Adevărul literar şi artistic, Nr. 871 / 16 mai 2007

Stînd pe peronul metroului şi aşteptîndu-l cu nerăbdare, am reuşit să înţeleg ceea ce nici o carte de filozofie nu mă făcuse să înţeleg în privinţa timpului: că nu e o înlănţuire liniară sau circulară de momente, cum nu e nici coexistenţa în planul conştiinţei a celor trei etape temporale: trecut, prezent, viitor. Cum nu e nici măcar încrucişarea în mintea omului a unor stări psihice ca amintirea, aşteparea sau trăirea în prezentul imediat. Toate acestea sunt feluri de a vorbi în gol: vorbim despre cuvinte folosind alte cuvinte şi închipuindu-ne că în felul acesta spunem ceva. Nu spunem nimic, dar ne sufocăm cu propriile noastre emisii verbale.

Timpul psihologic e altceva: e modul cum raportul dintre două mişcări este acceptat sau respins de dorinţele mele. Cuvintele-cheie sunt raport şi dorinţă. Din încrucişarea raportului cu dorinţa se naşte atenţia. După atenţia pe care o dau unui gest (şi orice gest este o mişcare fizică), timpul curge mai repede sau mai încet, în sensul că perceperea curgerii timpului e invers proporţională cu dorinţa. Cînd vreau să scap de o stare neplăcută (atitudine, gest), timpul curge destul de încet, ca să trăiesc cu senzaţia că nu voi mai scăpa. Cînd vreau să nu se mai termine o stare fiindcă îmi place, timpul curge suficient de repede că să am impresia că deja plăcerea s-a isprăvit. Şi tot aşa cu teama, furia sau urîtul sufletesc. Timpul e dovada că realitatea se comportă exact invers decît aş vrea să se comporte potrivit dorinţelor mele. Timpul e gradul de împotrivire cu care realitatea îmi întîmpină intenţiile, iar atenţia e modul în care ştiu sau nu ştiu să primesc această împotrivire. Cînd, mergînd cu metroul, citesc un ziar pînă într-atît de absorbit că pierd noţiunea timpului şi uit să cobor în staţie, atenţia mea, fiind în întregime concentrată asupra unui singur lucru, ignoră complet orice alt plan de referinţă. Uit că sunt în metrou, că trebuie să ajung într-un loc şi că acele ceasului arată o anumită oră. Focalizarea exclusivă a atenţiei asupra unui singur amănunt aboleşte simţul timpului. Deci, timpul nu există decît acolo unde atenţia mea e distributivă, fiind focalizată asupra a cel puţin două mişcări: lectura şi mersul metroului între staţii, de pildă.

Invers, cînd aştept cu nerăbdare venirea metroului şi nu vine, atenţia mea nu se mai poate dezlipi de acele ceasului. Dacă acum aş putea, printr-un efort de voinţă, să-mi iau gîndul de la metrou şi de la ora indicată de ceas, gîndindu-mă la cu totul altceva, atunci nu aş resimţi timpul ca pe o biciuire continuă a răbdării mele. Dar tocmai pentru că nu pot abstrage contextului, tocmai pentru că nu pot scăpa chiar de starea de care vreau să scap – statul pe peronul metroului – atenţia mea, împărţită în două, îmi dă impresia că metroul vine ca melcul şi că timpul curge fulgerător. Concluzie: o atenţie distributivă e condiţia obligatorie a simţului timpului. „Doamne, cînd a trecut timpul?“ nu se spune decît în caz de atenţie nedistributivă.