André Scrima
Antropologia apofatica
Volum ingrijit de Vlad Alexandrescu
Editura Humanitas, Bucuresti, 2006, 372 p.
Revirimentul teologiei de dupa 1989 i-a adus in prim-planul vietii crestine pe citiva dintre marii teologi romani, fie ei din lumea intelectualitatii sau a solitudinii monahale, cunoscuti pina atunci doar unor cercuri restrinse. Staniloae, Galeriu, Paisie Olaru, Cleopa sau Rafail Noica, uneori adulati, alteori contestati, toti au meritul de a fi renascut la noi interesul pentru Stiinta lui Dumnezeu. Cu siguranta, au ramas si unii mai in umbra, printre acestia numarindu-se André Scrima, care, paradoxal, a facut parte din amindoua „lumile“. Chiar daca a fost publicat si, deseori, amintit de elitele intelectuale, hibridul monah-filozof pare sa nu aiba succes in cercurile teologice, unde e foarte rar amintit, poate tocmai din cauza ca face parte si din cinul monahal, si din rindurile filozofilor. Un teolog mai rabdator in lectura ar descoperi insa in spatele unor cuvinte, la prima vedere greu de inteles, un profund traitor ce-si gaseste izvoarele mai degraba in Mari Parinti ca Areopagitul, Maxim Marturisitorul sau Grigorie Palama, decit in filozofia moderna.
Antropologia apofatica, titlul uneia dintre ultimele aparitii editoriale semnate de André Scrima, poate fi cea care izgoneste inca o parte dintre eventualii cititori care ar cerceta opera unui erudit pus la naftalina, caci e greu de inteles astazi ce au a face, pe de o parte, antropologia cu crestinismul, iar pe de alta parte, apofatismul cu stiinta mult prea rationalista. Daca aceasta din urma s-a cam obisnuit sa priveasca ironic orice ar avea o legatura cu transcendentul, ilustrul teolog al Rugului Aprins descopera tocmai in stiinta o revelatie imanenta pentru omul care, vesnic, isi cauta limitele si nu le gaseste, demonstrind astfel inrudirea lui cu Dumnezeu. in acelasi mod, istoria nu il terorizeaza, gasind in ea acelasi rol pozitiv: evolutia omului in temporal spre descoperirea atemporalitatii.
Centralitatea omului in contemporaneitate, chiar daca pare a fi banala, e, de fapt, foarte agresiva. Joaca de-a Dumnezeu a depasit limite de necrezut acum cincizeci de ani si a devenit noua normalitate. Cu toate acestea, tocmai istoria aparent profana de azi tinde sa se transforme intr-o revelatie, caci, inregistrind toate esecurile omului de a se face pe sine stapinul lumii, scoate la iveala vocatia lui de colaborator cu Divinitatea in lucrarea de transfigurare a universului, oricit de deturnata ar fi aceasta in contemporaneitate.
Dezumanizarea omului isi are inceputul in atit de mult pomenitul pacat originar care agaseaza din ce in ce mai tare. Tocmai pentru ca avea in el inrudirea cu Dumnezeu si fusese pus stapin peste creatie, omul a dorit sa stapineasca lumea, dar prin sine insusi, fara nici o colaborare. Acel moment se simte si azi prin perpetuarea aceleiasi greseli si il afunda pe om intr-o singuratate insuportabila. O cultura separata de ordinea supranaturala, spune parintele Scrima, e obligata sa lupte pentru eliberarea ei de transcendent, dar omul ajunge, in cele din urma, sa fie dominat de fortele materiale si, cu cit el se crede mai aproape de a le stapini pe toate, cu atit mai mult isi reduce de-adevaratelea centralitatea la un univers redus, doar material. „Cel caruia i se pare ca sta – spunea Apostolul Pavel intr-o epistola – sa ia seama sa nu cada“1, referindu-se la ratiunea umana care da deseori gres.
Constiinta centralitatii spirituale a omului in lume are din ce in ce mai mult de pierdut in fata unei centralitati materialiste si, departe de a postula un dualism pronuntat, trebuie sa evidentiem noua ordine a lumii, din care dispar, una cite una, toate valorile initiale ale omului religios, inlocuite de cele noi, ale ratiunii triumfatoare.
Voiajul indian din tineretea sa l-a inzestrat pe parintele Scrima cu o viziune daca nu noua, atunci cel putin inovatoare asupra lumii. Toate esecurile omului, apropierea sa din ce in ce mai tulburatoare de prapastiile neantului, groaza in fata mortii, ele nu fac, de fapt, decit un mare bine: il intorc pe om de la exploatarea exterioara la cufundarea in sine, deschizindu-i interesul pentru propria sa fiinta, chiar daca pentru inceput, in afara lui Dumnezeu. La fel ca in scoala filozofica Vedanta, rolul materiei nu este altul decit sa faca spiritul sa isi dea seama de sine insusi, dupa ce a peregrinat prin lume, realizind un spor de cunoastere. Cu alte cuvinte, tot raul spre bine.
Dinamismul istoriei are scopul de a-l face pe om sa se regaseasca, dar, in loc sa-i creeze o imagine nepieritoare pentru posteritate, ajunge sa ii reveleze cautatorului ca e supus, ca fire creata, intoarcerii in neantul din care a venit. Astfel, el isi da seama ca istoria trebuie privita din directia opusa. Toate cercetarile, centrate pe om, fie ca e vorba despre sociologie, filozofie, stiinta, etica, doctrine antropologice ale diverselor epoci, trebuie vazute mai putin ca niste acte istorice, si mai degraba ca experientele cautarii transcendentului.
Omul din afara
Cultura occidentala, spune André Scrima, a evidentiat doua tipuri antropologice. Primul, cel grecesc, contine revelatia omului purtator de logos. Ratiunea este baza universului si il sustine si pe om, care insa e redus la natura si nu o poate transcende. Cel de-al doilea tip de antropologie, cel crestin, este unul al miracolului: Logosul s-a intrupat, fiinta s-a unit cu devenirea, iar omul nu mai e strict „natural“, ci aduce o noutate in lume, unind-o in sine cu Principiul Creator. Misterul omului consta in chipul si asemanarea lui Dumnezeu din el si, de aceea, intelegerea sa deplina nu poate avea loc numai prin natura exterioara care nu il epuizeaza, ci prin raportarea sa, cel putin in aceeasi masura, la transcendent.
Filozofiile care au adoptat antropologia naturalista s-au rezumat la cunoasterea pozitiva, catafatica, a omului si a lumii, ba chiar si a lui Dumnezeu. Ratiunea si credinta fuzioneaza fortat la Augustin datorita faptului ca omul e conceput ca natural, si apoi peste el este asezat acel donum superadditum, harul supranatural.
La Toma de Aquino valorile crestine sint puse deasupra ratiunii, dar nu mai concorda in mod natural cu ea. Curind, are loc si inversarea raportului: la Descartes, Dumnezeu nu mai e Ratiunea si Adevarul, ci un simplu garant al ratiunii umane si al demersurilor sale, in timp ce in kantianism El ajunge sa fie numai un suport moral. in final, modernismul nu mai admite transcendentul si, in numele suprematiei omului asupra lumii, reduce fiinta umana la imanent. Totul poate fi de acum cunoscut si epuizat, iar ceea ce nu poate fi demonstrat rational, nu exista.
Aceasta cautare antropologica nu duce decit la alienare si la sfisierea fiintei. Ori se postuleaza unitatea umana unificata fortat prin spiritul devenit o abstractie si se ajunge la un monofizitism ce-i amputeaza omului una din laturile sale, ca in materialism sau idealism, ori, din contra, se vorbeste despre un dualism care duce la o sfisiere nestoriana a omului, dar atunci nu se mai stie care este misterul ce uneste cele doua esente ale sale. Controversele hristologice rezolvate de Sinoadele de la Efes si Calcedon in secolul al V-lea renasc, asadar, la nivel antropologic in zilele noastre.
intoarcerea omului, oricit de trunchiata ar fi, catre sine insusi ajunge la acelasi mister de nepatruns cu ratiunea. Si atunci, cunoasterea catafatica, reducindu-l pe om la natural si viata religioasa la un cod de norme etice, rationale si juridice, nu mai poate multumi.
Omul dinauntru
Parintele Scrima propune omului persistind in cautarea sa atitudinea apofatica cere, departe de a fi agnosticism, apare in teologia rasariteana ca o expresie a inadecvarii funciare dintre subiectul cunoscator si „Obiectul“ cunoscut, deschizind perspective pentru intelegerea fiintei si subliniind inrudirea esentiala dintre misterul divin si cel uman. in cautarea lui homo absconditus nu se poate merge decit pas la pas cu Deus absconditus, pe un drum al Emausului interior.
in demersul cunoasterii, perfectiunile aplicate lui Dumnezeu la modo sublimiori nu mai sint de ajuns. Primul pas al depasirii granitelor imanentului si al scrutarii tainei divine e reprezentat de Teologia negativa, expusa cu precadere de opera la fel de tainicului teolog Dionisie (Pseudo)Areopagitul. Itinerariul acestei teologii este inca unul discursiv, chiar daca pe calea negatiilor, simbolizate de obscuritatea tenebrelor: „in acest intuneric supraluminos dorim sa ajungem si sa vedem si sa cunoastem prin nevedere si nestiinta ceea ce este mai presus de vedere si cunostinta, neputind fi vazut, nici cunoscut“2. Dumnezeu, mai presus de orice categorie rationala, nu va fi nicicind cuprins in limitele unei minti create. Problema teologului, in acest moment, nu mai este sa cunosti ce este Dumnezeu, ci cum Dumnezeu nu este nimic din ceea ce este.
Rationamentul Teologiei negative nu este insa decit virful aisbergului apofatic de care omul rational se loveste. Mintea eliberata de conceptele create intra in starea de rugaciune contemplativa, deschizindu-se unirii indumnezeitoare. Aceasta nu inseamna ca numai intelectul participa la deslusirea tainei, ci intreaga fiinta, intelegind aici, bineinteles, trupul cu toate miscarile lui. Iesirea din sine din aceasta etapa se exprima cel mai bine prin tacere, echivalentul depasirii oricaror rationamente, fara ca prin aparenta absenta a activitatii mentale sa se ajunga la un vid esential, asa cum se intimpla in filozofiile orientale, caci rugaciunea nu poate fi pasivitate, ci mai degraba o vesnica ascensiune catre cele de necuprins.
Facultatile sufletesti, neputincioase, au tacut, s-au inchis activitatilor inferioare, in schimb, s-au deschis uneia superioare si de negrait. De abia acum se ajunge la apofatismul propriu-zis, suprafiintial, fara sfirsit, in care se pune real problema raportului dintre Dumnezeu cel de necuprins si om, dumnezeul creat, prin intermediul energiilor necreate, care il fac, paradoxal, pe Dumnezeu cel incomunicabil, comunicabil. Si nici acest stadiu nu ar fi ultimul, pentru ca el nu poate fi epuizat niciodata. El reveleaza la nesfirsit, nemaifiind negatie, nici afirmatie in intelesul ei de expresie catafatica, ci o noua modalitate de existenta umana, transmutata ontologic intr-o faptura indumnezeita.
Desi s-ar parea ca pina acum discursul parintelui Scrima se refera la apofatismul teologic, in fapt, acelasi discurs se aplica si in cazul antropologiei apofatice, caci omul nu este altceva decit un deus absconditus cu „d“ mic.
Ceea ce difera este cel mult modalitatea de pornire pe calea apofatica: de data aceasta nu mai e vorba de vreo ascensiune, ci de un regressus ad inferos, in care se porneste din perspectiva caracterului compus al nostru. Tocmai acest caracter ne duce cu gindul la interioritatea fiintei umane, caci trebuie sa existe un factor de unitate interior, acel cor absconditus care sustine ansamblul uman, astfel incit fiecare element al lui sa fie integrat in mod armonios in dinamismul intregului. in aceasta perspectiva putem da o noua interpretare cuvintelor lui Hristos: „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu“3.
in curatia inimii, a chipului dumnezeiesc din noi, il putem intrezari pe Dumnezeu cel nevazut. Omul interior, pierdut printre diversele preocupari prea putin spirituale, isi lasa urmele parca in mod deliberat, intr-un joc metafizic de-a v-ati ascunselea cu sine insusi, ca sa fie gasit, ca si Arhetipul sau, prin intermediul actiunilor sale din afara. Calea cunoasterii de sine urmeaza acelasi demers, de la lucrurile din afara, curatindu-se de rationamentele inutile, catre adincimile inimii, unde rezida chipul lui Dumnezeu.
–––––––––––––
1. 1 Corinteni, 11, 12.
2. Dionisie Areopagitul, Opere complete, traducere de Pr. Dumitru Staniloae, Editura Paideia, Bucuresti, 1996, p. 248 (Despre Teologia Mistica, II).
3. Matei 5, 8.
