Istoria omeneasca a rugului aprins începe printr-un
pasaj uimitor dintr-o carte a Vechiului Testament, Iesirea, la capitolul 3.
În acea zi (cuprinsa într-unul din numerosii ani ai secolelor XIV
sau XIII î.d.Hr.), Moise pastea oile socrului sau Ietro, preotul din Madian.
Întîmplator, se afla în acea zi chiar la poalele muntelui
lui Dumnezeu – Horeb. Acolo, la un moment dat, a vazut o planta vie (rubus
pe latineste, ruj în româna), care ardea, fara sa se mistuiasca,
cu o bogata înflorire a flacarii. Stupefiat de aratare, Moise s-a apropiat
sa vada cum e cu putinta o combustie fara epuizarea substantei consumate pentru
întretinerea arderii. Pîna sa se apropie el de tot, din interiorul
rugului aprins a strigat la el vocea Domnului. Nu stiu cum va fi identificat
Moise „aratarea minunata“ a rugului ce ardea fara sa se mistuiasca,
dar orice modern instruit nu va ezita sa vada în ea una dintre epifaniile
exemplare ale divinitatii în lume. Faptul, în sine uluitor, avea
sa fie în curînd dublat de un altul, înca mai stupefiant.
Pentru oameni, manifestarea divinitatii sub forma rugului aprins a fost prilejul
de a afla direct din gura divinitatii o definitie a lui Dumnezeu care nu mai
era nici regionala si nici etnica. Daca pîna atunci numele lui Dumnezeu
era legat de filiatie, de neam si de sînge („Eu sunt Dumnezeul tatalui
tau, Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Iacov!“), de acum înainte
numele sau de „identificare“ va fi „Eu sunt cel ce este“
sau, mai corect tradus, „Eu sunt cel ce sva venit vine“.
În mod esential, rugul aprins a întemeiat doua stari de fapt. În
ordine simbolica, a oferit model si temei unei imagini recurente a vietii spirituale
de oriunde (arderea care nu-si consuma substanta). Aceasta imagine este solidara
cu un mod de „functionare“ al substantei divine care o distinge
de orice alta substanta si pe care Philon din Alexandria († 40 d.Hr.)
îl caracteriza prin cuvintele (cf. Emile Bréhier, Les Idées
philosophiques et religieuses de Philon d’Alexandrie, 1924): substanta
primara emana existente secundare fara ca prin acest proces sa sufere vreo scadere
(a consuma fara a scadea). Peste ani, Constantin Noica († 1987) va face
din acest tipar functional „criteriul fiintei“ (Tratat de ontologie,
1981): fiinta se manifesta în tot ceea ce se distribuie fara sa se împarta.
Ce reprezinta, în fond, combustia fara consum, emanatia fara scadere de
substanta, distribuirea fara împartire? În toate aceste formulari
poate fi usor recunoscuta o aceeasi figura a spiritului, potrivit careia exista
un regim al spiritului consubstantial manifestarii divine si care apare în
imaginea iconica a rugului aprins.
Al doilea fapt exemplar pus în lumina de manifestarea de tip „rugul
aprins“ se refera la natura însasi a Absolutului. Rugul aprins a
fost, cronologic vorbind, prilejul manifestarii autorizate a unei definitii
a lui Dumnezeu care smulge absolutul de sub determinarile constrîngatoare
ale rasei, neamului (nationalitatii), filiatiei si chiar a religiei (în
sens de confesiune religioasa). De la conceperea Absolutului ca testament al
unui popor particular (de unde tema poporului ales), identificarea lui Dumnezeu
prin formula „Ehyeh asher ehyeh“ (Iesirea 3,14) – tradus de
regula prin „Eu sunt cel care sunt“, Ego sum qui sum – a fost
echivalenta cu o rupere de epistema atît de profunda, încît
umanitatea este înca departe de a fi mistuit-o complet (înca mai
sunt oameni ai religiei care deduc cu dezinvoltura religiosul din etnic: de
pilda, afirmatia stranie potrivit careia a fi ortodox decurge din faptul de
a fi român; filetismul este o alta ilustrare). În ciuda faptului
ca ehyeh reprezinta viitorul verbului haya (a fi), aceasta forma verbala a fost
tradusa prin prezentul indicativului. Reluînd opinia celui mai autorizat
comentator al Bibliei, Rabbi Solomon Issacson (Rashi) (†1105), exista
astazi teologi savanti (Hans Küng, Existiert Gott?, 1978) si filosofi (Ernst
Bloch, Das Prinzip Hoffnung, Bd. III, 1959) care sustin ca lectura corecta a
formei de gîndire propusa pentru identificarea lui Dumnezeu în Iesirea
3,14 ar trebui sa fie „Eu voi fi cel care voi fi“ sau „Eu
sunt cel ce sva venit vine“. (De altfel, traducerile erudite ale Bibliei
indica în subsol traducerea literala a originalului ebraic, trimitînd
la Iesirea 3,12: „Eu voi fi cu tine…“ Cf. Brown, Driver, and
Briggs, AHebrew and English Lexicon of the Old Testament, 1906, unde Ehyeh asher
ehyeh este tradus prin „I will be what I will be“.) Sensul nu este,
prin urmare, static, ci unul profund si radical dinamic, proiectiv. Altfel spus,
Dumnezeul relevat de episodul rugului aprins nu este Unul lui Parmenide, adica
acel tip de existenta care îsi putea conserva idealitatea numai sustragîndu-se
schimba rii. Nici acel tip de absolut pe care filosofii s-au obisnuit a-l considera
ca împietrit, deoarece numai asa îl puteau concepe ca pe o auto-existenta
necesara. Absolutul manifestat în arderea care nu se consuma este dinamic
si nu poate fi surprins prin intermediul instrumentelor acelei metafizici statice
si conservatoare, cu care ne-au obisnuit deopotriva turiferarii Traditiei si
teologii care si-au construit reflectia teologica pornind de la o astfel de
metafizica subiacenta.
O istorie recenta
În fine, timpul a trecut. În România, tara aflata la oarecare
distanta de muntele Domnului, Horeb, a existat între cele doua razboaie
un numeros grup de oameni pe care îi lega o anumita exigenta a regasirii
traditiei si un non-conformism activ. Potrivit opiniei parintelui Scrima (Timpul
rugului aprins, p. 134), formula lor sufleteasca rezulta din bifurcatia pe care
evenimentele anilor ’20-’30 au impus-o. De o parte s-au situat cei
care au dat un sens etno-cultural si folcloric setei de absolut care îi
chinuia (traditiei pe care o cautau); acestia, reprezentînd majoritatea,
s-au identificat mai apoi cu o solutie social-politica a exigentei de viata
comunitara si au oferit substanta umana nationalistilor, traditionalistilor
anti-modernisti si legionarilor. De cealalta parte s-au situat cei, putini,
care au presimtit, datorita autenticitatii cautarilor si a exigentei nelinistilor
lor, ca exista un sens mai adînc, mai sigur, mai riguros si mai adevarat
al traditiei ortodoxe. Între 1 si 7 august 1943, parintele Benedict Ghius
(†iunie 1990) si Sandu Tudor (†aprilie 1963, în închisoare)
organizeaza o retragere spirituala la Cernauti, asezata sub semnul Schimbarii
la Fata (al Transfigurarii), în cadrul oferit de ospitalitatea mitropolitului
Bucovinei, Tit Simedrea. Printre participanti, între altii: parintii Sofian
si Petroniu, Alexandru Codin Mironescu († ianuarie 1973), Paul Sterian,
Constantin Noica (la retragerea care va avea loc peste exact patru ani, în
1947, va participa si viitorul parinte Scrima). Ziua era împartita între
celebrarea liturghiei, timp de meditatie si de rugaciune personala, sesiuni
de comunicari si de discutii deschise. Consemnate de un stenograf, actele acelor
întîlniri pot fi consultate la Biblioteca Sinodului (cf. op. cit.,
p. 157). La Manastirea Cernica îsi gasise azil în acea vreme un
calugar rus pe nume Ivan Kulîghin, care, ca duhovnic, îl însotea
pe mitropolitul Rostovului, amîndoi eliberati dintr-un lagar de concentrare
sovietic înca din vara lui 1941, cînd armatele române au ocupat
orasul Rostov pe Don. Acum, odata cu armata noastra, cei doi s-au refugiat în
România. În toamna lui 1943, Sandu Tudor împreuna cu parintele
Benedict Ghius si cu Alexandru Codin Mironescu fac cunostinta cu Ivan Kulîghin
– numit si parintele Ioan Strannik: Ioan cel Strain –, care îi
primeste cu bratele deschise. Parintele Ioan cel Strain fusese format, în
anii ’20, în faimoasa comunitate isihasta a schitului Optina Pustnija
(despre care vorbeste Dostoievski în Fratii Karamazov). „Puneti-mi
toate întrebarile, spunea l, folositi-va de prezenta mea cît mai
e cu putinta; nu peste mult, voi fi luat si dus departe.“ (a fost deportat
în maruntaiele Rusiei sovietice în toamna anului 1946).
În acest moment se produce reunirea celor trei elemente care aveau sa
dea grupului Rugul aprins de la Antim configuratia lui specifica si inconfundabila.
Un grup de intelectuali laici împreuna cu un grup de membri ai Bisericii
se întîlnesc în convivialitatea facuta posibila de o traditie
spirituala vie, redescoperita sub semnul Duhului Sfînt. Altfel spus, formula
Rugului aprins de la Antim era data, în acel ceas, de întîlnirea
dintre setea de adevar a unor intelectuali laici cu setea de adevar a unor clerici,
în spatiul oferit de dezvaluirea unei traditii spirituale vii, prezente,
la îndemîna (prin binecuvîntarea izvorîta de la parintele
Ioan cel Strain). Potrivit vorbei lui Isaac Sirul, fiecare cauta însotirea
celui de o taina cu el. Punîndu-se în comun exigenta cautarii si
setea regasirii surselor celor mai vii ale tainei comune, se obtinea o convivialitate
– în sens tare, deschisa. Aceasta convivialitate e descrisa de parintele
Scrima prin trei atribute: libertatea asocierii (nu exista nici o regula sau
ierarhie prestabilita), bucuria circulat iei cuvîntului printr-o verbalizare
pasionata si, în fine, încercarea de a transforma oricare experienta,
emotie si gînd în intelectiune comunicabila. Restul e istorie contemporana.
Odata cu chemarea parintelui Benedict Ghius ca staret al Manastirii Antimului
de catre patriarhul Iustinian, începe faza „institutionala“
a Rugului aprins. Ei i se pune capat în august 1958, prin arestarea membrilor
grupului si transformarea Rugului aprins, de catre Securitate, dintr-un fenomen
spiritual si comunitar extraordinar într-un dosar penal de „uneltire
contra ordinei sociale“. Rugul a avut mai multe etape. 1943-1945 este
etapa de pregatire. Apoi 1945-1948, perioada primei forme definite a Rugului
(perioada primului Antim), în care centrul laic era Sandu Tudor, iar centrul
monastic era parintele Benedict. A urmat perioada de dispersie 1949-50, cînd
unii dintre membri au suferit prima detentie (spre pilda Sandu Tudor, din 1948
devenit monahul Agaton, arestat între 1948-1952), iar altii, precum parintii
Benedict, Sofian si Petroniu ori fratele Andrei Scrima, sunt mutati între
1950-53 la proaspat înfiintatul Seminar Monahal Superior (Manastirea Neamt),
unde duhovnicul locului era un fost subinginer de la I.A.R. Brasov, parintele
Arsenie Papacioc. Grupul se reface dupa 1953 în Bucuresti, din nou la
Antim, si este decapitat cinci ani mai tîrziu. Nu însa înainte
ca Dumnezeu sa dispuna scoaterea celui mai tînar dintre membrii Rugului
aprins din tara, în noiembrie 1956, pentru a se putea pastra undeva, prin
el, nealterata de constrîngerile falsificarilor unei istorii distorsionate,
memoria pe care acum parintele Andrei Scrima ne-o restituie în cartea
de la scrierea careia se împlinesc anul acesta zece ani, si cinci de la
trecerea la cele vesnice a ultimului dintre cei care au purtat-o.
