Idei în dialog, Nr. 8 (11) / august 2005


Memorie, exil si istorie

 Ioan Stanomir


Într-unul din ultimele sale eseuri, Alexandru Dutu întemeia anatomia secolului XX pe dubletul semantic ce a modelat destinele umane în colectivitatea totalitara: excluderea si exterminarea reprezinta reflexele de aparare ale unui stat care îsi defineste, programatic, inamicul extern si corespondentul sau, dusmanul de clasa/ rasa, agentul a carui actiune este acuzata ca factor de subminare a unitatii nationale. De aici, replierea autarhica si tensiunea ce se naste între loialitatea fata de patrie si refuzul aderarii la geometria politica a tiraniei.

Pe acest fundal antropologic, „exilatul“ devine unul dintre actorii marii drame postbelice: semnul de început este revolut ia bolsevica si operatiunea birocratica de epurare a spatiului intelectual. Ceea ce urmeaza, pe teritoriul republicilor populare, nu este decât aplicarea, metodica si brutala, a unei retete administrative cu eficacitate verificata. Locul adversarului, în aceasta cosmologie dialectica, este fie în subteranele detentiei, fie în nisa emigratiei, postura ce îi limiteaza dramatic capacitatea de actiune si reduce riscul contaminarii. Între stat si cei ce aleg sa se disocieze de arbitrariu si sa se opuna terorii, ruptura este definitiva si instrumentalizata simbolic: emigratul este distribuit, aproape automat, în rolul tradatorului pentru care nici o pedeapsa nu este prea mare.

Statutul sau este cu atât mai problematic cu cât mediul occidental este departe de a îi rezerva o primire simpatetica: relatiile privilegiate dintre inteligentsia progresista si democratiile rasaritene sunt responsabile pentru denuntarea/stigmatizarea opozitiei politice din exil citite, previzibil, sub semnul „fascismului/reactionarismului“. Lunga traversare a desertului, recuperabila în paginile de memorii ale Monicai Lovinescu, deriva din paradoxurile unei conditii definibile în termenii unei duble excluderi: repudierea de catre propria tara si demascarea de catre tovarasii de drum ai Uniunii Sovietice. Emigratia nu experimenteaza decât în rare momente solidarizarea euforica ce sudeaza generatia de la 1848: campaniile refugiatilor est-europeni rezoneaza cu dificultate în imaginarul european sau american.

Actori, voci si scene

Ponderea exilului autohton în constituirea canonului postrevolutionar sta la originea primelor batalii purtate în libertate. Clivajul dintre „cei ce au ramas“ si „ceilalti“ ramâne definitoriu în mentalul colectiv al anilor de dupa decembrie 1989. Investigarea exilului este perceputa, asemeni radiografierii rezistentei interne, ca o tema incorecta politic, susceptibila de a tulbura pacea nationala. Reticenta cu care mediile „apolitice / academizante“ întâmpina succesivele invitatii la revizuirea tablelor de valori este indisociabila de perceperea emigratiei ca suspecta intelectual.

Tipul de abordare pus în pagina de Florin Manolescu ramâne, în acest context, unul exemplar. Distantei de lectura a criticului si istoricului literar (expatriat, voluntar, în mediul academic german) i se adauga disponibilitatea de a aborda integrator un obiect a carui natura particulara impune ignorarea demarcatiilor traditionale. O Enciclopedie a exilului literar se deschide catre un teritoriu mult mai vast decât aparentele ar indica: materia prima a impresionantului roman critic imaginat de Florin Manolescu este chiar memoria unei jumatati de secol, în ipostazele textului autobiografic, fictional, poetic ori publicistic. Dupa cum constituirea acestui câmp de analiza nu poate evita reconstituirea, cvasi-detectivista, a profilului unui set de institutii în jurul carora se tese reteaua de solidaritati comunitare. Precise si atent formulate, articolele de dictionar dedicate institutiilor de radio, de editura sau revistelor au potentialul de a provoca viitoarele monografii. Punctul de plecare este schitat: ceea ce urmeaza este un demers de rafinare documentara.1

Dincolo de varietatea actorilor si organizatiilor încastrate în dictionar, enciclopedia surprinde vocile unei epoci si capteaza timbrul istoriei în miscare. Vârstele recuperate, prin interogarea textelor, sunt, rând pe rând, cele ale sperantei, asteptarii mesianice si împacarii cu ceea ce pare o fatalitate a destinului national. Finalul naratiunii aduce cu sine o redemptiune înselatoare, al carei gust amar va fi devenit vizibil, odata cu trecerea anilor. Raportarea la variabila relatiilor Vestului cu blocul rasaritean este obligatorie si multe dintre biografiile trasate de Florin Manolescu sunt marcate indelebil de o mutatie de accente, care sfârseste prin a lipsi de relevanta un demers de decenii. Utila în epoca imediat urmatoare razboiului mondial, emigratia româneasca este obligata sa faca fata optiunilor strategice în schimbare: atunci când „liberalizarea“ post1965 seduce un întreg Occident, sensul rezistentei aparea ca unul donquisotesc. Revelatia esentei regimului ceausist intervine la capatul unui deceniu si jumatate de „dezghet“ diplomatic: institutiile exilului sunt sacrificate pe altarul, atât de nobil în aparenta, al destinderii.

Efectul abordarii lui Florin Manolescu este de a pune în perspectiva o epoca eterogena ideologic si evenimential. Exilul înceteaza de a mai fi reductibil la trinitatea Eliade-Cioran-Ionescu, dupa cum actorii sai politici sunt redati unui context dominat de incapacitatea articularii unei voci unitare. Diversitatea sensibilitatilor prezente în acest spatiu, de la legionari si antonescieni pâna la democrati autentici, este dublata de insinuarea unei Securitati ce mobileaza (falsul) sentiment patriotic sau racoleaza agenti de influenta, mai mult sau mai putin onorabili/credibili. Traiectul Comitetului National Român, a carui vocatie initiala era aceea de a furniza o reprezentare fidela a spectrului politic din România captiva, ipostaziaza tribulatiile emigratiei politice.

Lunga agonie ce urmeaza lui 1964 este precedata de un razboi fratricid, la nivelul caruia sunt identificabile umorile si vanitatile interbelice. Rolul ultimului presedinte de consiliu desemnat constitutional, Nicolae Radescu, ca si cel detinut de suveran ilustreaza un impas institutional.

Sansele politice ratate nu anuleaza o dimensiune stenica a solidarizarii: itinerariul Fundatiei regale universitare „Carol I“, patronata de Comitetul national, probeaza pâna la ce punct viziunea salvarii României care a fost anima eforturile primilor ani postbelici. Dramatismul, dar si grandoarea initiativelor din aceasta serie tin de o vocatie a patriotismului fara patrie: fiecare dintre cei implicati reinventeaza, prin cuvinte, organizatii si publicatii, tara pe care o paraseste. Onoarea intelectuala este reabilitata, în primul deceniu post 1948, de efortul complementar al emigratiei si al celor care, în tara fiind, refuza sa adere: continuitatea cenaclurilor subterane este semnul vitalitatii României „burgheze“, în aceeasi masura ca si reunirea energiilor risipite geografic în jurul unui bine comun.

Un loc privilegiat în arhitectura institutionala a exilului îl detine media ce faciliteaza comunicarea cu tara: intrarea dedicata „Europei libere“, pusa în pagina comprehensiv, schiteaza istoria unui radio care a sfârsit prin a fi absorbit în imaginarul românesc postbelic. Istoria mentalitatilor si ideilor autohtone nu mai poate fi imaginata fara recursul la setul de repere identificabile în activitatea de jumatate de secol a postului. Celui neinitiat, vocea de dictionar îi ofera o cheie de întelegere a posteritatii imediate. De la cronica de idei pâna la entertainmentul subversiv (emisiunile lui Cornel Chiriac), „Europa libera“ articuleaza un canon alternativ: riscul este cel al supralicitarii „curajului“ literaturii care mizeaza pe virtutile rostirii adevarului partial. Marirea si decaderea „romanului politic“, traseele unor cariere literare în comunism sunt tot atâtea teme care pot fi documentate în aceasta arhiva de voci si sensibilitati a postului de radio.

Enciclopedia lui Florin Manolescu cartografiaza un vast arhipelag de publicatii si edituri, cenacluri si asociatii, mai mult sau mai putin efemere, prezente gratie carora emigratia reproduce, pe alte coordonate, imaginea câmpului cultural si politic din tara lasata în urma. Consultarea listelor este, în sine, dincolo de miza literaritatii, un exercitiu extrem de instructiv: supravietuirea, fie si larvara, a radicalismului de dreapta, în spatiul exilului, este explicabila prin vitalitatea unor reviste ce recicleaza temele imaginarului politic legionar sau antonescian. Numitorul comun între pontifii cultului Maresalului (de la generalul Ion Gheorghe pâna la Pamfil Seicaru) si teoreticienii legionarismului rezidual este recuperabil în zona ostilitatii fata de un establishment „partinic“: lectura istoriei interbelice si a decadelor post1945 este fidela unei grile ideologice care ramâne nemodificata, în liniile ei fundamentale, în raport cu vulgata nationalismului integral românesc. Excluderea familiilor intelectuale si politice legionare din cadrul institutiilor reprezentative ale exilului alimenteaza o energie resentimentara, ce furnizeaza magma din care se nutresc publicatii, altfel atât de diferite, precum Cuvântul în exil, Stindardul sau Carpatii. Dupa cum, în oglinda, programul editorial al caselor de editura apropiate de cercurile evocate propune un canon traditionalist, la nivelul caruia reticent a fata de modernism este dublata de sagacitatea cu care sunt repuse în circulatie textele lui Corneliu Zelea Codreanu sau sunt difuzate productiile succesorului sau, Horia Sima.

Între biografiile contemporane inventariate de Florin Manolescu, cea a lui Pamfil Seicaru este romanesca prin sinuozitatea ei. Scriptorul (neo)traditionalist si directorul de cotidian ramâne, în zona exilului, izolat în armatura unei mitologii politice fantasmatice: actul de la 23 august este ipostaza exemplara a tradarii de patrie, în vreme ce vinovatii de instalarea regimului de ocupatie sunt chiar actorii politici democratici, împotriva carora gazetarul vitupera în decadele interbelice. Retorica textelor poate fi diferita, dar tintele sunt identice: fervoarea cu care Seicaru îsi pune în pagina umorile si iluziile sale este responsabila pentru convergent a dintre viziunea sa si linia legionara. Atunci când discursul memorialistic se deghizeaza istoriografic, este cazul Istoriei partidelor national, taranist si national-taranist, miza documentara cedeaza în fata timbrului de „cronicar“. Propria sa duplicitate, ante si postbelica, este drapata în sobrietatea posturii de martor întelept al vremurilor.

Ultimii sai ani de viata aduc cu sine o schimbare la fata; exilatul, intratabil în opozitia fata de republica populara, pare sa descopere, deloc inocent, virtutile politicii „nationale“ asumate de republica socialista. De aici si pâna la intrarea în contact cu Securitatea ce îsi afiseaza, mai mult sau mai putin ostentativ, misiunea de protector al românitatii aflate sub dublul asediu al revizionismului maghiar si al expansionismului sovietic nu mai este decât un pas. Simptomatic, patrunderea anumitor exemplare din cartile sale este tolerata, iar notele lui Valeriu Râpeanu la memorialistica lui Iorga, la debutul anilor 1980, fac apel la analizele lui Seicaru.

Metamorfoza lui Seicaru, departe de a fi fost una accidentala, nu este un fenomen izolat în mediul unei emigratii ce nu poate rezista decât în masura limitata intruziunii agentilor de influenta de la Bucuresti. Recitirea notelor zilnice ale Monicai Lovinescu permite identificarea celor care îsi îndeplinesc misiunea de bune oficii, din partea regimului, pe lânga exilati, în diferite ocazii. Elaboratul efort de captare a bunavointei lui Eliade, calatoriile, deloc inocente, ale colegilor de generatie, deschiderile pe terenul autohtonismului traco-dac sunt tot atâtea imagini ale unei strategii mult mai rafinate decât cea la care se putea recurge în epoca Dej.

Pe acest fundal, analiza „cazului“ Iosif Constantin Dragan este indisociabila de profilul intervalului postdecembrist: punerea în scena, cu pompa activistica si patronaj politic social-democrat, a congreselor de tracologie/dacologie, atât de excentrice în ipotezele pseudostiintifice, este doar prelungirea, oficiala, a unei complicitati pe care se fundeaza un segment al national-comunismului ceausist. Ceea ce intrarea de dictionar expune este solidaritatea, subterana, ce îi uneste pe membrii unei anume intelectualitati cu mecenatul lui Iosif Constantin Dragan: în volumele omagiale, publicate de Nagard în 1977, 1978 si 1979, alaturi de interventiile unui Grigore Arbore, se pot întâlni semnaturile lui Nicolae Balota, Gh. Grigurcu sau Edgar Papu. Celebrarea omului de afaceri, costumat circumstantial în ideolog si om de stiinta erudit, lua proportiile unui cult al personalitatii, calchiat dupa cel al Conducatorului însusi. Între mileniul imperial al Daciei si noul secol prezidential al lui Pericle, ev intuit fulgurant de Zoe Dumitrescu-Busulenga, relatia era evidenta si semnalata ca atare.

Un fluture pe lampa

Invocarea lui Seicaru si Iosif Constantin Dragan poate furniza pretextul deschiderii dosarului tenebros al relatiei dezvoltate între Securitate, regimul democrat-popular/socialist si emigratia româneasca. Din acest punct de vedere, evocarea publicatiilor radiografiate de Florin Manolescu, Glasul patriei si Tribuna României devine imposibil de evitat. În ambele cazuri, partidul mobilizeaza un potential de abjectie, asociabil versiunii de patriotism maculant impus de oficialii de la Bucuresti.

Interactiunea dintre exil si tara este departe de a fi fost limitata la tentativele de seductie/corupere: în cazurile extreme, Securitatea executa un plan de rapire ce faciliteaza sanctionarea exemplara a celui vinovat de tradare. Destinele lui Oliviu Beldeanu, autorul asaltului asupra legatiei R.P.R de la Berna, si Aurel Decei ilustreaza violenta reactiei Securitatii: peste decenii, atentatele împotriva „Europei libere“ indicau o continuitate la nivelul identitatii profunde a regimului. Diabolizarea exilului ramâne miza definitorie a unei prime vârste istorice, miza identificabila fara dificultate în textele din paginile Glasului patriei: publicatia „comitetului român pentru repatriere“ este purgatoriul în care puterea politica izoleaza intelectualii autohtoni, pe cale de a îmbratisa noua lume populara.

Mecanismul este previzibil: domesticirea urmeaza detentiei politice, iar cedarea publica, în paginile revistei cu circulatie externa, pregateste reintrarea în scena a scriitorilor reeducati. Ucenicia unor Nichifor Crainic, Radu Gyr sau Alexandru Hodos se consuma în acest decor: iesirea din gulag vine cu pretul tagaduirii jurnalistice. Întreaga campanie anti-exil, directionata împotriva lui Cioran sau Eliade, beneficiaza de aportul imund al celor ramasi în spatiul primitor al R.P.R. Atunci când fostul protejat defecteaza -– Petru Dumitriu –, misiunea apropiatilor sai, între care si Henriette Yvonne Stahl, este de a asista partidul în opera de demonizare a tovarasului de drum care a tradat încrederea poporului muncitor.

Actiunii de reeducare prin scris, pe care Glasul patriei o ilustreaza (în aceasta revista publica si Blaga sau Ion Barbu) îi urmeaza, în deceniile de dupa 1965, o nu mai putin ambitioasa încercare de a exporta imaginea unei Românii care îsi îmbratiseaza, cu generozitate, fiii rataciti. Destinderea, noul curs al politicii externe, modernizarea luminata a ceausismului readuc în patrie personalitatile: Henri Coanda sau vaduva lui Grigore Gafencu. Produsul pe care regimul îl distribuie emigratiei se detaseaza de radicalismul iacobin al trecutului.

Expresia institutionala a noii sensibilitati de la Bucuresti este „Asociatia România“, „asezamânt obstesc pentru relatiile cu emigratia“, fondata pe 4 aprilie 1972. Condusa de un tovaras cu state vechi de serviciu, Athanasie Joja, „Asociatia“ este girata de un secretar general, Virgil Cândea, si de un redactor-sef al publicatiei editate, Tribuna României. Simbolica pentru amploarea politicii de racolare intelectuala, definind liberalizarea deceptiva ce succede lui 1965, este compozitia membrilor fondatori. Juxtapunerile sunt aproape neverosimile: alaturi de politruci (Ion Dodu Balan sau Mihnea Gheorghiu) se situeaza supravietuitorii României burgheze (de la Romulus Dianu si C.C. Giurescu la Mihai Berza). Oportunismul rafinat pare sa defineasca profilul antropologic al celor ce se solidarizeaza, cu aparenta generozitate, în jurul unui ideal de o noblete inatacabila: promovarea în strainatate a României socialiste, „dezvoltarea turismului si înlesnirea rezolvarii problemelor de ordin educativ, familial, comercial, juridic ale celor plecati din tara“. Stiinta, arta si eruditia autohtona sunt anexate proiectului propagandistic: patriotismul socialist capata chip si voce distincta.

Istoria relatiilor dintre R.S.R si exilul românesc, în anii de dupa 1972, este marcata de tensiunea dintre eleganta aseptica a produsului de export - acea Românie imaginara, a dezvoltarii senine, pe care Tribuna României o documenteaza fictional - si violenta cu care autoritatile de la Bucuresti combat „emigratia dusmanoasa“. Evidenta în distinctia dintre siluetele familiare ale celor de departe, evocate nostalgic de Paul Anghel sau Petre Ghelmez, si „reactionarismul“ intelectualilor parizieni, lucrând infernal în contra patriei, intelectuali denuntati în seriile de articole comanditate „scriitorilor patrioti“, distanta traduce duplicitatea funciara a politicii. Imaginativ, Paul Everac va sanctiona dramaturgic ratacirea celor care nu se mai reîntorc în sânul natiunii pastorite de partid: Un fluture pe lampa e încununat de gloria montarii pe scena Nationalului bucurestean si aureolat de onorabilitatea unei adaptari de televiziune.

Decembrie 1989 este doar aparent un punct de inflexiune. Carierele publice ilustreaza justetea cauzei pe care Nicolae Ceausescu o promova cu temeritate: Paul Everac devine director al televiziunii publice, Corneliu Vadim Tudor sau Ilie Neacsu sunt alesi parlamentari, în vreme ce lui Dinu Sararu i se rezerva onoarea de director al Teatrului National bucurestean.

În confruntarea dintre cele doua Românii, România celor de acasa, devotati specificului national si demni arhitecti ai lumii comuniste, a învins definitiv. Exilul autohton ramâne, pentru un deceniu si jumatate, o nota de subsol în istoria postbelica. Reconcilierea se va produce doar în termenii dictati de Partid: închis în clopotul sau de sticla, fostul rege va fi redus la rolul de vedeta a ceremoniilor oficiale. Anexarea traditiei îsi avea, astfel, deplina ei consacrare simbolica.