Emil BRUMARU
Submarinul erotic
Editura Cartea Romaneasca
Colectia „Poezie“, Bucuresti, 2005, 120 p.
Submarinul erotic si Dilecta sint oaze de lirism autentic si rafinat in desertul poeziei noastre actuale. Emil Brumaru si Octavian Soviany apartin tagmei pe cale de disparitie a poetilor care nu coboara in strada, nu se multumesc sa descrie banalul cotidian in maniera banala, ci creeaza viziuni, pretuiesc la justa valoare sugestia si nu dau doi bani pe versurile univoce, socotesc ca poezia e alchimie, nu discurs jurnalistic ori refren hip-hop, ca in poezie contingentul trece purificat, derealizat, translucid, ca tranzitivitatea poeziei e de alta natura decit tranzitivitatea prozei, ca, in fond, nu exista poezie fara metafora, fara imaginatie a cuvintelor.
Unii vor replica desigur ca acesta nu e singurul mod de a scrie poezie, ca vremurile cer imperativ un cu totul alt tip de discurs liric, ancorat in realitate, transant, militant, motivat de o schimbare de sensibilitate. Totusi, ca sa constientizez „mizeria“ prezentului nu am nevoie de Cintece excesive sau de Europa, zece cintece funerare, imi e de ajuns ziarul sau emisiunea de stiri sau propriul meu simt de observatie. Valoarea extra-estetica a unor asemenea volume nu imi e prea clara, iar in privinta valorii estetice (despre care unii vor zice ca e un criteriu revolut de „judecare“ a literaturii) sint edificata... Cu riscul de a fi calificata ca desueta si inapta sa inteleg noua sensibilitate lirica marturisesc ca eu inca mai cred ca poezia inseamna evadare din contingent, voluptate a unor paradisuri artificiale, „produs de lux, nobila inutilitate“ (nu gingaveala democratica a dilemelor de discoteca), discurs pentru placerea discursului, imagine pentru placerea imaginii. Sintagme ca „borcane bine legate, bani pentru o saptamina“ nu-mi spun nimic. Si, in linii mari, prea putin din poezia „tinara“ imi spune ceva (exceptiile sint pentru mine T.O.Bobe, Doina Ioanid, Iulian Tanase, Zvera Ion si poate alti citiva). Ramin captiva poeziei fara virsta, a poemelor scrise dupa legile libertatii imaginative si a convingerii ca poetii adevarati (singurii pe care merita sa-i citesti) iubesc transgresarea realului acefal.
- Universuri compensatorii
Pe oniricul Emil Brumaru si pe optzecistul Octavian Soviany ii aseamana postura de cavaleri dintr-o epoca indepartata rataciti intr-o lume in care rafinamentul a devenit moneda calpa. ii apropie calitatea lor de poeti estetizanti, fantezisti, crepusculari, manieristi. Poezia lor creeaza universuri compensatorii, cu atmosfera inconfundabila, insolita. E o poezie a otiului, a ochiului care zaboveste asupra luminii in declin sau asupra unduirilor lenese de pisica si care, desteptindu-se launtric, vede cum agonizeaza fructele in borcanele cu dulceturi, cum in magazii fabuloase „sobolanii batrini“ innebunesc de nostalgie, cum fluturi de noapte invadeaza odai decadentiste. Si Brumaru si Soviany sint sentimentali incurabili. Modelele lor livresti sint vechi, coboara dinspre decadentii sfirsitului de secol XIX spre sonetistii renascentisti, spre Villon, spre poetii medievali. La aceste modele se raporteaza tandru-nostalgic, niciodata parodic, extragind din ele substanta, atmosfera, nu simpla aparenta formala, nu mecanismul retoric vid, cum ar proceda postmodernistii „ortodocsi“.
In Submarinul erotic si in Dilecta cei doi poeti intra cu virtuozitate in postura de trubaduri moderni, sofisticati, proslavind ideea platonica de frumusete in versuri lucrate cu dibacie de orfevrier. Figurile feminine sint aici proiectii fantasmatice, declansatoare de viziuni miraculoase. Chiar atunci cind le invaluie sugestia de carnalitate luxurianta (si luxurioasa!), ele ramin frumoase ipoteze intr-o fictiune lirica, siluete care opun privitorului un noli me tangere mistic. Cititorului neatent si voyeur i se va parea ca asista, de-a lungul celor doua volume, la spectacolul unei devoalari impudice, dezinhibate, cu promitatoare viraje spre sugestia pornografica. Dar erotismul e aici voalat, e perfect imblinzit prin estetizare, „inscenat“ in paturi largi cu baldachin si perdele lungi de matase. „Pornografia“, atita cita e in poemele lui Brumaru si Soviany, face parte dintr-o regie livresca si ludica. Asemeni unui faun, marchizul de Sade isi iteste trasaturile „perverse“ printre chipurile onorabile ale devotilor medievali si ale poetilor de salon. Cartile se amesteca, unei pagini desprinse parca din Cintarea cintarilor ii urmeaza o pagina licentioasa, succedata de una din Omar Khayam, vocile diferite se completeaza, Ronsard, Petrarca, Michelangelo, Villon, Shakespeare, Baudelaire, Verlaine, baladistii germani, Apollinaire se topesc intr-o poezie discret intertextuala.
- O destramare pictata baroc
Submarinul erotic este o sinteza a poeziei lui Emil Brumaru, o concentrare de esente. Fiecare poem trimite la altele, mai vechi sau mai noi, la naratiunile nostalgice din Detectivul Arthur, Julien Ospitalierul sau Adio, Robinson Crusoe, la fantasmele onirice ale Dulapului indragostit ori ale Fluturilor din pandispan, la jocurile erotismului obscen din Infernala comedie. Sint prezenti ca de obicei motanii langurosi, insotindu-l pe „ingerul jongleur Emil Brumaru“, sint aici servitoarele cu forme rubensiene, femeile asemanatoare cu Lou a lui Apollinaire ori inspiratoarea Tamaretelor. Licorile zeiesti, laptele si mierea, aromele obisnuite ale poeziei lui Brumaru, extrase din marar, leustean si zbor de fluturi nocturni, fructele evocind rotunjimi de femeie si atitea alte coordonate ale unui fantastic paradis de o clipa sint la locul lor in Submarinul erotic.
Poezia lui Brumaru e o imersiune in pinzele freatice ale imaginatiei, intr-o infrarealitate de o concretete mustoasa, in care gasesti „arpacasuri catifelate“, „legume cu pleoapele umflate“, „fructe uriase cu scaune-n ele“, „purgatorii cu ierburi si melci“, elefanti care maninca „portocale cu gris“, o caleasca albastra, un submarin portocaliu inaintind „sub case si trotuare/in vechi canale pline de fluturi si crini tristi“, „un vechi negustor de postavuri“, o moara care „ticaie“ „ca un ceasornic undeva dumnezeieste“. E o lume senina, calma, „ospitaliera“ care isi presimte insa destramarea. O destramare pictata baroc: „Singur, mai singur decit o lingura uitata-n sertare, mai singur decit patrunjelul pus la uscat. Si iata!, osinda din pivniti incepe: gindaci sufocati de nisip, verze-ucise in putini, laptele cald prins murind sub smintini, dantelele doamnei paianjen scoase la licitatie!!“. Tristetea e atenuata, purificata prin ludic. Acordurile Baladei doamnelor de altadata se strecoara difuz in poemele de dragoste, in care nostalgia, tonalitatea elegiaca, sentimentul iremediabilului aproape ca anuleaza indrazneala imaginilor: „De astazi clipa-i cit dovleacul/Si n-o mai pot rostogoli./ Iubitei i se-nmoaie cracul,/Sini-i clocesc pilafuri gri; //Patul isi flutura cearceafuri/Leoarca de-amor in cesti de-amurg,/Din vazele zvirlite tandru/ Razele cad, crinii se scurg,//Ci eu, scrib vechi, insemn cu acul/in colt de ochi, ce-a fost, ce-o fi.../ De astazi clipa-i cit dovleacul,/Nu o mai pot rostogoli...“. Prin hublourile submarinului portocaliu se vad chipuri, forme, trupuri pe care, estetizanta, idealizatoare, amintirea le aduce la perfectiune. „Ultimul poet balcanic“ – cum se prezinta Emil Brumaru – le daltuieste in vechii, muzicalii metri ai sonetului renascentist ori ai baladei.
- Poemele marchizului cu peruca rococo
Un calofil, un iubitor de perfectiune formala este si Octavian Soviany. in Dilecta (ca si, de altfel, in Ucenicia batrinului alchimist, in Provincia pedagogica sau in alte volume) poemele nu se succed aleatoriu, ci se incadreaza intr-un ansamblu, ca intr-un cosmos. Volumul e construit cu minutie, poemele – adesea distihuri sau catrene – sfirsesc prin a deveni un unic poem, fragmentat, impartit in mici flacoane cu esente extrem de concentrate. Totul e dozat cu intelepciune de alchimist. „Scenariul“ unificator are in vedere diferitele ipostaze estetizante in care eul poetic se imagineaza contemplind Feminitatea. „Un marchiz cu peruca pudrata din epoca rococoului“ inchipuie alcovuri fastuoase in mijlocul carora se rasfata Dilecta (sora buna cu Reparata lui Brumaru, in ambianta luxului francez de secol XVIII) sau peisaje orientale, cu beduini, camile, calatorii spre Mecca, povesti despre Bagdad.
Interioarele ies din imaginatia unui Des Esseintes. in paturi negre de abanos se desfata pisici (si mai cu seama pisica Dracula), oglinzile mari o reflecta pe Dilecta, luminarile albastre atrag fluturii de noapte, amantii sorb potiuni magice din cesti de majolica sau musca din fructe de la tropic, invesmintati in catifele si matasuri, inconjurati de portelanuri rococo, diamantele Dilectei stralucesc, flori de migdal, buchete de irisi, lalele, crizanteme, laolalta cu betisoare aromate raspindesc parfumuri innebunitoare. in toate se infiltreaza o nestavilita betie livresca. Trupul Dilectei (sau al Adorei) nu e un obiect al dorintei, ci un fin obiect de arta, amestec indiscernabil de artificiu si natural. Ca in Cintarea cintarilor corpul e „o floare de rapita“, sinii, „doi dinti de lapte“, coapsele, „doua pisici albe si lenese“, genunchii, doua lebede si asa mai departe. Comparatiile manieriste ridica naturalul la rang de artificiu. Totul e studiat, fiecare nuanta de pe chipul Dilectei, fiecare gest, fiecare miscare de dezgolire sau de acoperire. E un spectacol care se desfasoara lent, in ritmurile impuse de contemplarea „rece“, atenta, melancolica.
Imaginile sint flash-uri, sugestii, metafore scurtcircuitate: „in camera ninge./Dilecta e goala“, „in ochii tai, Adora, intrezaresc seninul./Pustia este gata sa-nghita beduinul“, „Ea-mi ride cu toti dintii, ca perlele in salba/Sunt negru de tristete. Dilecta este alba“, „E de mahon dulapul, iar patul e de cedru./Dilecta imi citeste, in soapta, Cubul negru“, „Din corpul tau voi face, pititi pe dupa storuri,/Ca Des Esseintes pe vremuri, o orga de lichioruri“, „Mirosul tau/se strecoara in mine/ca o curtezana-nchilia/unui calugar“. Uneori, „marchizul“ care scrie versuri pe evantaiul Dilectei se rasfata: „in alta viata/am fost/pisica Dilectei./Acuma/sint soarecele“, „Dorm in/patul adinc al Dilectei/ca un iepure/mare de casa cu/blana fierbinte“. Poemele mai lungi trimit spre Radu Stanca, spre baladistii din Cercul literar de la Sibiu: „Ma bintuie, se pare, o grea melancolie:/ Iubire, unde ninge omatul de mai an?/Ramine sa-l mai caut infusta-ti purpurie,/Iar fusta-ti purpurie miroase-a maghiran./Sagalnici ti-au fost sinii, Adora, asta-seara,/Iscind zapezi si viscol, pe urma foc si para./Trei cupe de Falerno ma fac sa fiu euforic,/Am sa-mi ascund comoara sub lacate si chei;/Viscolitor de palid e pintecele-ti doric/Iar fusta ta-i vopsita in rosu de Pompei“. Pesimismul eminescian e recuperat, de asemeni, in versurile lui Soviany. La capatul spectacolului fantezist din Dilecta citim acest catren: „Mi-am dezlegat turbanul,/Adora, beau si cint!/Ce-s imparatii Chinei?/O mina de pamint!“.
- Erosul, paradis artificial
Ceremoniosi, contemplativi, artisti, Brumaru si Soviany estetizeaza intens senzorialul, pina in punctul in care acesta devine eterat. Corpul si spiritul fuzioneaza, naturalul si artificialul se pierd unul in altul. Erotism inseamna aici energia care aduna pe aceeasi orbita obiecte si imagini diferite. Pentru poetii in discutie erosul este entuziasm pentru spatiile poetice create, pentru paradisurile artificiale inchipuite. Brumaru imagineaza o lume bucolica, unde fiecare obiect se umanizeaza, se impregneaza de nostalgie – dulapul vechi, samovarul in ruina, legumele din conserve, sopirlele se indragostesc fara speranta si isi pling in surdina propria lor curgere spre moarte. Soviany regizeaza spectacole ample in incaperi decorate ca la Huysmans sau Oscar Wilde ori in palate decupate din basmele celor o mie si una de nopti. Brumaru e dinamic, narativ, ludic, baroc, fantazeaza in marginea miracolului domestic, Soviany compune tablouri statice, adesea simple flash-uri metaforice, e mai degraba un clasic trecut prin parnasianism si un contemplator „rece“. Ambii exploreaza intimitatea ca pe un spatiu exotic.