatura si devin gazetari, scriu eseuri politice. Acest lucru e foarte important, data fiind deosebirea extraordinara care exista  între situatia politica din România si aceea a celorlalte tari din Est. E si foarte îmbucurator ca  oamenii acestia îsi sacrifica vocatia lor de creatori si devin observatori ai fenomenului politic. Chiar fara a avea cultura politica, sunt foarte priceputi si talentati, sunt printre cei mai buni ziaristi actuali (sunt totusi cei mai buni scriitori). Echipa revistei 22  este condusa de doua romanciere de mare talent, de Gabriela Adamesteanu si de Rodica Palade, care înainte n-au facut politica. Poeta Ana Blandiana n-a ramas nici ea în afara politicii, este creatoarea unei societati civile – Alianta Civica. Cel mai de seama critic literar, Nicolae Manolescu, nu numai ca intra în arena politica, dar devine si seful unui mare partid de opozitie, Partidul Aliantei Civice. La revista 22, unul din editorialistii cei mai buni este un adevarat savant, Andrei Cornea, specialist în literaturile clasice si orientalist. Deci în ceasul al doisprezecelea, scriitorii români buni fac ceea ce faceau din primele clipe ale vremurilor grele scriitorii din Cehia. Dar, vorba românului: „Mai bine mai târziu decât niciodata.“

In ceea ce priveste profilul însusi al literaturii si al culturii, are si el ceva inedit, dar nu stiu daca este atât de inedit, daca procesul acesta nu-l întâlnim si în celelalte tari din Est. În orice caz îl întâlnim de pilda în Rusia. În Rusia, va amintiti, în primele ceasuri ale „perestroicai“, era o efervescenta intelectuala, adica scriitorii nu mai stateau sa scrie romane, ci jurnale, memorii etc. Deci, în asemenea momente, este o eclipsa a beletristicii pure si atentia se concentreaza asupra memoriei. Lupta cu memoria e mai urgenta în România decât aiurea. Marea revelatie sunt, în fond, doi autori si doua carti. Cea mai buna carte asupra închisorilor românesti este semnata de un om care înainte n-a scris nici un rând, e de altfel exilat; este în sfârsit marele aport al exilului în epoca aceasta de libertate, dupa decembrie ’89. Este vorba de Ion Ioanid si de Închisoarea noastra cea de toate zilele. Primele trei volume au aparut la Bucuresti, iar autorul traieste în Germania. Sunt memoriile lui „pure“, dar este si o adevarata fresca a regimului concentrational. În acelasi timp a aparut Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, care era un eseist literar foarte curajos în timpul lui Ceausescu, când îi întâlneam numele în diferite publicatii. Nimeni însa n-a fost la curent cu existenta Jurnalului, afara de mine, fiindca, putin înainte de a muri, el mi-a trimis acest jurnal pe niste cai foarte ocolite. A fost un jurnal scris dupa ce el a iesit din închisoare: un jurnal reconstituit. Spre deosebire de Ion Ioanid, forta acestui jurnal nu consta în fapte, ci în semnificatii. De ce în semnificatii? Pentru ca acest eseist, de origine evreiasca, a devenit crestin si s-a calugarit dupa iesirea sa din închisoare (fenomenul nu este chiar atât de singular, fiindca pentru multi insi închisoarea era un fel de academie, iar pentru el a devenit altar). Omul acesta care înainte, începând din 1939, scria eseuri într-o maniera detasata, odata ajuns în închisoare si suferind alaturi de ceilalti, a trait o experienta spirituala asa de extraordinara, încât a scris Jurnalul fericirii – care este, înainte de toate, jurnalul unei regasiri a spiritualitatii. Fie ca esti crestin, fie ca esti agnostic, fie ca esti necrestin, paginile lui sunt zguduitoare. De fapt, paginile cele mai frumoase si cele mai temeinice despre spiritualitatea româneasca nu sunt scrise de filozofi-specialisti, ci de omul acesta. Steinhardt gaseste în închisoare doua valori supreme pentru el, care îi modifica viata si existenta: crestinismul si spiritualitatea româneasca, cu tot ceea ce are ea mai uman si mai luminos, în forma pura si atemporala. Este o aventura traita si expusa dupa aceea într-o carte-jurnal. Acestea sunt cele doua marturii.

În ceea ce priveste literatura „pura“, e o literatura de sertar, pentru ca cele mai bune carti de literatura pura sunt cele ale poetului Mircea Cartarescu. Acesta nu se multumeste numai cu poezia, ci publica si o carte, Visul, care aparuse în ultimii ani ai totalitarismului, dar ciopârtita. Acum e integrala, completata, si a aparut în româneste sub titlul Nostalgia. A fost tradusa si în frantuzeste si publicata în Franta, unde a fost foarte bine primita de critica. Tot în domeniul literaturii de sertar se integreaza unul dintre romanele interesante ale poetei Ana Blandiana, Sertarul cu aplauze.

Bineînteles, la literatura de marturii care este astazi atât de importanta, trebuie sa adaugam si traducerile cartilor lui Paul Goma: acest scriitor nu mai e necunoscut în România; Editura Humanitas si dupa aceea aproape toate editurile au scos carti de Goma si astazi toate scrierile lui sunt deja publicate.

Acum va veti întreba probabil care sunt marile surprize. N-am descoperit nici un mare romancier, deasemenea nici un poet nou. În schimb, în planul gândirii pot sa dau un nume, fiindca este una dintre surprizele extraordinare care au aparut în peisajul intelectual românesc: e vorba de eseistul si filozoful Horia-Roman Patapievici. Are în jur de 35 de ani, a scris enorm sub Ceausescu, dar n-a vrut sa publice un rând: tacerea ca rezistenta interioara. Era un „stiintific“. Va parasi probabil fizica pentru a se preocupa numai de filozofie. Nu i-a aparut înca nici o carte, dar sunt convins ca aceasta surpriza solara se va înfaptui în carti de o mare adâncime. Este probabil cea mai importanta si cea mai neasteptata aparitie intelectuala de dupa decembrie 1989.

L. V.: Mi-as mai permite sa va întreb cam în ce fel vedeti relatiile dintre scriitorii români si scriitorii straini, sau relatiile dintre cultura româna si cea europeana?

V. I.: E un subiect prea vast, de aceea ma voi limita la un aspect.  Ar trebui sa punem accentul mai precis pe lipsa de legatura a culturii românesti si a intelectualitatii ei actuale cu scriitorii din celelalte tari foste comuniste. Ma gândesc întâi la Praga fiindca – spre deosebire de celelalte capitale unde exista totusi zvârcoliri politice, schimbari nu seismice, dar care încetoseaza oarecum relatiile în cetate – în Praga, faimoasa lumina a acestui oras e astazi în deplinatatea ei. Eu cred ca scriitorii români sunt vinovati tocmai pentru ca privesc prea mult spre centrele clasice ale privirii, spre capitalele occidentale. Or, urgenta cea mare este aceea de a îndemna pe scriitorii români sa inaugureze un dialog si legaturi reale între Bucuresti si capitalele celorlalte tari foste comuniste. Dintre acestea, cred ca Praga ar trebui sa ne devina un fel de model. În ceea ce ma priveste, as astepta ca la Praga sa existe initiative de chemare catre acesti fii risipitori care nu-si regasesc adevarata privire. Sigur este ca în fruntea tarii dv. se afla totusi un scriitor, un intelectual.

Paris, iunie, 1994