Observator cultural, Nr. 141 / 22-28 noiembrie 2007

Jean SÉVILLIA
Terorismul intelectual:
din 1945 pina in prezent
Traducere din limba franceza
de Ileana Cantuniari
Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, 298 p.
intre un intelectual izolat, practicind un evazionism igienic, privind cuminte realitatea din mansarda lui fara ferestre, si unul militant, cu cartea pe baricade, gata sa puna in practica dezideratele revolutionare de trista amintire romantica – ce alegeti (sa respectati)? Defecte exista in ambele categorii, fara indoiala, insa veacul al XX-lea a fost scena pe care au evoluat surprinzator de multe figuri din tabara militantilor, a celor angajati politic. A celor care au decis sa fie mai mult decit simpli spectatori. 

Premisa de la care porneste Jean Sévillia in cartea sa, Terorismul intelectual, e corecta: intelectualii, desi minoritari, sint, de fapt, cei care conduc din umbra, detin puterea, fac si desfac regulile.

Nu atit in politica, cit in semnificatiile prin care semenii nostri inteleg lumea. Ei constring, (mal)formeaza si educa, dupa propriul lor chip, majoritatea. Poporul. Pina aici, nimic nou, nimic spectaculos. Despre intelectuali au scris, de la Julien Benda, Raymond Aron, Pierre Bourdieu, Paul Jonhson, analizind fie un misionarism laic, fie mecanismele de putere asociate acestei noi „caste“, fie derapajele lor ideologice cu repercusiuni grave asupra tabloului clinic social. Ce face Sévillia insa e o istorie la firul ierbii a Frantei de dupa razboi, urmarind un pattern, continut si in titlul cartii: „Au imbratisat toate ideologiile. in 1945, sustineau ca URSS este un paradis si compuneau poeme in care-l ridicau in slavi pe Stalin.

in 1960 pretindeau ca decolonizarea va rezolva in chip miraculos problemele popoarelor din teritoriile de peste mari. in 1965 salutau lupta dreapta dusa de Fidel Castro, Ho Si Min si Mao. in 1968 proclamau ca fericirea se va naste doar din suprimarea oricarei constringeri s…t. Acesti indivizi lucizi subliniau ca mitul rupturii revolutionare n-a dat niciodata nastere la altceva decit la catastrofe. Ne reaminteau ca natiunile, traditiile, culturile si religiile nu pot fi sterse dintr-o trasatura de condei. Dar impotriva refractarilor, pe durata a 50 de ani, microcosmosul parizian a pus in functiune un mecanism. Acest mecanism este terorismul intelectual. Adica nici mai mult, nici mai putin decit un sistem totalitar. De un totalitarism mieros, ipocrit, insidios, ce vizeaza sa-i ia cuvintul opozantului, devenit un ins periculos care trebuie eliminat. Eliminat, dar fara varsare de singe: numai prin cuvinte. Cuvintele constiintei linistite. Cuvintele marilor constiinte. Cuvintele care ucid“. Aluzia la cuvintele lui Brice Parain, „cuvintele sint niste pistoale incarcate“, citate de Sartre in Ce este literatura? (1947), e limpede.

in ce masura e aceasta carte, reeditata cu succes in Franta, in 2004 (dupa o prima editie in 2000), un semnal de alarma serios, capabil sa indemne la un revizionism drastic al elogiilor intelectualilor pe care tot ei si le aduc? Ar trebui sa fie, macar pentru faptul ca investigheaza cu acribie (la baza, Sévillia e istoric) o perioada controversata, punctind corect migrarea cvasiunanima a intelighentiei franceze catre mai multe deviatii stingiste, ca si efectele acestei optiuni de grup asupra societatii franceze. Se stie ca intelectualii sint tentati mai curind de metafizica unei ideologii decit de semnificatiile concrete ale limbajului. Aceasta ar fi singura cale de a justifica, in fata unui tribunal simbolic nu mai putin decit real, actiunile aberante, retrospectiv, ale unor insi talentati, ca Aragon sau Sartre (dar lista e nesfirsita, stim bine). Terorismul intelectual ataca, desi doar cu timiditate, radacinile ideologice ale Frantei actuale in care, la adapostul corectitudinii si al moralitatii, se regizeaza atent, de citeva decenii, miscarile aparent libere, democratice, ale unui popor care n-are pumnu-n gura, ci doar miinile legate. Cu o esarfa, dar totusi legate.

Cui ii e frica de un conservator? Jean Sévillia e ceea ce Daniel Lindenberg ar numi un „nouveau reac“, Compagnon – un „antimodern“, ceea ce inseamna, in Franta, un nostalgic dupa citeva valori pierdute: catolicismul, prigonit in timpul celei de-a Treia Republici, onoarea unei vechi puteri coloniale in care ierarhiile sociale se puteau decupa cu precizie, familia. De altfel, este tata a sase copii si autor a tot atitea carti (doua romane si patru de eseu) in care demasca diverse mituri si poncife care au parazitat in ultima jumatate de secol Franta natala (cu alte cuvinte, Franta profunda). isi iubeste tara si detesta ce a putut face din ideea de Franta angajamentul revolutionar, de la 1789 la 1968, trecind prin 1870, dar oarecum ocolind Ocupatia venerabilului Petain. Gindirea ’68 a dat unda verde unei mondializari pe care el o critica din toti rarunchii, preferind sa fie onest si patriot (combinatie lapidata de iconoclasmul francez) decit corect politic – cu toate ca realitatea nu poate fi inghesuita in aceasta alternativa. intr-un mediu precum cel francez, teza unui terorism intelectual (cum ar veni, de catifea), care a sapat culoare adinci si intunecoase in temeliile mentalului colectiv, manipulind cu discretie un popor care-si credita elitele, a facut oarecare vilva, insa cred ca e vorba mai curind de un impact minor.

Desi atinge multe puncte nevralgice (cartea e foarte documentata si e, din acest punct de vedere, o achizitie buna, insa informatia nu e dublata de un schelet coerent si solid care s-o inchege si s-o promoveze ca pe un tot si nu ca pe o simpla culegere de eseuri), Terorismul intelectual ramine intr-un registru al retoricii „cinstite“, pentru ca inventariaza fapte fara sa prelungeasca analiza in planul ideilor/ideologiilor, fara sa caute miezul (filozofic, etic) al acestor fapte. Asta poate pentru ca miezul nu este, pentru Sévillia, ceva care sa tina de o ideologie. Necontextualizind ideologic in mod explicit, autorul face doar jumatate din ce si-a propus: consemneaza, puncteaza corect, face legaturi logice intre fapte, ca un istoric sirguincios, dar nu intelege, de fapt, cum au ajuns acesti „elitocrati“ sa se drogheze in masa cu opiumul lansat de Marx, cu un veac in urma.

Faptele sint, e adevarat, suficiente, in unele cazuri; cifrele victimelor ingropate nonsalant cu acordul simbolic al unor „idealisti“ ca Simone Signoret sau Philippe Sollers (maoist odinioara, consecvent cu credintele sale in ultimul sau jurnal egotist, intitulat Un vrai roman, Memoires, 2007) sint uluitoare. Sigur ca gesturile sint clare si, in cazul lui Sartre, merg pina in pinzele albe (daca altii s-au oprit, admitind ca s-au inselat, filozoful Fiintei si neantului a fost prea multa vreme un tovaras de drum de incredere). Sévillia putea face mai mult decit o simpla munca de copist din analele istoriei: putea analiza, isi putea asuma subiectivitatea (el practica o distanta enervanta, o perspectiva fals-obiectiva destul de antipatica), putea formula verdicte mai clare, mai taioase, putea, in fond, sa le acorde acestor nefericiti prezumtia de nevinovatie, intrebindu-se: ce anume i-a orbit pe toti acesti oameni inteligenti? intrebarea poate fi, cu voia dumneavoastra, prelungita: oare nu o lumina puternica? in locul unei culegeri a erorilor si a prejudecatilor intelectualitatii franceze de dupa razboi, ar fi fost mai nimerita o analiza pertinenta a mecanismelor psihologice si a conditionarilor sociale care au facut posibil acest terorism intelectual.

Teroristii de linga noi Ce spune filmul ultimilor 60 de ani ai Frantei postbelice? Ca aceasta minoritate intelectuala gosista (via Stalin, abandonat apoi pentru aventurierii Mao, Pol Pot, Castro) a incetosat privirea opiniei publice franceze, blocind si sterilizind din fasa orice dezbatere de idei autentica. in fond, o forma de cenzura, de impunere a unei gindiri unice printr-un mecanism pervers: cine nu e cu noi e impotriva noastra. Sévillia subliniaza ca „e vorba de o masinarie oarba“ si ca „nu trebuie sa cautam un complot indaratul ei, si nici pe cineva care dirijeaza subteran lucrurile“. Cele 13 capitole ale cartii contureaza – intr-o abordare usor confuza, alternind cronologia cu selectia tematica – marile ispite ideologice care au bulversat protipendada intelectuala franceza de dupa razboi. Sa luam pe rind aceste „maladii“: stalinismul ii acapareaza pe multi in anii ’50 (Sartre, Simone de Beauvoir, Annie Kriegel, Dominique Desanti, Paul Eluard, Aragon, Raymond Queneau), multi dintre ei se revizuiesc ulterior, urmind linia, mai umana, zic unii, propovaduita de Tito.

De altfel, Raymond Aron demasca aceasta hipnoza colectiva exercitata de mitul revolutionar in Opiumul intelectualilor (1955); de aici, butada ajunsa celebra: cei din cercul de la Saint-Germain-des-Prés prefera sa greseasca alaturi de Sartre decit sa aiba dreptate alaturi de Aron. Dupa ce Stalin moare si sistemul sau e denuntat de Hrusciov si Tito, ambii creind „factiuni“ comuniste cu chip uman, intelighentia franceza isi gaseste un alt ideal pentru care sa lupte: anticolonialismul. Problema coloniilor franceze, a Razboiului din Algeria si a dreptului de autogestionare al acestor teritorii franceze, problema tolerantei si soarta imperiului francez – toate acestea au tinut cu nervii incordati anii ’60. Colonistii sint niste criminali si Franta imperiala, o plantatie de sclavi care sfideaza drepturile omului. Ca si anticomunistii, colonistii sint desemnati generic si reductionist prin termenul de „fascist“. Cu fiecare idee noua la moda in cercurile intelectuale (dati-ne ceva in care sa credem!), apare si o lista de adeziuni. Daca nu esti pe lista, nu existi – practica de autopromovare ce aminteste azi de campaniile umanitare bifate de cei cu bani din motive legate mai curind de imagine decit de compasiune.

Apoi vine momentul Mai ’68, care pune bazele unui nou tip de gindire francez (despre acest lucru Sévillia nu vorbeste suficient, insa): nu e vorba de un simplu moment de ebulitie revolutionara, cum reiese din capitolul cartii, ci de o adevarata schimbare la fata a ideologiei franceze. Se poate vorbi, fara doar si poate, de o gindire saizecioptista care a modificat substantial cultura franceza post-’68 (si nu numai; v. in acest sens influenta asa-numitei French Theory asupra mediului universitar american). Una din multele devize ale epocii sugereaza perfect spiritul momentului: „este interzis sa interzici“.
Urmeaza tiermondismul, soarta Lumii a Treia – o alta reduta utopica de cucerit. Lup-ta de rasa devine, in traducere marxista, lupta de clasa: „Caci in sfirsit – spune Alfred Sauvy in L’Observateur din 14 august 1952 – aceasta lume a treia, ignorata, exploatata, dispretuita ca fiind starea a treia, vrea si ea sa fie ceva“. Marxistii cu staif se transforma in niste apostoli ai salvarii nefericitilor si ataca, inca o data, capitalismul, masca ororii contemporane („imperialismul american“ devine o tinta fixa).

Anii ’90 aduc pe tapet o problema care e actuala acum mai mult decit oricind, pe fondul conflictelor intre Islam si lumea occidentala: toleranta, dreptul la diferenta si cuplul esentialmente antinomic multiculturalism-pluriculturalism. Explozia mediilor dubleaza impactul unor revolte pe marginea unor chestiuni etnice si rasiale care polarizeaza suspect opinia publica, inscriind din nou elitele intr-un mars de corectitudine neverosimila. Black- blanc-beur* (*arab naturalizat in Franta) devine o sintagma perfecta pentru a transforma o problema de alteritate intr-o saminta de scandal politic.
Cartea lui Sévillia se incheie cu o postfata scrisa in 2002, dupa alegerile din Franta. Consecintele gindirii amendate de istoricul francez se vad bine in realitatea prezenta, mai ales in cazul Le Pen si al povestii sale in contextul politic francez. intr-un esicher politic dominat de stinga, singurul partid de dreapta e sabotat programatic de „elite“ (intelighentia are o arma periculoasa: presa, mai ales televiziunea, si Internetul), desi poporul francez ii acorda un procent considerabil din voturi.

Are dreptate Jean Sévillia? De foarte multe ori da, citind surse si aducind obositor de multe date. Istorie curata, profesionist facuta. Sa nu uitam insa ca, oricit de neutru s-ar pretinde, autorul nu e deloc inocent. E un catolic cu radacini de dreapta, bun jurnalist, scrupulos si atent la detalii, atasat de valorile familiei si ale traditiei pe care le vede aruncate in colbul strazii. Rechizitoriul pe care-l face aici gindirii franceze dominate de stinga, sub toate formele ei, e adesea corect, insa incomplet. Ca in orice demers in care se recunoaste un pattern pe un corpus dat (de ani, in acest caz), reductionismul e evident: se va merge pe o singura linie, ignorind alte „modele“, circumstante si, mai ales, nuante. O recuperare a stufosului material istoric, in rama inteligenta a unei istorii a ideilor, capabila sa descifreze partile aflate in umbra (poate tocmai de aceea in dizgratie) ar fi o excelenta radiografie a Frantei de dupa razboi. Poate vreun filozof francez, cu aplombul lui Bernard-Henri Lévy, acribia lui Sévillia si acuitatea lui Sloterdijk, ar fi in stare s-o faca. Abia atunci zidurile groase ale Frantei se vor clatina.