Mihail Neamtu
Gramatica Ortodoxiei. Traditia dupa modernitate
Editura Polirom, 2007
În generatia intelectuala recenta, am întîlnit trei pledoarii diferite în favoarea dialogului între puterea credintei si cultura contemporana: Robert Lazu, pentru care magisteriul catolic este sursa recuperarii confesionalului într-o lume ale carei conflicte vin din pierderea transcendentei (Farmecul discret al teologiei, 2001), apoi Cristian Badilita, a carui pozitie vizeaza apelul traditiei ascetice si patristice ca forma de recuperare a unei identitati ferme (Pe viu despre Parintii Bisericii, 2003) si Mihail Neamtu (Gramatica Ortodoxiei, 2007), pentru care reluarea aceluiasi scop înseamna valorificarea Ortodoxiei în lumina unei asimilari a fenomenologiei franceze (mai ales, în acest sens, Michel Henry). Între aceste opinii, recenta carte a lui Mihail Neamtu face efortul de a grupa eseuri despre cîteva figuri teologice contemporane (J. Milbank, A. Louth sau D. Staniloae) în jurul unui concept: dezvoltarea doctrinara. Lansat deja în secolul trecut si viu disputat, conceptul este fundamentul nerostit al cartii lui M. Neamtu: daca el îsi satisface conditiile de posibilitate, atunci si miza Gramaticii... dezvaluie un cîstig teoretic. Or, conceptul nu pare sa admita doar o realitate constatabila la nivelul permanentei unei traditii crestine (ceea ce poate fi, deja, urmarit în splendida Traditie crestina a lui Pelikan), ci pare a fi corespondentul crestin a ceea ce numim, în general, manifestarea unei traditii. Niciodata autenticul unei traditii nu pare a fi acolo unde celebrarea ei oficiala îngheata într-o limba de lemn, unde cultul este anexat de posesorii lui formali, ci transpare unde chipul ei este spontan si unde regîndirea originarului ocoleste abil triumfuri odinioara reale, dar ajunse clisee. Ortodoxia oricarei traditii tine de reexplicitarea ei permanenta, iar M. Neamtu surprinde atent acest adevar: el întelege ca puterea Ortodoxiei crestine de stabilire a unui raport autentic cu lumea noastra trebuie sa treaca prin critica ferma (realizata cu savori stilistice de autor) a lexicului de lemn, a paseismului institutional al Ortodoxiei noastre sau prin critica lucida a pasunismului ei plurisecular. (Noi am mai adauga si o evaluare a raporturilor de moralitate ce le-a avut Ortodoxia noastra cu laicatul pe care l-a pierdut în secolul trecut.) De aceea, raportul lui Mihail Neamtu cu propria tema este unul spectaculos, fiindca el este dispus sa asume simultan o folosire si o critica a aceluiasi domeniu, gratie convingerii ca flexibilitatea (istorica) a unei gramatici poate face sensul mesajului inteligibil. Rezultatul este un diagnostic socant (anacronismul mesajului Ortodoxiei vine din acumularea unei stari de pasivitate a ei fata de asimilarea modelului laic al universitatii humboldtiene, influenta în spatiul continental), în contrast cu exemplul bun al Bisericii anglicane, unde nu s-ar fi instituit niciodata vehementa unui relativism epistemologic cum este cel al Luminilor. Astfel, pentru M. Neamtu, dinamica Ortodoxiei îsi poate gasi resurse în a asimila teme ale dialogului dintre crestinism si universul postmodern, tot asa cum pozitii ale teologilor invocati mai sus o pot face. De aceea, rediscutarea contextului istoric în care lumea româneasca a asumat, ca pe o cadere, gîndirea laica ar oferi temeiul unei renasteri. Or, tocmai aceasta supozitie – cred – ar merita cercetata, cu atît mai mult cu cît tocmai ea pare sa fie data drept conditie de posibilitate si stimulent al dezvoltarii doctrinare. Daca laicatul este raul („Perspectiva sectara a lui Immanuel Kant, iar nu efortul integrator al Cardinalului Newman gaseste cu precadere la noi audienta“), atunci drumul ne este limpede. Dar, daca laicatul ar fi produsul cel mai pur, mai discret si mai receptiv la cele de sus din cîte a dat experienta noastra istorica, floare curata a dezvoltarii moderne a traditiei, atunci este cu totul altfel. Iar despre aceasta merita discutat cu multa rabdare, ca despre un fundament care nu trebuie niciodata acceptat de la sine.
