Observator cultural, Nr. 134 / 27 septembrie - 3 octombrie 2007

Raymond ARON
Opiul intelectualilor
Traducere de Adina Dinitoiu
Editura Curtea Veche, Colectia „Constelatii“, Bucuresti, 2007, 368 p.
„Unul dintre visurile celor care invoca stapinirea istoriei este sa reconstruiasca societatea dupa un plan de ansamblu si sa inlature mostenirea unor traditii nejustificabile. De fapt, lectia ratiunii este exact contrariul: politica ramine arta optiunii.“ Daca nu am cunoaste autorul acestei afirmatii, contextul in care ea a fost facuta si adevarul dosit in spatele cuvintelor, am putea sa o verificam cu usurinta prin intermediul realitatii ce descrie societatea romaneasca de astazi.

Am putea spune, in aceasta perspectiva, printr-un joc de imaginatie si de cuvinte, ca visul celor care invoca stapinirea istoriei recente a Romaniei (de la 1989 in prezent) este sa reconstruiasca societatea dupa un plan de ansamblu si sa inlature (mai ales sa inlature!) mostenirea traditiilor comuniste. in consonanta, acestui irational i se opune rationalul dictat de optiunea politica. Paradoxul consta insa in faptul ca Raymond Aron facea aceasta afirmatie in virtutea descrierii unui mod de actiune de sorginte marxista, a unei maniere extrem de stingiste de a concepe stapinirea trecutului, in vederea atingerii sfirsitului istoriei, acel stadiu al egalitatii absolute si al disparitiei Statului prin intermediul revolutiei proletare. Cum se face asadar ca societatea romaneasca de astazi gindeste si actioneaza tocmai cu limbajul si cu mijloacele proprii ideologiei impotriva careia se intoarce? Probabil ca este vorba intocmai de lipsa acelui trecut care sa permita cultivarea optiunii si implicit a artei politicului, iar singurul substituent la indemina ramine, in aceste conditii, insasi arma vechiului regim: damnarea propriului trecut!

„Termenii in care este gindita politica vin dintr-o traditie proprie fiecarei natiuni“ – sustine Aron, iar evenimentele din Romania prezenta par sa confirme fara drept de apel acest lucru. Democratia de astazi actioneaza in maniera in care comunismul insusi arata cu degetul trecutul burghez, atit de infidel progresului, ratiunii si poporului.
Am preferat aproximarea lecturii volumului Opiul intelectualilor prin trasarea unei linii paralele cu situatia actuala din contextul romanesc, riscind caderea in prozaic, tocmai pentru a sublinia universalismul judecatii autorului. Si prin aceasta, nu ma refer in nici un chip la sensul universalist al ideologiei de stinga asupra careia se opreste, ci la maniera lucida de intelegere si analizare a evenimentelor al caror subiect devine intelectualul sui generis si al caror predicat devine tripticul stinga – revolutie – proletariat.

O disputa cu prietenii
in Opiul intelectualilor este insa vorba de mai mult decit de o analiza la rece a unui mare universitar, a unei personalitati care a polarizat realmente o parte a opiniei publice din Franta anilor postbelici. Lucrarea este, asa cum Raymond Aron insusi o catalogheaza „o discutie sau o disputa cu prietenii care recunosc existenta lagarelor de concentrare, care nu sint comunisti, dar care nu vor sa fie anticomunisti. in mare masura, Opiul intelectualilor este un dialog cu Sartre si Merleau-Ponty, un dialog intre oameni care au inceput din acelasi punct, care erau intr-o anumita masura impregnati de aceeasi filozofie, existentialismul, care trecusera prin marxism, care fusesera antifascisti, care fusesera prieteni apopiati ani de zile si care deveneau dusmani aproape inexplicabil, pentru ca isi spuneau unii necomunisti si altii anticomunisti“ (Raymond Aron, Spectatorul angajat). in spatele acestei discutii, Opiul intelectualilor este in fapt dorinta insasi de a desface mitul stingii, cu tot ce implica acesta: partid infailibil, idealism si justitie revolutionara, dialectica marxista si determinism, fanatism si sfirsitul istoriei.

Pornind de la ipoteza imaginata, transcrisa in termenii: daca pentru Marx religia este opiul popoarelor, atunci pentru Raymond Aron comunismul este opiul intelectualilor, lucrarea este, pe rind, o lectie de istorie („Mituri politice“), una de filozofie („Idolatrizarea istoriei“) si una de sociologie („Alienarea intelectualilor“), inspirate de o societate franceza animata de doua dezbateri: una privind regimul sovietic, existenta lagarelor de exterminare si a crimelor staliniste si una asupra interpretarii pur filozofice a marxismului. in acest context, logica ce-i structureaza profesorului Aron discursul se revendica de la fascinatia manifestata de catre intelectuali in general (mai putin de cei britanici si americani) si de catre cei francezi in particular, pentru notiunea de revolutie, pentru proletariat ca agent al istoriei si al violentei care permite depasirea inechitatilor sociale si construirea unei societati ideale.

Motivul pentru care intelectualii francezi sint mult mai deschisi in fata acestui tip de credinte, si a acestui mod de a concepe „progresul“, isi are originea in traditia care separa Franta de Marea Britanie, traditie care aloca primeia caracterul speculativ si rationalist, imbibat de filozofia luminilor si de teoriile carteziene, si celei de-a doua caracterul empiric si nesistematic, originar in scrierile moralistilor scotieni si ale teoreticienilor dreptului natural.
Francezii au schimbat, de-a lungul a doua sute de ani, cinci republici, doua imperii si tot atitea Constitutii, in timp ce britanicii au trait aproape de perfectiunea politica, guvernati de o Constitutie nescrisa sub sceptrul unei Monarhii, parca neatinse de timp. Aceasta distinctie nu trebuie insa in nici un chip privita sub auspiciile binelui si ale raului, ale lui „asa da“ si „asa nu“. Este pur si simplu vorba despre doua moduri diferite de a fi din punct de vedere politic si, implicit, pentru a reveni la ideea din inceput, despre doua moduri diferite de a decide. „Franta trece drept paradisul intelectualilor, intelectualii francezi, drept revolutionari: iata cele doua fapte a caror conjunctie pare a fi paradoxala. Un scriitor englez de avangarda, de care membrii Parlamentului habar nu au, este plin de entuziasm cind, odata ajuns la Paris, se instaleaza in Saint-Germain-des-Prés. Dintr-odata se simte pasionat de o politica a carei intelepciune, in propria-i patrie, nu ii stirnea deloc interesul.

Controversele sint elaborate cu atita subtilitate la noi, [in Franta – n.m.] ca nu il pot lasa indiferent pe un profesionist al inteligentei.“ Si aceasta deoarece, in Franta, conjunctura a fost de asa natura, incit in permanenta au existat pretexte de opozitie: impotriva Monarhiei absolutiste a Vechiului Regim, impotriva lui Bonaparte sau, de ce nu, chiar impotriva Republicii, cind aceasta s-a dovedit a fi prea intransigenta si neintelegatoare cu cerintele socialistilor marinimosi. Iar atunci cind evenimentele s-au coroborat cu inclinatia naturala de a gasi esenta libertatii in urmarirea unui scop comun si a „binelui general“, de la nemultumire de cafenea, la revolta generala si apoi la Vive la Revolution! nu mai este decit un mic pas. in fond, daca „tot restul lumii ar dovedi atita intelepciune cita exista in Anglia, cele mai multe dezbateri ar fi coplesitor de plictisitoare. Din fericire, senatorii americani, intelectualii francezi si comisarii sovietici au toate sansele sa ofere un material inepuizabil de disputa“.

in ciuda distinctiilor savurose, cu iz de cearta intelectuala, nici macar o singura pagina scrisa de Raymond Aron nu trebuie luata in derizoriu. Si aceasta nu doar in virtutea renumelui profesorului per se, ci gratie rigorii sale analitice, dublata de calitatea intuitiva si anticipativa. in aceasta perspectiva, reflectia ultima din Opiul intelectualilor se opreste asupra unei chestiuni care depaseste in importanta si relevanta orice alta analiza anterioara: oricit de mare s-ar dovedi mirajul de stinga al intelectualilor occidentali, atunci cind vine vorba de transpunerea ideologiei in practica dupa modelul utopiilor si al practicilor sovietice, curajul acestora se opreste la granitele estice. Niciodata un intelectual, cultivat in universitatile vestice si crescut in spiritul drepturilor, libertatilor si al constitutionalismului, nu va renunta la acestea de dragul prozelitismului revolutionar si al binelui proletariatului mondial.