Valentin Mureşan
Comentariu la Etica Nicomahică
Editura Humanitas, 2006
Dacă este adevărat că Etica Nicomahică a lui Aristotel a dat conceptul occidental de filozofie morală, cum afirmă profesorul Valentin Mureşan în recentul său comentariu la acest tratat, atunci apariţia lui merită atenţia cititorului de filosofie. Într-adevăr, comentariul probează iniţiativa unui gen de scriere filozofică pe care, în cultura română, îl propune profesorul Mureşan, după comentariile sale la Republica sau la Întemeierea metafizicii moravurilor. Un aspect comun al acestor comentarii, inspirat din literatura anglo-saxonă, dă personalitate interpretării la Etica lui Aristotel: dorinţa obţinerii unei reconstrucţii logice care lasă deoparte exegeza ad litteram, comună stilului scolasticii latine, sau interpretarea unor pasaje semnificative doar în spirit pentru întregul textului. Pentru aceasta, el asumă o înţelegere a tezelor tratatului din perspectiva conceptului de dialectică, aşa cum este el definit în Topica: un parcurs al gîndirii de la accepţiile comune ale termenilor supuşi interogaţiei şi pînă la acele principii care fundamentează sensurile curente ale termenilor studiaţi. Un asemenea procedeu are un avantaj: el califică şi reuşitele, şi ezitările, fermitatea principiilor şi precaritatea îndoielilor deopotrivă, şi le prezintă drept gîndire în plin efort de producere neîncheiată a conceptelor.
Metoda îi îngăduie – cred – profesorului Mureş an două reuşite memorabile: mai întîi, în prefaţ a comentariului său, interiorizarea metodei şi transformarea ei într-un concept al speciei traducerii de filozofie antică, distinct de alte genuri ale traducerii prin sinteza dintre filologie şi filozofie şi prin parcursul între sensurile literare şi calificarea lor filozofică. Generalizîndu-şi însăşi metoda propriului comentariu, profesorul Mureşan oferă astfel, în cultura română, o posibilă şi preţioasă identitate a traducătorului de filozofie. În al doilea rînd, o asemenea abordare îi permite autorului să aibă acces la una dintre cele mai interesante pagini ale Eticii Nicomahice şi să surprindă inegalabil esenţa ei: celebra întemeiere a raţiunii practice din Etica Nicomahică, VI, 5, în care fronesis înseamnă, pentru Aristotel, ruptura de conceperea platoniciană a eticii drept ştiinţă cu obiect universal şi afirmarea (curajoasă şi decisivă pentru ştiinţele juridice de azi) a capacităţii minţii umane de cunoaştere a evenimentului singular ca eveniment şi evaluarea lui în afara unei reguli definitive şi uniforme.
Întreaga reconstrucţie are în vedere o cunoaştere raţională a acţiunii, iar ea acordă o prioritate, cunoscută de altfel, virtuţii intelectuale în raport cu celelalte virtuţi. Concluzia comentariului asumă această prioritate şi citeşte Etica Nicomahică drept o etică a fericirii, văzută din perspectiva celebrei distincţii dintre viaţă (adică simpla supravieţuire cotidiană, aşa cum este ea definită la începutul Politicii) şi viaţa cea bună, singura care împlineşte sensul umanului şi care realizează virtutea în aplicarea regulii drepte la acţiunea singulară. Urmînd însă, alături de metoda pe care şi-a propus-o, şi o evaluare a presupoziţiilor strict metafizice ale acestei distincţii, comentariul ar fi ajuns, probabil, la o legătură între înţelegerea evenimentului în etica aristotelică şi cunoaşterea particularului, legînd filozofia practică a lui Aristotel de originile hermeneuticii (de altfel, unul dintre volumele care conduce în această direcţie – Pierre Aubenque, La prudence chez Aristote – lipseşte din bibliografia alcătuită de C. Ducu). Apoi, urmînd, eventual, şi o metodă genetică, comentariul ar fi putut depăşi principiul priorităţii virtuţilor dianoetice prin sesizarea faptului că Aristotel însuşi, în Politica, VII, afirmă viaţa teoretică drept un caz particular al celei practice. Asemenea completări nu sînt însă neajunsuri ale unui excelent şi profesionist comentariu, ci deschideri posibile pe care dialogul se poate aşeza, bucurîndu-se de demnitatea pe care profesorul Mureş an o dă astfel comentariului filozofic.
