Idei în dialog, Nr. 12 / 2005


Rugul aprins

 H.-R. Patapievici




Istoria omeneasca a rugului aprins începe printr-un pasaj uimitor dintr-o carte a Vechiului Testament, Iesirea, la capitolul 3. În acea zi (cuprinsa într-unul din numerosii ani ai secolelor XIV sau XIII î.d.Hr.), Moise pastea oile socrului sau Ietro, preotul din Madian. Întîmplator, se afla în acea zi chiar la poalele muntelui lui Dumnezeu – Horeb. Acolo, la un moment dat, a vazut o planta vie (rubus pe latineste, ruj în româna), care ardea, fara sa se mistuiasca, cu o bogata înflorire a flacarii. Stupefiat de aratare, Moise s-a apropiat sa vada cum e cu putinta o combustie fara epuizarea substantei consumate pentru întretinerea arderii. Pîna sa se apropie el de tot, din interiorul rugului aprins a strigat la el vocea Domnului. Nu stiu cum va fi identificat Moise „aratarea minunata“ a rugului ce ardea fara sa se mistuiasca, dar orice modern instruit nu va ezita sa vada în ea una dintre epifaniile exemplare ale divinitatii în lume. Faptul, în sine uluitor, avea sa fie în curînd dublat de un altul, înca mai stupefiant. Pentru oameni, manifestarea divinitatii sub forma rugului aprins a fost prilejul de a afla direct din gura divinitatii o definitie a lui Dumnezeu care nu mai era nici regionala si nici etnica. Daca pîna atunci numele lui Dumnezeu era legat de filiatie, de neam si de sînge („Eu sunt Dumnezeul tatalui tau, Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Iacov!“), de acum înainte numele sau de „identificare“ va fi „Eu sunt cel ce este“ sau, mai corect tradus, „Eu sunt cel ce sva venit vine“.

În mod esential, rugul aprins a întemeiat doua stari de fapt. În ordine simbolica, a oferit model si temei unei imagini recurente a vietii spirituale de oriunde (arderea care nu-si consuma substanta). Aceasta imagine este solidara cu un mod de „functionare“ al substantei divine care o distinge de orice alta substanta si pe care Philon din Alexandria († 40 d.Hr.) îl caracteriza prin cuvintele (cf. Emile Bréhier, Les Idées philosophiques et religieuses de Philon d’Alexandrie, 1924): substanta primara emana existente secundare fara ca prin acest proces sa sufere vreo scadere (a consuma fara a scadea). Peste ani, Constantin Noica († 1987) va face din acest tipar functional „criteriul fiintei“ (Tratat de ontologie, 1981): fiinta se manifesta în tot ceea ce se distribuie fara sa se împarta. Ce reprezinta, în fond, combustia fara consum, emanatia fara scadere de substanta, distribuirea fara împartire? În toate aceste formulari poate fi usor recunoscuta o aceeasi figura a spiritului, potrivit careia exista un regim al spiritului consubstantial manifestarii divine si care apare în imaginea iconica a rugului aprins.

Al doilea fapt exemplar pus în lumina de manifestarea de tip „rugul aprins“ se refera la natura însasi a Absolutului. Rugul aprins a fost, cronologic vorbind, prilejul manifestarii autorizate a unei definitii a lui Dumnezeu care smulge absolutul de sub determinarile constrîngatoare ale rasei, neamului (nationalitatii), filiatiei si chiar a religiei (în sens de confesiune religioasa). De la conceperea Absolutului ca testament al unui popor particular (de unde tema poporului ales), identificarea lui Dumnezeu prin formula „Ehyeh asher ehyeh“ (Iesirea 3,14) – tradus de regula prin „Eu sunt cel care sunt“, Ego sum qui sum – a fost echivalenta cu o rupere de epistema atît de profunda, încît umanitatea este înca departe de a fi mistuit-o complet (înca mai sunt oameni ai religiei care deduc cu dezinvoltura religiosul din etnic: de pilda, afirmatia stranie potrivit careia a fi ortodox decurge din faptul de a fi român; filetismul este o alta ilustrare). În ciuda faptului ca ehyeh reprezinta viitorul verbului haya (a fi), aceasta forma verbala a fost tradusa prin prezentul indicativului. Reluînd opinia celui mai autorizat comentator al Bibliei, Rabbi Solomon Issacson (Rashi) (†1105), exista astazi teologi savanti (Hans Küng, Existiert Gott?, 1978) si filosofi (Ernst Bloch, Das Prinzip Hoffnung, Bd. III, 1959) care sustin ca lectura corecta a formei de gîndire propusa pentru identificarea lui Dumnezeu în Iesirea 3,14 ar trebui sa fie „Eu voi fi cel care voi fi“ sau „Eu sunt cel ce sva venit vine“. (De altfel, traducerile erudite ale Bibliei indica în subsol traducerea literala a originalului ebraic, trimitînd la Iesirea 3,12: „Eu voi fi cu tine…“ Cf. Brown, Driver, and Briggs, AHebrew and English Lexicon of the Old Testament, 1906, unde Ehyeh asher ehyeh este tradus prin „I will be what I will be“.) Sensul nu este, prin urmare, static, ci unul profund si radical dinamic, proiectiv. Altfel spus, Dumnezeul relevat de episodul rugului aprins nu este Unul lui Parmenide, adica acel tip de existenta care îsi putea conserva idealitatea numai sustragîndu-se schimba rii. Nici acel tip de absolut pe care filosofii s-au obisnuit a-l considera ca împietrit, deoarece numai asa îl puteau concepe ca pe o auto-existenta necesara. Absolutul manifestat în arderea care nu se consuma este dinamic si nu poate fi surprins prin intermediul instrumentelor acelei metafizici statice si conservatoare, cu care ne-au obisnuit deopotriva turiferarii Traditiei si teologii care si-au construit reflectia teologica pornind de la o astfel de metafizica subiacenta.

O istorie recenta
În fine, timpul a trecut. În România, tara aflata la oarecare distanta de muntele Domnului, Horeb, a existat între cele doua razboaie un numeros grup de oameni pe care îi lega o anumita exigenta a regasirii traditiei si un non-conformism activ. Potrivit opiniei parintelui Scrima (Timpul rugului aprins, p. 134), formula lor sufleteasca rezulta din bifurcatia pe care evenimentele anilor ’20-’30 au impus-o. De o parte s-au situat cei care au dat un sens etno-cultural si folcloric setei de absolut care îi chinuia (traditiei pe care o cautau); acestia, reprezentînd majoritatea, s-au identificat mai apoi cu o solutie social-politica a exigentei de viata comunitara si au oferit substanta umana nationalistilor, traditionalistilor anti-modernisti si legionarilor. De cealalta parte s-au situat cei, putini, care au presimtit, datorita autenticitatii cautarilor si a exigentei nelinistilor lor, ca exista un sens mai adînc, mai sigur, mai riguros si mai adevarat al traditiei ortodoxe. Între 1 si 7 august 1943, parintele Benedict Ghius (†iunie 1990) si Sandu Tudor (†aprilie 1963, în închisoare) organizeaza o retragere spirituala la Cernauti, asezata sub semnul Schimbarii la Fata (al Transfigurarii), în cadrul oferit de ospitalitatea mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea. Printre participanti, între altii: parintii Sofian si Petroniu, Alexandru Codin Mironescu († ianuarie 1973), Paul Sterian, Constantin Noica (la retragerea care va avea loc peste exact patru ani, în 1947, va participa si viitorul parinte Scrima). Ziua era împartita între celebrarea liturghiei, timp de meditatie si de rugaciune personala, sesiuni de comunicari si de discutii deschise. Consemnate de un stenograf, actele acelor întîlniri pot fi consultate la Biblioteca Sinodului (cf. op. cit., p. 157). La Manastirea Cernica îsi gasise azil în acea vreme un calugar rus pe nume Ivan Kulîghin, care, ca duhovnic, îl însotea pe mitropolitul Rostovului, amîndoi eliberati dintr-un lagar de concentrare sovietic înca din vara lui 1941, cînd armatele române au ocupat orasul Rostov pe Don. Acum, odata cu armata noastra, cei doi s-au refugiat în România. În toamna lui 1943, Sandu Tudor împreuna cu parintele Benedict Ghius si cu Alexandru Codin Mironescu fac cunostinta cu Ivan Kulîghin – numit si parintele Ioan Strannik: Ioan cel Strain –, care îi primeste cu bratele deschise. Parintele Ioan cel Strain fusese format, în anii ’20, în faimoasa comunitate isihasta a schitului Optina Pustnija (despre care vorbeste Dostoievski în Fratii Karamazov). „Puneti-mi toate întrebarile, spunea l, folositi-va de prezenta mea cît mai e cu putinta; nu peste mult, voi fi luat si dus departe.“ (a fost deportat în maruntaiele Rusiei sovietice în toamna anului 1946).

În acest moment se produce reunirea celor trei elemente care aveau sa dea grupului Rugul aprins de la Antim configuratia lui specifica si inconfundabila. Un grup de intelectuali laici împreuna cu un grup de membri ai Bisericii se întîlnesc în convivialitatea facuta posibila de o traditie spirituala vie, redescoperita sub semnul Duhului Sfînt. Altfel spus, formula Rugului aprins de la Antim era data, în acel ceas, de întîlnirea dintre setea de adevar a unor intelectuali laici cu setea de adevar a unor clerici, în spatiul oferit de dezvaluirea unei traditii spirituale vii, prezente, la îndemîna (prin binecuvîntarea izvorîta de la parintele Ioan cel Strain). Potrivit vorbei lui Isaac Sirul, fiecare cauta însotirea celui de o taina cu el. Punîndu-se în comun exigenta cautarii si setea regasirii surselor celor mai vii ale tainei comune, se obtinea o convivialitate – în sens tare, deschisa. Aceasta convivialitate e descrisa de parintele Scrima prin trei atribute: libertatea asocierii (nu exista nici o regula sau ierarhie prestabilita), bucuria circulat iei cuvîntului printr-o verbalizare pasionata si, în fine, încercarea de a transforma oricare experienta, emotie si gînd în intelectiune comunicabila. Restul e istorie contemporana. Odata cu chemarea parintelui Benedict Ghius ca staret al Manastirii Antimului de catre patriarhul Iustinian, începe faza „institutionala“ a Rugului aprins. Ei i se pune capat în august 1958, prin arestarea membrilor grupului si transformarea Rugului aprins, de catre Securitate, dintr-un fenomen spiritual si comunitar extraordinar într-un dosar penal de „uneltire contra ordinei sociale“. Rugul a avut mai multe etape. 1943-1945 este etapa de pregatire. Apoi 1945-1948, perioada primei forme definite a Rugului (perioada primului Antim), în care centrul laic era Sandu Tudor, iar centrul monastic era parintele Benedict. A urmat perioada de dispersie 1949-50, cînd unii dintre membri au suferit prima detentie (spre pilda Sandu Tudor, din 1948 devenit monahul Agaton, arestat între 1948-1952), iar altii, precum parintii Benedict, Sofian si Petroniu ori fratele Andrei Scrima, sunt mutati între 1950-53 la proaspat înfiintatul Seminar Monahal Superior (Manastirea Neamt), unde duhovnicul locului era un fost subinginer de la I.A.R. Brasov, parintele Arsenie Papacioc. Grupul se reface dupa 1953 în Bucuresti, din nou la Antim, si este decapitat cinci ani mai tîrziu. Nu însa înainte ca Dumnezeu sa dispuna scoaterea celui mai tînar dintre membrii Rugului aprins din tara, în noiembrie 1956, pentru a se putea pastra undeva, prin el, nealterata de constrîngerile falsificarilor unei istorii distorsionate, memoria pe care acum parintele Andrei Scrima ne-o restituie în cartea de la scrierea careia se împlinesc anul acesta zece ani, si cinci de la trecerea la cele vesnice a ultimului dintre cei care au purtat-o.