Adevărul literar şi artistic, Nr. 871 / 16 mai 2007

„La început a fost complexitatea”, citează Basarab Nicolescu formularea frapantă a lui Edgar Morin. Această complexitate originară a lumii a exercitat dintotdeauna o fascinaţie asupra gândirii care a încercat cu orice preţ să o reducă la unitate, la „principiu”, la „cifra vieţii cea obscură”, cum zice poetul.

Încă din zorile gândirii europene s-au separat groso modo două căi de „simplificare”: cea ştiinţifică şi cea a revelaţiei. Sunt însă aceste căi atât de ireconciliabile pe cât ne-a deprins gândirea noastră aservită logicii binare? Cu o competenţă dublă în ştiinţele de vârf (respectiv microfizica), dar şi în gândirea tradiţională, teoreticianul transdisciplinarităţii ne oferă o lectură a operei lui Jakob Böhme prin descoperirile fizicii cuantice. Are dreptate Sorin Lavric în prezentarea din România Literară, chestiunea este de a „traduce” un limbaj obscur într-altul, nu mai puţin obscur, şi, finalmente, pe amândouă într-unul accesibil nouă, neofiţilor. Întrebarea de la care pleacă Basarab Nicolescu în acest eseu* este: cum se face că gândirea modernă s-a născut în Occident? Şi în arhitectura bizară a viziunilor cizmarului din Görlitz, cel pe care Hegel îl numea „primul filozof german” şi care a influenţat atât de profund romantismul, savantul nostru descoperă nu doar un precursor, ci una dintre temeliile majore ale gândirii moderne. Interpretând printr-un comparativism sui generis cu teoriile cosmologiei cuantice „bolboroseala” ininteligibilă din Aurora sau răsăritul care se întrezăreşte şi din celelalte opere Böhme-iene, autorul are surpriza de a descoperi un text de o coerenţă perfectă şi de o profunzime a interpretării pur şi simplu şocantă. Viziunile lui Jakob Böhme construiesc o schemă formală riguroasă, coerentă a Lumii. Şi nu pur şi simplu a lumii accesibile nouă, ci a tuturor lumilor posibile, aşa cum fizicienii jonglează cu ipoteza unei pluralităţi de spaţii. Acolo unde epistemologia de şcoală vede ruptură, ni se înfăţişează o fulgurantă continuitate între Tradiţie şi ştiinţă.

În doctrina lui Jakob Böhme, Realitatea (majuscula este determinată de pluralitatea sa nivelică) are o structură ternară. O lume tripolară şi reciproc contradictorie. Dar această structură ternară care fixează dinamica internă a Realităţii este completată de Septenarul care fixează fundamentele manifestării fenomenale. În combinatorica aceasta ameţitoare dintre Ternar şi Septenar se pot imagina structurile lumilor posibile şi probabile, trimiţând de pildă la logica dinamică a contradictoriului a lui Stéphane Lupasco, cu terţul ei inclus şi cu permanentul joc dintre actualizare şi potenţializare. „Una dintre tezele principale ale cărţii de faţă este tocmai aceea că reflecţia creştină asupra Trinităţii şi încarnării, al cărui apogeu este după noi doctrina lui Jakob Böhme, constituie pământul fertil care a permis naşterea ştiinţei moderne”. Această inedită hermeneutică este posibilă, spune Basarab Nicolescu, pentru că fizica modernă a redescoperit Sensul. Şi asta înseamnă o revoluţie care conciliază Complexitatea cu Unitatea şi implică, de pildă, reconsiderarea gândirii simbolice şi a imaginii. „Simbolul antrenează o entropie descrescătoare a limbajului, o ordine crescătoare, o augmentare a informaţiei şi a comprehensiunii în cursul traversării diferitelor niveluri de Realitate”. Iar imaginalul despre care vorbeşte Henry Corbin şi care este un teritoriu în care imaginile sunt perfect motivate ontologic, nu simple „invenţii” ale unui psihism fantast, defineşte foarte bine natura textului lui Jakob Böhme. Care nu este, spuneam, citit ca un dicteu automat de tip profetic, ci ca o construcţie de o rigoare ireproşabilă, intenţionând să dea seama despre coerenţa fundamentală a Totului. După prezentarea structurii autoorganizate a universului Böhme-ian, a cosmologiei tragice şi a realităţilor imaginale, eseul conchide cu forţă argumentativă asupra convergenţei neaşteptate dintre ştiinţă şi tradiţie. Viziunea lui Jakob Böhme ne propune o lume absolut coerentă, în acelaşi timp continuă şi discontinuă, cu o infinită posibilitate de manifestare a libertăţii, deschisă, şi o antropologie făcând posibilă o evoluţie a omului spre alte niveluri ale realităţii. Respectiv spre Divin. „Tradiţia se alimentează din ştiinţă, din timp, din istorie, în vreme ce ştiinţa îşi dobândeşte întregul său sens (şi, în particular, sensul valorilor) prin interacţiunea sa cu Tradiţia”.

Dacă teribilul univers cuantic lansează fizicienilor provocarea descoperii acelei Mari Teorii a Unificării, ea este anticipată de astfel de construcţii speculative (în sens etimologic) care unifică deja căi ale cunoaşterii socotite divergente.

O observaţie de final: dintr-o frază din nota traducătorului se înţelege că sarcina de a-l avea pe Böhme în româneşte aparţine viitorului. Or, avem încă din 1993, sub autoritatea redacţională a regretatului Idel Segall, la Editura Ştiinţifică, o bună ediţie din Aurora sau răsăritul care se întrezăreşte, traducerea de Gheorghe I. Ciorogaru, cu un bun studiu introductiv, note şi revizuirea traducerii de Rodica Croitoru. Foarte nimerită este trimiterea la Eminescu şi la Sărmanul Dionis ca ecou clar atestat al gândirii lui Böhme la noi. De altfel numele straniului filozof este citat în manuscrisele poetului, cel puţin în notele de curs despre filosofia lui Schelling (vezi vol. XV din OPERE) şi ar fi de mirare ca acribiosul poet să nu-i fi cercetat mai îndeaproape opera.Şi citatul de încheiere din acest splendid eseu de convergenţe: „După ce a explorat infinitul mic şi infinitul mare, omul este confruntat cu infinita complexitate a întâlnirii cu sine însuşi”.

* Basarab Nicolescu, Ştiinţa, sensul şi evoluţia, Eseu asupra lui Jakob Böhme, Cartea Românească 2007, Prefaţă de Antoine Faivre, Traducere de Aurelia Batali