A scrie, cum face Mădălina Diaconu, „O interpretare fenomenologică a olfacţiei“ (Despre miresme şi duhori, Bucureşti: Humanitas, 2007), este un act dublu de curaj epistemologic: în primul rând, pentru că presupune detabuizarea unui simţ considerat, „în medii academice cu o componenţă preponderent masculină“, nonteoretic, nonestetic sau „secundar“, iar în al doilea rând, pentru că presupune realizarea unei forme de vizualizare a nevăzutului, respectiv a stimulilor olfactivi, dar şi a morfologiei olfacţiei. O retorică vizuală (inerentă oricărui parcurs logocratic, indiferent dacă ne place sau nu) este antrenată de autoare în demersul ei fenomenologic încă puţin obişnuit la noi (dacă nu punem la socoteală contribuţiile lui Andrei Pleşu sau traducerile din Michel Onfray, dedicate, şi unele, şi altele, mai ales gustului). Competenţele cercetătoarei vin din două direcţii în sprijinul întreprinderii: pe de o parte, dinspre filosofie, iar pe de alta, dinspre artele plastice. (Aflăm, de altfel, din prezentarea editorială, că Diaconu conduce proiectul interdisciplinar „Design haptic şi olfactiv – resurse pentru industriile creative din Viena“, la care participă „filosofi, chimişti, botanişti, designeri şi pedagogi ai artei de la mai multe universităţi din Viena“. Fascinantul proiect pare să-l continue pe cel din care a rezultat volumul de faţă.)
Postmodernă prin caracterul subversiv al subiectului, dar şi prin „relaxarea“ rigidităţii discursive a argumentului filosofic, cartea este exemplară prin claritatea apolinică a explicării unor fenomene contigue dionisiacului. Aproape didactic, este parcursă iniţial istoria filosofiei, începând de la presocratici (la care mirosul e contemplat ca obiect al unei cunoaşteri alternative, mai ales de natură senzual-intuitivă), trecând prin teologia creştină, cu blamul său etic asupra miresmelor senzuale şi cu hermeneutica moralistă a duhorii ca păcat, prin raţionaliştii lipsiţi de miros, până la Kant şi Hegel. Cel mai interesant pasaj istorist este cel dedicat lui Nietzsche, odată cu care mirosul „revine în filosofie“. De altfel, filosoful este, pe tot parcursul cărţii, una dintre referinţele favorite, cum se poate vedea şi din ultima parte a studiului, o cuceritoare analiză comparată a consumerismului ca „utopie împlinită a postistoriei“, unde „pofta de a pofti“ a omului postmodern apare ca o elaborare a „voinţei de a vrea“, deci a „voinţei de putere“ nietzscheene.
Însă capitolul cel mai spectaculos rămâne „Nazurile nasurilor“, unde fenomenologia olfacţiei este în plină acţiune, organizând mirosul ca topos şi spaţialitate în adevărate „hărţi olfactive“, dar şi ca reprezentare a temporalităţii, în „ritmuri olfactive“. „(C)osmologiile“ olfactive astfel rezultate reprezintă tot atâtea proiecţii de fantasme mirositoare, adică tot atâtea repere ale unui studiu de mentalitate la capătul căruia deprecierea teoretică a mirosului în raport cu celelalte simţuri nu are decât o valoare circumstanţial culturală. Intervenţia olfacţiei în conştientizarea şi construcţia identităţii argumentează – dacă mai era necesar – nevoia constituirii unei estetici a mirosului.
După părerea mea, cărţii nu i se pot aduce decât obiecţii de principiu: printre adversarii ei se vor număra antipostmodernii de toate culorile. Nouă, celorlalţi, nu ne rămâne decât plăcuta misiune de a ne bucura de parfumul acestei teorii (în sensul cel mai concret al cuvântului, pentru că este imposibil să citeşti, de pildă, capitolul despre „Compoziţii olfactive“ fără să te îmbeţi de parfumuri fictive sau de amintirile lor). Volumul Mădălinei Diaconu, care reprezintă teza de docenţă a cercetătoarei la Institutul de Filosofie al Universităţii din Viena, va fi, cu siguranţă, atât un bestseller (gurile rele vor spune că se înscrie în trendul postmodern, de mare succes, al filosofiilor minimaliste ale derizoriului), cât şi un succes de critică, şi încă unul care ştie să stârnească aşteptări pe termen lung: estetica olfacţiei este întregită, deocamdată doar pentru publicul de limbă germană, de o estetică a tactilităţii şi de una a gustului, care promit delicii pe măsură.
