Apostrof, Nr. 10 / octombrie 2005


Constantin Toiu si poetica amintirilor

 Ioana Macrea-Toma


Un domeniu cu bogat potential pentru cercetare ramâne acela al literaturii dinainte de ’89 si al memorialisticii aferente. Proliferarea literaturii testimoniale dupa caderea regimului are, pe lânga motivatia restitutiva evidenta într-un regim al libertatii, si o cauza mai putin invocata, si anume aceea a continuarii unei competitii simbolice într-un moment de reconfigurare a câmpului literar. Jurnalele, memoriile sau amintirile mai mult sau mai putin „deghizate“ constituie nu numai exercitii de anamneza si exil interior, ci si versiuni personale asupra unei epoci controversate, discursuri variate cu caracter confesiv sau descriptiv prin intermediul carora scriitorii se pozitioneaza subiectiv în convulsivul spatiu literar dinainte de revolutie în functie de noile criterii etice în vigoare. Aceste texte escorteaza productia literar-artistica propriu-zisa a fiecarui scriitor, renegociindu-i statutul pe o piata literara înca neasezata si atinsa de morbul autoscopic al revizuirilor, anchetelor, canonizarilor. Desigur, înainte de analiza unor teme recurente precum relatia cu cenzura, cu confratii sau cu puterea, se impune clasificarea acestor surse documentare si delimitarea autorilor potrivit registrului autobiografic în care scriu. Interesant ar fi de observat ca jurnalul este apanajul scriitorilor care nu se aflau în centrul vietii literare în comunism (Florenta Albu, I. D. Sîrbu, Nicolae Balota, Mircea Zaciu, Paul Goma), scriitori sau critici cu evolutii sincopate sau bruiate de mecanismele cenzorial-represive. O evolutie patologica oarecum înregistreaza destinul diaristic al lui Paul Goma, la care fervoarea marturisirii vine sa compenseze o absenta îndelungata din peisajul publicisticii autohtone si sa echilibreze prin versiunea sa franca mergând pâna la invectiva balanta versiunilor despre trecut. Impenitentele marturii, carora regimul jurnalier le confera un plus de autenticitate în virtutea logicii consemnarii imediate, functioneaza ca replica la adresa colegilor de generatie (romancierii debutanti în anii ’60) considerati „publicabili“ si care, nu întâmplator, în plan autobiografic aleg memoriile sau amintirile ca formula de destainuire si autolegitimare.

Am putea vorbi, în termeni beligeranti, de un razboi al amintirilor care muta emulatia estetica în planul examinarilor morale. Deghizându-si amintirile, Ov. S. Crohmalniceanu ofera viziunea sa edulcorata asupra comunismului, „epilându-i picioarele hirsute“, dupa cum îl caracterizeaza savurosul Dan C. Mihailescu. Gabriel Dimisianu, încurajat de colegi, îsi portretizeaza generatia, asa cum în anii ’70, într-un efort de solidarizare si în calitate de critic literar, participa la constituirea ei bio-ideologica. Nicolae Breban ne propune navalnic în Memorii I si II un exercitiu al „imposibilitatii sinceritatii totale“ ce retraseaza destinul unui autor obsedat nu de putere, ci de teama de ratare. În fata învinuirilor aduse de diaristul Zaciu, Augustin Buzura se mobilizeaza psihologizându-si frica si „tentatia risipirii“. Tot ca o „disciplina a dezordinii“, lipsita deci de cinismul metodic propriu ascensiunii planificate, îsi întelege si Titus Popovici strategia de profesionalizare în ale creatiei. Radu Cosasu se simte dator sa aduca precizarile necesare pentru o eventuala istorie literara nemaniheista. Autodenunturile si clarificarile sale pledeaza pentru o operatiune de obiectivare care sa evite mitologizarea „adevarului integral“ drept demers teoretic si demonizarea in corpore a anilor ’50, efect pervers al destalinizarii propagandistice. Valoroase din punctul de vedere al informatiei factuale, toate aceste declaratii, clarificari, disculpari sunt simptomatice pentru o stare de lucruri în care relatia literatura-critica-istorie literara nu e clar delimitata si unde monopolul asupra trecutului pare sa îl aiba tot literatura. De salutat sunt studiile neutru-aplicate care încep sa apara si care, în loc sa se foloseasca de anumite taxonomii sau ierarhizari aflate în circulatie, urmaresc modul lor de constructie si impunere (ar fi de amintit lucrarile colective ale celor patru tineri cercetatori, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ion Manolescu si Ioan Stanomir, teza de doctorat a Luciei Dragomir despre Uniunea Scriitorilor, eseul lui George Geacar despre Marin Preda, analiza sociologica a protocronismului la Katherine Verdery).

De o factura aparte în tabloul confesiunilor mai mult sau mai putin violente sunt Memoriile lui Constantin Toiu, grupate în doua volume aparute la Editura Cartea Româneasca în 2003 si 2004. Orizontul de asteptare cu care plecam în parcurgerea acestor pagini autobiografice ne pregateste pentru o lectura anecdotic-intelectuala, pe alocuri pedagogica, întesata de observatii fine si bine scrise, totul pe un ton echilibrat, de bun-simt, amar-sagalnic. Provocarea lansata de ele o constituie racordarea lor la opera literara si la fisa personala a autorului. Din însemnarile si comentariile sale deducem ca acesta detine si un jurnal din care spicuieste deocamdata cu discretie, lasând dezvaluirile mai dure pe seama publicarii postume. Spre deosebire de colegii de generatie care îsi ordoneaza oarecum narativ, orientat-justificativ sau polemic corpusul memorialistic, Constantin Toiu îl situeaza, literaturizând afabil, în descendenta seriei Prepeleac. Intentia marturisita a autorului este, pe de o parte, de a recupera toate aceste texte gazetaresti publicate în România literara sau în diverse volume, iar, pe de alta, de a oferi o „biografie carturareasca“. Optiunea livresca, rod al unei educatii umaniste achizitionate înainte de 1945, devine manifesta atât prin continutul cultural al relatarilor (o pondere apreciabila o au însemnarile de calatorie si de lectura), cât si prin modalitatea derularii lor sincopate, la care autorul face la un moment dat aluzie. Fragmentarismul rezultat, tributar lecturilor din Faulkner, pulverizeaza „povestea vietii“ în episoade eterogene care fac dificila detectarea unui fir logic retrospectiv sau prospectiv. Am putea spune ca umanistul prozator de cursa lunga nu cade în tentatia de a deveni ideologul propriei vieti, întrucît nu îsi construieste cronologic parcursul. Totusi, daca am încerca sa îi obiectivam traiectoria socio-culturala cântarind momentele carora autorul le da importanta, am observa ca modul de selectare al evenimentelor considerate semnificative ilustreaza o tendinta de a puncta un destin de scriitor autentic. Din copilarie retine aspectele pitoresti ale Urzicenilor, dar mai ales vorbele profetice ale lui Garabet armeanul, porecla „poetul“ data de colegii liceeni, proiectele carturaresti ale mamei (de origine grecoaica) în legatura cu fiul sau. Ca moment declansator al carierei scriitoricesti este aleasa autoexcluderea din partid din 1949, care îi atrage simpatia colegilor si marcheaza începutul unei disidente mentale, ferita doar printr-o minune de arestare (un merit în acest sens îl atribuie prietenului des evocat, I. Negoitescu, cel care îl initiaza în lectura si îl apara în ancheta spunând anchetatorilor ca, daca ar fi ascultat de sfaturile lui Toiu, nu ar fi ajuns la închisoare). Decalarea nasterii scriitoricesti cu mult înainte de debutul ca prozator în 1965 (cu volumul Moartea în padure, mai putin reprezentativ în ceea ce priveste forta artistica a autorului), înainte chiar de debutul ca gazetar si autor de reportaje, evidentiaza o dorinta de indeterminare, de ex-centrare (autoexcluderea convertita în excludere în Galeria cu vita salbatica) si de invulnerabilizare etica (disidenta mentala ca disidenta rasturnata, discreta si perseverenta, „invers decât Dinescu“) a unei creatii care se sustine prin sine însasi fara a fi prea mult îndatorata socialului.

O alta secventa des rememorata este aceea a pamfletului pe care îl scrie la adresa lui Petru Dumitriu, personaj fascinant, de larg calibru monden si artistic, protagonist de marca al prozei anilor ’50. Intitulat „Incomparabilul“, textul care apare în „Gazeta literara“ în nr. 44 din 19571, are valoarea unui act de curaj concertat (nu ar fi aparut fara complicitatea lui Paul Georgescu) cu consecinte dramatice pentru initiator (îi va fi rupt contractul de traducere pe care îl încheiase cu ESPLA, editura al carei director era falnicul personaj). Referirile multiple la Petru Dumitriu, apararea lui împotriva acuzelor de însusire a unor texte care nu îi apartin, transfigurarea acestuia în personaj literar2 (Take Bunghez din Galeria...), privilegierea lui în raport cu Paul Goma ne dezvaluie o afinitate nemarturisita cu personalitatea creatoare si contradictorie a scriitorului consacrat în plin stalinism. Preferinta autorului poate fi mai bine înteleasa daca inventariem numele cele mai des prezente în jurnal. Astfel, alaturi de Petre Dumitriu, îi vom regasi pe Paul Georgescu, Belu Silber, Titus Popovici, Nicolae Manolescu, I. Negoitescu. Amestecul compozit nu este însa un fruct al hazardului. Primii trei, apropiati ideologic, întruchipeaza „utopia socialismului liberal“ a anilor ’50, actori gravitând primejdios în jurul puterii. Împreuna cu Petru Dumitriu, acestia joaca roluri de prima mâna la confluenta politicului cu culturalul în primul deceniu comunist. Proximitatea fata de acestia, cu totii un fel de instante consacrante (Constantin Toiu lucreaza la gazeta condusa de Paul Georgescu, are contracte cu editura lui Petru Dumitriu, frecventeaza aristocratica „vizuina cu hoti“ adus de Belu Silber, pe Titus Popovici, pe care îl simte ca pe un frate, îl ia ca model pentru eroul Cavadia din Galeria…) îl marcheaza la vârsta de 30 de ani, facându-l probabil sa îsi doresca o notorietate asemanatoare. Atractia de stânga pe care acestia o exercita asupra tânarului literat o contracareaza prin apropierea de I. Negoitescu, care îl impresioneaza prin profunzimea si intuitiile sale intelectuale. Din cauza unei astfel de prietenii fatidice în plan politic îsi atrage raceala lui Paul Georgescu, ce îi va interzice sa publice în Gazeta literara. Peste ani, cînd steaua „sclipitorului critic proletcultist“ va apune, autorul îsi ia revansa fata de el prin portretul decrepit pe care i-l face în romanul Caderea în lume (1987). Atentia i se va îndrepta atunci înspre un alt critic aflat deja în ascensiune, Nicolae Manolescu, înfatisat ca personaj zburdalnic în acelasi roman. Nicolae Manolescu este acela care îl propune în 1981 sa fie presedinte al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, lucru pe care toti din sala îl privesc cu bucurie, dar si cu stupoare, în contextul în care practica de rutina îl prevedea pe Constantin Chirita. Sublimarea relatiilor interpersonale în subiecte de fictiune, axarea pe câteva figuri centrale ale institutiei literare în anii sai de zbucium sugereaza interpenetrarea intima viata-literatura într-un moment de supradimensionare sociala a acesteia din urma. Focalizarea preponderenta asupra anilor ’50, atât în cadrul memorialisticii, cât si în opera, poate avea mai multe explicatii: în plan personal, perioada orienteaza viitoarea cariera a scriitorului, iar în plan ideologic ea sufera demonizarea necesara rupturii luminoase din anii ’60 si prin urmare nu poate lipsi ca secventa cronologica la un autor afirmat pe deplin dupa 1965.

Din anii ’70-’80 autorul selecteaza întâmplarile legate de publicarea cartilor sale, duelul verbal cu Aurel Martin, pe care îl convinge sa dea drumul Galeriei pentru ca iarba de pe mormântul lui Cavadia exista realmente, ezitarile lui Paul Georgescu si Eugen Barbu privind publicarea Caderii în lume si interventiile finale ale lui C. Mitea si Paul Nicolescu-Mizil care hotarasc aparitia romanului pe motiv ca nu ar fi vorba „decât de o fictiune“. Iata cum argumentul fictiunii salveaza si ameninta doua creatii ale aceluiasi prozator, potrivit umorilor personale ale cenzorilor dedati tranzactionalismului. Excesul de zel al unora (Vasile Nicolescu îi taie articolul în care compara eroismul rugbistilor români cu asaltul somonilor din ale caror corpuri moarte dupa depunerea oualor nu ramâne decât cel mai bun îngrasamânt) îl marcheaza pe autor si nu poate uita nedreptatea facuta nici dupa disparitia lor. Totusi, Constantin Toiu nu a avut de întâmpinat greutati majore în publicarea cartilor sale. Explicatia ar consta în faptul ca proza sa de tip reflexiv, autoreferential, cu subiecte extrase din anii stalinisti nu constituia un pericol la adresa regimului. Neutralitatii sale i-ar coresponde echidistanta comportamentala a scriitorului care frecventeaza medii diverse (e în bune relatii cu Miron Radu Paraschivescu, Gogu Radulescu i se confeseaza uneori, D. R. Popescu îi e prieten) fara sa cada în capcana compromisului (la un moment dat Securitatea îi propune, fara succes, sa faca pe spionul la Paris). De altfel, bunul-simt si onestitatea sunt repere care ghideaza de multe ori, în existenta cotidiana sau în scris, observatiile si concluziile autorului. Aflam chiar ca autorul proiecta în 1988 un roman cu titlul Abführtag (Ziua purificarii), cu gândul de a protesta împotriva „constipatiei statale gigantice care încremeneste pulsul vietii“. Ideea nu îi va fi total dejucata de schimbarea din 1989, caci, dupa cum stim, romanul Barbarius, aparut în 1999, contrapune simbolic principiului statal comunist „binele comun face dreptul“ legea dreptului roman enuntata de sclavul Barbarius: „eroarea comuna face dreptul3. Pentru autor, însusirea culturii greco-latine confera cunoscatorului un capital cultural dublat de unul moral, cunoasterea capatând în plan practic valente justitiare. Comparând secventele extrase din realitate si însirate în Memorii la capitolul „Atelier de creatie“ cu episoadele corespondente din romane, putem vorbi cu certitudine de o transpunere etica a frânturilor de viata, de o fasonare în sensul sententiozitatii tragice (corectia aplicata în Însotitorul violatorilor lipseste din desfasurarea reala a faptelor, fiind de fapt înlocuita telenovelistic cu o nunta).

Dupa Constantin Toiu, „a mima mimesisul“ e unealta de lucru a artei. Daca pentru noi incitant ramâne sa descoperim interstitiile intime ale operei si reteaua vasta ce o leaga de lume, pentru scriitor esential e sa patrunda cu „ochiul lucid si uscat“ pânza lucrurilor. Ochiul lui nu înregistreaza doar, ci si masoara si decanteaza, asa cum în situatiile de face-à-face, nelipsite din Memorii, confruntarea verbala si jocul social se rezolva din priviri. Care e imaginea epocii transfigurata de o astfel de vedere? Care e versiunea lui Constantin Toiu? Una intelectualizata, care apreciaza talentul si condamna abstract, care istoricizeaza si nu demonizeaza/idealizeaza.

1. Reproducem câteva rânduri din ineditul pamflet: „Cu timpul însa – moda, vai, e atât de efemera: personajul s-a metamorfozat, zorzoanele regalitatii demodându-se, parasi opozitia monarhista, bicornul, panglicile, fervoarea, si trecând prin scoala lui Rastignac, deveni, odata cu rigiditatea cilindrului, cu linia mai sobra a croielii, rece, calculat, cinic. Un spirit liberal. Treptat, apoi, opozitionist din fire, scârbit si de burghezie, începe sa o uluiasca, sa se poarte iar extravagant. […] Dar iata-l venind. Ssst! Priviti-l! Calea publica se îngusteaza, se strâmteaza, se face mica, mica, o cararuie, un fel de cursus honorum, cetatenii se dau în laturi, se calca peste picioare, se înghesuie, stofele lor indigene palesc, reverele lasa capul în jos pleostite, pantofii, tot indigeni, tac rusinati, si personajul înainteaza, înainteaza, uite-l parca a început sa creasca, sa urce grandios, mai are doi centimetri pâna la bolta cereasca, unul, uite, o sparge cu capul, ordinea universala este, o clipa, tulburata, sorii, intimidati, se opresc pe orbitele lor, pardon, permiteti, va rog?“

2. Si Marin Preda se inspira în mai multe rânduri din figura lui Petru Dumitriu. Biografia doctorului Munteanu din Risipitorii este facuta dupa respectivul model, exemplu de conversiune malefica a unei personalitati. În Viata ca prada se face aluzie la un moment dat la „un obsedat al scrisului“.

3.Ne aducem aminte aici de principul juridic din Galeria:„Pacatul originar devenit politica de stat“