Iulian Băicuş, Esenţa înfricoşătoare a lui Franz Kafka, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006. 208 p.
Astfel arăta titlul cronicii pe care mă gândeam – cu câtva timp în urmă – că o voi scrie după lectura integrală şi minuţioasă a ultimei cărţi semnate de Iulian Băicuş. Ştiam şi simpatizam – de la Dublul Narcis încoace – genul de critică literară (sprintenă, atentă, mereu bine documentată) pe care îl practică Băicuş. Aveam, pe de altă parte, rezerve de neclătinat faţă de entuziasmele cam naive şi digresiunile nu o dată fastidioase în care se aruncă în mod consecvent, fără nici un fel de plasă de protecţie, fostul cenaclist al Literelor bucureştene. Amintesc doar în trecere cum aproape toate observaţiile subtile din volumul Max Blecher. Un arlechin la marginea neantului sunt aruncate în aer de un comparatism ostentativ şi insistent. Sau cum, scriind altundeva depre romanul lui Camil Petrescu, tânărul critic comite imprudenţa de a-l identifica pe misteriosul cuceritor pomenit în epistolele Doamnei T. cu timidul poet Ladima. Greşeli de calcul, putem să admitem. Dar nu la infinit. Aşteptam, sincer, dacă nu o mutaţie genologică, măcar o schimbare benefică în scriitura analitică a lui Iulian Băicuş.
Ei bine, Esenţa înfricoşătoare a lui Franz Kafka, apărută cu puţine luni în urmă, nu mi-a dat prea multe argumente să mă iluzionez. În primul rând pentru că ediţia este – afirm cu părere de rău şi cu mare strângere de inimă – catastrofală. Nici urmă de corectură, coperta e lucrată primitiv şi multiplicată, cel mai probabil, la rizograf, iar layout-ul paginilor e de-a dreptul simplist. Ca să nu mai punem la socoteală difuzarea profund atomizată, care plasează Editura Universităţii din Bucureşti undeva către marginea oricărei competiţii cu Humanitas, Polirom, Cartea Românească, Corint, Brumar şi chiar – pe drept cuvânt – Vinea. Până la urmă însă, pentru cei obişnuiţi cu manuscrisele ilizibile sau cu veşnicele erate din tipăriturile anilor anterevoluţionari, acestea toate n-ar fi tocmai piedici definitive în calea textului.
Numai că deficienţele studiului Esenţa înfricoşătoare a lui Franz Kafka nu se opresc cu stricteţe la nivelul epidermic al design-ului, ci continuă filigranat şi repetitiv în morfologia argumentării din fiecare eseu în parte. Şi – desigur – nu în mai mică măsură, a întregului. Care e, luată la rece, relevanţa interpretativă şi care e acoperirea conceptuală a unei formulări de tipul celei alese de Băicuş ca titlu? De unde asemenea esenţe înfricoşătoare în opera şi în viaţa de zi cu zi a unui autor? Oricare ar fi el, Kafka sau Kierkegaard, Walt Whitman sau Jorge Luis Borges.
Intenţia nu e greu de intuit. Avem o încercare – nici cea dintâi, nici cea din urmă – de a construi, cu paşi mici, un volum de critificţiune. De intersecţie armonioasă şi vandabilă între critica literară şi actul implicat, organic al lecturii. Drumul propriu-zis biografic printre rândurile unor tomuri de literatură ar fi, deci, perfect egal cu parcurgerea filologică distinsă şi distantă. A citi – oricât de profesionist – nu înseamnă a-ţi suspenda, într-un interval de timp limitat, viaţa. Reluaţi în tihnă deplină seria de Teme manolesciene ori Salvarea speciei a Simonei Popescu şi veţi înţelege din mers aceste precepte postmoderne.
Un romance critic, iată ce se doreşte a fi cartea lui Iulian Băicuş. Cu inerente trimiteri către imaginarul gotic, cu aluviuni de melodramă sentimentală, cu irişi strecuraţi discret prin gaura cheii. Şi, ca să fim corecţi până la capăt, cu informaţii verificate – deontologic – din minimum trei surse. Aşa se explică atât notele (excesiv de) personale de jurnal pe care Iulian Băicuş le inserează pe neaşteptate, cât şi referinţele critice eterogene sau complet bulversante de care nu se desparte nici o clipă.
„22 iulie. Recitesc cele câteva rânduri adunate pe hârtie, prea fragmentare pentru a putea da o imagine globală a cărţii. Să deschid cartea, să citesc cu ochii mi se pare prea puţin, o experienţă intermediată. E nevoie de un alt tip de lectură, una imediată, o lectură realizată cu sufletul. O lectură foarte asemănătoare cu audiţia muzicală a unei Triosonate de Bach. Nu mă miră că dr. Kafka respingea muzica clasică. Două entităţi de acelaşi semn, două opere de aceeaşi natură, două entelehii din acelaşi regn se resping reciproc.“ (din capitolul Jurnalul taumaturgic. Post it- uri despre K)
O lectură cu bunele şi cu relele ei, dar, în orice caz, nu lipsită de virtuţi empatice şi de merite expresive. Pregătiţi-vă, în schimb, pentru ce urmează să citez. Găsiţi aici şi irelevanţă, şi imprecizie, după gust: „Pe măsură ce se apropie luna noiembrie 1920, scrisorile lui Kafka se întunecă, volumul îşi pierde muzicalitatea, iar scrisul său se fracturează, apar din ce în ce mai multe cuvinte şterse, din ce în ce mai multe disonanţe. Corpul i se tot îngreuiază, iar porumbelul trimis de noul Noe ca să găsească un petic de pământ trebuie să zboare înapoi pe arca întunecată. Doctorul Kafka răsfoieşte o carte chinezească, în care înţeleptul răspunde discipolului ce îl îndemna să moară mai repede: «Şi totuşi voi muri. Îmi rostesc cântecul de încheiere. Căci un cântec e mai lung, altul e mai scurt. Deosebirea între ele se reduce întotdeauna la câteva cuvinte». Muribundului , aria eroului de operă care cântă pentru a-şi alunga moartea nu i se mai pare absurdă, căci «tăcem şi cântăm ani în şir». Poate că cititorilor o să li se pară ciudat patetismul şi pesimismul acestui epistolar «Trecutul şsic!ţ creşte-n urma mea. Mă-ntunec».“ (din capitolul Milena, stâlpul de foc)
Ignorăm nebuloasa aparatului critic, care aduce laolaltă metafore incompatibile şi cultural, şi geografic, dar nu se poate să nu ne frapeze reproducerea eronată a versului eminescian. De ce o asemenea pernicioasă abundenţă de livresc în scrisul lui Iulian Băicuş? Care e motivaţia unei încheieri făcute parcă pe fugă şi cernute cu o îngăduinţă fără graniţe? Un fel de echivalent grafic al unei porniri logoreice, un morb straniu al notaţiei în timp real, transcrise direct de pe reportofon, fără revizuiri sau adăugiri. La asta se reduce formula critică din Esenţa înfricoşătoare... Ceea ce nu seamănă – îmi pare rău s-o spun – a critificţiune, ci a ficţiocritică. Îmi amân aşadar încrederea în Băicuş pentru următoarea carte.
