„Asa cum exista o medicina infantila, deosebita clinic de cea a adultilor, avem si o critica a debutantilor, pe care nu-i putem opera cu aceleasi instrumente. Cu dalta si ciocanul cu care cioplesti grafitul, nu spargi safirul. Cineva o sa-mi spuna: esti si dumneata de parerea celora care pretind a uza de o alta masura fata de incepatori, spre a nu-i descuraja. Nu sint deloc de aceasta opinie, ba dimpotriva, mi se pare un abuz de a amagi un tinar ascunzindu-ti gindul...
Ideea mea e ca recenzarea cartilor incepatorilor se cade sa fie, dupa o expresie curenta, «constructiva», daca nu se intelege prin acest cuvint obligativitatea caritativa a elogiilor. O critica constructiva este dupa mine o critica superior didactica, ce explica incepatorului cauza pentru care opera lui ramine in totul ori in parte ineficienta. Articolul se scrie nu numai pentru autor, si la urma urmelor prea putin pentru el, ci pentru cititor, caruia i se face exegetic cultura literara, prin raportarea continua la principii... Nu exaltati, fara temei, un incepator, dar mai ales nu-l ridiculizati. Un adevarat critic al tinerilor e acela care are candoarea lor. Si pe urma, in general, fara un pic de ingenuitate viata intelectuala este trista.“ (G. Calinescu, „Criticul debutantilor“, in Contemporanul nr. 22/1958)
Rita CHIRIAN
La debut – ca la resbel. Scoti armele, le lustruiesti in fata tuturor, iti potcovesti caii, purcezi. De preferat, cu ochii inchisi. Altminteri, iti piere curajul. Risc dublu: ori mori in floarea virstei, ori te alegi cu infirmitate viagera. Nici nu stii ce astepti: sa te ignore cu totii, condescendent (paradoxal!), sa stirnesti valuri de indignare, sa te aclame...? Deh, debutul e o deflorare – viol sau tandrete, dupa o vreme nu mai conteaza. Important e faptul in sine, iti ofera o pseudolegitimitate: nu te crede nimeni?! pac! scoti hirtoaga! Verba volant, scripta manent – iti spui, pasind (parca putin mai hotarit) mai departe. Dincolo de toate astea, scrisul inceteaza a mai fi joc, esti (sau incepi sa te crezi) o masinarie scripturala, care tocmai a iesit din perioada de garant ie si orice defectiune poate insemna ghena. Devii „promisiune“, unii asteapta „confirmarea“, te intreaba, mefient, „la ce lucrezi“ (horribile dictu!). Te profesionalizezi si te (poate) paste somajul, ajutorul social si grevele foamei. Te faci mare (responsabil/responsabilizat) prea repede si tu nu ai decit citeva luni, nici macar un an... Mizericordie! Cauti, adulmeci. Asa cum timp de 9-10 ani ai facut-o si poate o vei face in continuare, in cautarea unei voie/voix personnelle. Sovaielile tale nu pot fi decit o suma de ezitari, cartulia ta –un best of, poate incoerent, bombastic, endemic, dar egal cu tine insati. Sevraj e un metasevraj. (Sevraj, poezie, Editura Vinea, 2006; Premiul national „Mihai Eminescu“ pentru debut, 2007)
Bogdan CRETU
Debutul meu a fost mai curind intimplator decit premeditat. El s-a petrecut la Editura Timpul din Iasi, avind privilegiul obtinerii unei subventii de la Ministerul Culturii. Propunerea, evident, am facut-o in mare graba; asa se justifica si titlul stingaci-metaforic: Arpegii critice. Intentia mea era sa debutez cu monografia despre Matei Visniec, care a aparut la o luna dupa culegerea de cronici. Dar, una peste alta, am avut deja cam prea mult noroc (mai mult, oricum, decit meritam) cu acest prim volum: am obtinut, nesperat, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, fapt ce mi-a deschis, recunosc, citeva prolifice cai, si Premiul pentru debut al revistei Convorbiri literare. Paradoxal, pentru cartea despre Visniec am obtinut un alt premiu pentru debut, al Ziarului de Iasi, care m-a onorat in egala masura, si pe care l-am primit fara mustrari de constiinta, pentru ca, luat repede, as spune mai curind ca am debutat cu doua carti simultan, nu cu bietele Arpegii... Iar monografia, mai scortoasa, mai scrobita, desi ma reprezinta probabil mai putin, este legata de o virsta anterioara preocuparilor constante de cronicar. Bref, am debutat cu dreptul, nimic de spus! Dar, probabil pentru ca m-am hirsit prea devreme, marturisesc cu mina pe inima: mult mai emotionant a fost momentul aparitiei primului articol, la 19 ani, decit publicarea celor doua prime carti. Sa fi fost virsta, naivitatea, tracul cauzat de pierderea virginitatii? N-as sti sa spun, o constat pur si simplu. (Arpegii critice, critica literara, Editura Timpul, 2005; Premiul pentru debut al USR, 2006)
Augustin CUPSA
Citind intrebarea anchetei, mi-a venit instantaneu in cap (nu stiu de ce) reclama aceea la pasta de dinti, care rula in nestire la televizor prin 1990. Era vorba de „barbatul de 30 de ani“ caruia ii mergea foarte bine la multe capitole, dar nu statea deloc bine cu dragostea. „Dar cu dragostea cum stai?“ era intrebarea. Dar cu debutul cum stai? „Sincer? Dezastru...“ Lasind gluma deoparte, pot sa spun ca am „experienta“ debutului atit in proza, cit si in poezie. Am intilnit si indiferenta, dar si recunoasterea unor persoane avizate care mi-a intarit convingerea ca a meritat sa pun atit suflet, cit si munca, si sa scriu. Am debutat (si in poezie, si in proza) prin concurs, si ma bucur pentru asta, desi nu cred ca un concurs (sau un premiu) valideaza (sau invalideaza) o carte, o opera sau valoarea unei persoane. Mie insa, aceste concursuri mi-au dat sansa sa public, singura sansa. Nu am timpul, energia si ingaduinta propriei cenzuri de a umbla pe la edituri sau persoane care decid cine publica si cine nu. În plus, cu sau fara bunavointa/credinta, sprijinul si altele din partea revistelor, criticilor literari, grupurilor si grupuletelor literare, cartile merg, au viata lor, valoarea lor, ajung la cititori (multi, putini, avizati sau neavizati), iar pe acestia nu ii intereseaza ca e prima, ultima, a cincea sau a zecea carte a autorului. Ci numai daca aceasta le ofera acel ceva de care au nevoie atunci. Macar din acest punct de vedere, cartea de debut e la fel ca oricare alta si autorul trebuie sa tina cont (si) de asta. (Perforatorii, roman, Editura Cartea Româneasca, 2006; Premiul USR si al Editurii Cartea Româneasca pentru manuscrise)
Matei FLORIAN
Nu ca as tine cu tot dinadinsul sa contrazic pe cineva, dar – desi pe Baiuteii scrie negru pe alb Filip Florian si Matei Florian – eu inclin sa cred ca, cel putin in ceea ce ma priveste, debutul meu s-a petrecut intr-un troleibuz. Pe cuvintul meu de onoare: nu vreau sa fac piruete, tumbe sau giumbuslucuri, dar am senzatia certa ca debutul unei carti nu se masoara de la data aparitiei ei, ci din momentul acela, magic sau mai decolorat, de cind prima fraza, prima imagine, primele personaje se insinueaza in sufletul si in mintea ta, ca sa ramina acolo, alaturi de tine, pina la sfirsit. Toate cite urmeaza – pagini si capitole, bucurii si suferinte, sau, mai apoi, cronici si interviuri, laude sau negatii, confirmari sau deziluzii – nu pot fi decit consecinta (fireasca) a acelei fraze, a acelei stari, a acelei clipe. Tin sa multumesc pe aceasta cale soferului troleibuzului 69 care a condus lin si prudent pe ruta Favorit – Piata Universitatii, si mai tin sa-i pomenesc in aceasta fraza pe cetatenii ce au avut bunavointa sa-mi respecte desprinderea temporara de contingent. Datorita lor pot spune cu mina pe inima ca la debut e, in general, bine: o zi insorita, aglomeratie putina si un troleibuz care se desprinde incet de realitatea imediata la contactul cu niste luminite fistichii nenumite. În rest, dupa cum spuneam si in alta parte: Cosuta mi-a spus intotdeauna sa nu-l pocnesc pe Cristos. (Baiuteii, roman scris in colaborare cu Filip Florian, Editura Polirom, 2006)
Stefania MIHALACHE
La debut sint in principal senzatii amestecate. Fata de artele, sa le spun asa, performative, comparind de exemplu cu un debut in teatru sau muzica, un debut in literatura nu presupune nici o performare imediata, din partea ta ca autor, la intilnirea cu publicul. Ai scris o prima carte, aceasta e publicata si cu voi doua se vor intimpla lucruri asemanatoare, dar si diferite. Un debut presupune si o lansare. La lansarea cartii tale vei fi acolo, aproape un spectator ca si ceilalti. Cu un sentiment de dedublare placuta, frematatoare. Cu o curiozitate la fel de mare ca a lor. Niste oameni (un critic, un redactor) vor vorbi frumos despre cartea ta. Îti vei dori ca ceea ce spun ei sa fie adevarat, adica vei cauta in vorbele lor si adevarul tau. Va veni si momentul tau. Micul tau moment performativ sau, mai bine zis, metaperformativ. O sa le vorbesti si tu despre cartea ta, o sa incerci sa cristalizezi, sa capturezi intr-o forma cit mai aproape de esential mesajul cartii tale. Si-n acelasi timp sa zimbesti, sa incerci sa nu tremuri prea tare, sa ai umor, sa-i farmeci. Inconstient, o sa vrei sa te porti putin ca si cartea ta. Cum ai vrea tu sa se poarte ea cu cititorii ei, in lipsa ta. Sa recuperezi putin din unitatea voastra pierduta, acum cind ea e a lor si tu esti data din nou lumii preformale de semne. O sa urmeze apoi pupaturi, flori, felicitari si o sa-ti dai voie sa te simti putin on top of the world inainte sa incepi sa cobori de-acolo, intrebindu-te cit de bine ai reusit de fapt sa scrii, ce cronici o sa primesti si, nu in ultimul rind, and now what do I do? Si cu asta, gata. Ai debutat. (Est-falia, roman, Editura Paralela 45, 2004; nominalizat pentru sectiunea Opera Prima la Premiile Prometheus, 2005)
Anca Maria MOSORA
Primul lucru care mi-a venit in minte, auzind intrebarea, a fost „in raport cu ce“? Cum este la debut, in raport cu ce anume? Cu momentul in care manuscrisul era inca unul de sertar? Daca da, debutul a fost o despartire. Textul asupra caruia aveai un anume tip de monopol nu iti mai apartine in acelasi fel. El incepe sa se miste independent de tine, sa stirneasca reactii, sa vorbeasca pentru tine. Textul devenit carte inverseaza cumva pozitiile de forta de dinainte si incepe sa te constringa. Cum arata debutul literar pe piata noastra de carte? Debutul l-am resimtit ca pe un fel de introducere intr-o societate anume: aceea a consumatorului de carte. Esti prezentat acestei societati. Granita dintre persoana ta si cartea pentru care te afli acolo este destul de imprecisa si, de aici, nenumarate neajunsuri. Lucrurile ar trebui sa fie putin altfel. Cartea ar trebui sa fie cea introdusa, prezentata. Autorul este, in acest prim moment, mai putin important. (Arhanghelii nu mor, roman, Editura Humanitas, 2005; Premiul pentru debut al revistei Cuvintul, 2006)
Oana Catalina NINU
La aproape doi ani de la aparitia Mandalei, nu mai stiu daca intr-adevar am scris o carte sau doar persista in mintea mea ideea ca as fi scris una. Receptarea din partea criticii a fost deopotriva pozitiva si negativa, intrucitva surprinzatoare sau pur si simplu plata; si daca mi-am dorit ceva de la acest volum a fost cu siguranta faptul de a declansa o reactie, de a nu ramine intr-o totala indiferenta; si nu neaparat in sensul ca Mandala ar putea aduce o reala schimbare in literatura româna contemporana, ci mai curind in alt sens, in acela de a avea o viata proprie, de a umple un moment (iar nu o umbra). Ca si altor volume de debut sau, in general, ca si altor volume apartinind literaturii foarte tinere, Mandalei i s-a reprosat lipsa unui „centru“, a unui nucleu generator, a unei idei sau imagini centrale care sa le atraga magnetic si sa le sustina pe celelalte; un alt repros a fost lipsa de sustinere a titlului. Însa am impresia ca deja nu mai exista o coerenta a imaginilor poetice, o gradare si o logica a aparitiei lor in text; in al doilea rind, cuvintele nu se mai lipesc unele de altele, exista nenumarate fisuri, fracturi, falii, deoarece poate ca nu se mai mizeaza pe un stil, ci pe incapacitatea (imposibilitatea?) de a gasi sau de a inventa un stil nou, propriu. Un alt fel de avangardism. Însa receptarea care intr-adevar m-a uimit nu a fost aceea a criticii, ci cealalta, a „publicului“. Si nu in cadrul unor lecturi in spatii special amenajate. Am citit, de exemplu, pe plaja la Vama Veche, in mijlocul unui grup de elevi/studenti din Navodari; reactiile au fost de-a dreptul bizare: toata seara si a doua zi auzeam, in loc de replici, anumite versuri sau sintagme din textele mele. O experienta cu adevarat neobisnuita! (Mandala, poezie, Editura Vinea, 2005; Premiul national „Mihai Eminescu“ pentru debut, 2006)
Oana PUGHINEANU
Daca as fi o vedeta, acum ar fi momentul sa ma fisticesc gratios si sa incep lista de „multumiri“. Asta ar fi chiar comic, avind in vedere subiectul cartii mele: cui sa multumesc pentru plictiseala, cui – pentru ratare si cui – pentru prostie? Cui altcuiva decit mie insemi? Dar, schimbind tonul, daca e sa transpun raspunsul in plan existential, atunci trebuie sa recunosc (alaturi de Sartre) ca orice intrebare aduce cu sine neantul… Consider aceasta carte un mod de a „lucra“ cu angoasa, in incercarea de a surprinde textul in capacitatea lui de a indura tristetea unei libertati fara obiect. Gindindu-ma la intrebare, mi-am adus aminte de o scriitoare care, in cadrul unei intilniri cu publicul, a marturisit ca ea nu s-a simtit niciodata „acasa“. N-am avut curajul sa-i pun atunci singura intrebare care mi se parea cu adevarat importanta (si care e un analogon al intrebarii la care incerc sa raspund acum): „Avind in vedere acest disconfort continuu de care vorbiti, ce reprezinta pentru dumneavoastra aceasta intilnire, momentul acesta pe care, totusi, v-ati hotarit sa-l impartasiti cu noi? De fapt, puteti cu adevarat sa-l impartasiti?“. Înca nu am curajul sa(-mi) pun aceasta intrebare. Mi-e teama ca ea vizeaza acea intimitate despre care singurul lucru care se poate spune cu siguranta e… nimic. (Plictiseala. Ratare. Prostie. Biobibliografie selectiva, recenzii si eseuri, Editura Casa Cartii de Stiinta, 2006; Premiul pentru debut al USR – Cluj, 2006)
Costi ROGOZANU
Debutul meu nu se poate numi tocmai debut: cartea este compusa din recenzii, eseuri, polemici pe teme culturale. Senzatia inceputului a existat, evident, cind mi-am vazut cartea tiparita. A fost accentuata de recenziile care au intimpinat acest volum. Citeva, venite din partea unor oameni pe care ii respect, au fost neasteptat de ingaduitoare, ba chiar „pozitive“, lucru oarecum neasteptat, pentru simplul fapt ca mai toate grupurile culturale importante s-au declarat (public) grav atinse de opiniile mele. Recenziile negative au fost oarecum previzibile, cu exceptia uneia, in care mi se repros a ca era scris in prezentarea de pe pagina de garda cum ca predau la Litere (chiar predau de vreo 6 ani, in calitate de doctorand). În rest, diversi oameni de serviciu reprezentind zona primitiva a culturii române de azi (Buzura, Simion si satelitii) mi-au aruncat observatii „grele“ care m-au flatat. Debutul unui critic este sortit unei receptari exclusiv „specializate“ – un critic nu poate spera decit la lectura unor alti critici, lucru cumva trist. Dupa acest debut am realizat ca singura miza adevarata a criticului ramine deschiderea analizei de carte, fara mari compromisuri, catre un public ceva mai larg. Nu ma intereseaza „recunoasterea“ academica prin recenzii (pentru asta exista doctorat, studii filologice). Sper ca unele exemplare din librarii sa fi ajuns in miinile unor cititori pasionati, mai putin implicati in lumea culturala. Nu m-am simtit nici dupa publicare ca „autor cu o carte“, dar m-am bucurat ca articolele au fost strinse intr-o forma perena si sint mai accesibile celor care vor sa afle mai multe despre minunata batalie culturala româneasca din ultimii zece ani. (Agresiuni, digresiuni, recenzii si eseuri, Editura Polirom, 2006)
Andra ROTARU
Aceasta este o intrebare prin care asteptarea cititorului este indreptata catre resursele umane existente in autor. Un fel de telenovela prin care ti se distrage atentia de la ce este esential. Se asteapta un raspuns cu valente umane, ca de exemplu: cartea este originala, acest lucru s-a produs in urma unor eforturi uriase etc. Se creeaza o reprezentare – pentru cel care intreaba – nu despre ce este debutul, ci despre cum este omul din spatele cartii, se umple un gol monden, se umple o imagine pe care trebuie sa ti-o formezi despre persoana care scrie. Mie mi se pare o pista falsa. De ce trebuie cititorul sa stie cum se simte omul care scrie? De ce trebuie sa existe si divagatia catre ce simte autorul dupa debut? Avem nevoie de sentimentele si emotiile autorului, ca sa citim o carte? Un fel de marketing subliminal care ii poate creste rating-ul? Cred ca exista scriitori inainte de a fi scris un text. A scrie prima carte nu tine decit de o dezintimizare prin care renunti la cel mai intim si mai pur sentiment care exista in tine. Nu am debutat decit in sensul in care am facut un sacrilegiu. A fi scriitor nu este o modestie, poate este o brutalitate si o exacerbare a orgoliilor. De ce simte autorul nevoia sa-si expuna sufletul? Devine un talger cu forte egale: in cititor nasti curiozitati, iar tu ca autor trebuie sa iti asumi actiunile pe care le provoci. Mi se pare un demers similar povestilor in care niste personaje cereau sa le fie aratata iubirea pe care fiicele le-o poarta: unele declarau ca il iubesc cit luna de pe cer, altele nu puteau sa-si decline iubirea, chiar daca iubeau. Poate ca acesta este scriitorul, o victima prinsa intre sine si resursele sufletesti ale celui care citeste. (Într-un pat sub cearsaful alb, poezie, Editura Vinea, 2006; Premiul national „Mihai Eminescu“ pentru debut, 2006; Premiul pentru debut al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, 2006)
Livia ROSCA
Nu stiu cum este la a doua sau la a zecea carte si daca sint diferente esentiale intre debut si restul cartilor pe care le scrie un autor. Îmi lipseste comparatia si nu vreau sa presupun. Pentru mine, scrisul este o comunicare complementara celei cotidiene. Ma folosesc de el pentru ca imi da confort si, scriind, am un mai bun acces la mine insami. Nu exagerez daca spun ca simt pentru mine, dar scriu pentru altii, catre altii. Comunic. De aceea debutul este pentru autor ocazia potrivita sa primeasca un feedback la mesajul pe care il transmite. Iar volumul meu a fost unul norocos. A fost discutat, a avut cronici in reviste si pe bloguri cu specific literar. Eu le-am postat, din onestitate pentru cititor, la adresa www.livia.ro. Am vrut, in acest fel, sa-i ajut sa decida daca vor sau nu cartea, dupa ce vor fi consultat mai multe pozitii asupra ei, nu doar una singura. În raport cu scrisul, nu ma simt altfel dupa debut. Am aceeasi lejeritate pe care o aveam si inainte. Dar, pentru mine, scrisul nu este totul. Asta poate sa nu placa in contextul in care cei mai multi autori inca mai pozeaza in creatori cu destin inalt, oameni aparte, diferiti de restul. Pentru mine este doar o alta forma de a comunica, egala cu toate celelalte, pe care le folosesc si le adaptez in functie de context si de tinta mesajului. Daca nu am ce sa comunic, nu scriu si nu mi se pare deloc o tragedie. (Ruj pe icoane, poezie, Editura Cartea Româneasca, 2006; Premiul national „Mihai Eminescu“ pentru debut, 2007)
Eugen SUMAN
Ca sa ma exprim colocvial, la debut e nasol. Nu o sa generalizez, poate ceilalti debutanti nu se confrunta cu nici una dintre problemele mele, desi ma cam indoiesc. Cartea nu se gaseste decit la chioscul din fata Muzeului Literaturii si, sincer sa fiu, mi-e cam rusine sa trimit oamenii sa o cumpere de acolo. I-am trimis pe la „Carturesti“, nu mai erau exemplare. Am mai trecut pe acolo, nu mai sint, presupun ca nu s-a deranjat nimeni sa le mai trimita (sau poate nu le-au mai acceptat ei). Cronici au fost foarte putine, probabil tot pentru ca nu e disponibila cartea. Am fost nominalizat la Premiul „Mihai Eminescu“ pentru debut, dar nu eram nici fata, nici nu scriam despre Groaznicele dar Subtilele Probleme ale Feminitatii (trademark), asa ca, evident, nu m-am regasit printre cistigatori (ar fi fost buni banii). Ca atare, m-am hotarit sa nu mai trimit la alt concurs de debut, ca e evident trend-ul de citiva ani incoace. Scriu la al doilea volum, sint implicat si intr-un proiect hibrid, o sa dau mai multe detalii pe blogul meu. Mi-am inceput cariera in publicitate si imi sfatuiesc colegii intr-ale scrisului sa faca la fel, daca sint in stare. Satisfactiile sint mult mai mari, si in plan creativ, si in plan financiar. Lumea literara româneasca e, cu mici exceptii, foarte urita. Le multumesc micilor exceptii, se stiu ei/ele. (Arcuri Electrice. Formele de sub piele, poezie, Editura Vinea, 2006)
Ara SEPTILICI
Debutul nu exista. Exista doar scrisul. Ca vrei tu sa-l si scoti in lume, asta e alta tema. Are de-a face cu teama ta de-a ramine singur si necunoscut. Aici e multa carne: poate fi scrisul un substitut pentru spaimele tale si, in final, pentru nevoia de-a fi insotit, macar din cind in cind? N-o sa stiu niciodata pina la capat, dar pot spune ca pe termen scurt, da, are de-a face. Si asta e nasol, scrisul sucks din punctul asta de vedere. OK, e foarte greu sa admiti ca-ti trebuie expunere, e un gest usor de incadrat la categoria exhibitionism. Problema e ca, de obicei, nu apuci sa dai tot in prima carte. Asta ar fi perfectiunea. Dai tot si scapi. Te duci in alta parte, ca viata e scurta si poate mai ai si alte treburi. Daca debutul tau a fost rasunator, atunci ai incurcat-o. Esti in faza in care ti se spune ca trebuie sa confirmi, ca debutul nu-nseamna decit atit, niste pagini pe care trebuie sa le continui cu ceva cu-adevarat serios, ca sigur, te bagam in seama, fiindca promiti. Cred, cu toata puterea, ca scrisul e ceva ce trebuie facut doar pentru cei pe care-i iubesti. Asa, ca un martisor pe care il agati de pieptul lor, ori de cite ori e gata. (Dublul, roman, Editura Paralela 45, 2006; Premiul pentru debut al revistei Cuvintul, 2007)
Adrian TUDURACHI
Cred ca cel mai tare m-a uimit ca debutul era inevitabil. Ma asteptam sa fie un lucru dificil. Dimpotriva, publicarea a devenit imperativa aproape inainte sa am un text. La inceput, a fost vina intirzierii (am citiva ani peste treizeci, cu vreo cinci mai multi decit cei care au debutat din generatia mea); apoi au fost constringerile materiale: un salon de carte, tipografia, decontul subventiei. „Oricum ar fi, termina!“ Cred ca asta am auzit cel mai mult in acele luni. Cu fraze schioape, cu izbucniri lirice si cu multe vorbe goale, cartea trebuia sa iasa. De fapt, debutul e mai putin un efect de vointa (si responsabilitatea pe care o antreneaza), cit o necesitate. O serie de conditionari (academice, de generatie, editoriale) fac din el o obligatie – ceea ce deformeaza intrucitva natura gestului. Concluzia mea e ca nu poti controla propriul debut – se intimpla. Ca si trecerea la pubertate. Te expui, cu mizeriile virstei si cu senzatia ca un lucru rusinos, dar necesar se petrece cu tine. Nu cred ca pentru piata noastra literara aceasta frenezie a incurajarii debutului (aproape un stereotip) e benefica. Pe atunci am fost aproape revoltat si ma incerca gindul sa ma opresc. Sa aleg cu ce si mai ales cind sa debutez. Acum insa... As fi ipocrit sa spun ca, pus din nou in situatia de acum un an, stiind lucrurile de acum, as intirzia debutul. Fapt e ca mi-a placut. (Destinul precar al ideilor literare, Editura Limes, 2006; Premiul pentru debut al USR –Cluj, 2006)