Cultura, Nr. 34 / 1 septembrie 2011


Enciclopedism ┼či cantemirologie

 George Neagoe


Dimitrie Cantemir: Sesiune de comunicari stiintifice, 10 decembrie 2010, organizata de Academia Româna, Sectia de Filologie si Literatura, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“, Editura Biblioteca Bucurestilor, 2011, 184 p.

Ar trebui sa ne obisnuim cu Dimitrie Cantemir în postura celui mai important exponent din cultura noastra. În ciuda recuperarii unei parti însemnate din scrieri, întâietatea sa continua sa ramâna neglijata. La aceasta situatie au contribuit, paradoxal, atât perenitatea modelului educational în care scriitorii au devenit profeti si legiuitori, cât si critica exclusivist-literara. Partizanii primei directii au reusit sa atraga aderenti care sa adore icoana autorului, fara sa fi citit macar un rând din opera. Nu insist asupra asocierii abuzive, în ceea ce-i priveste pe Eminescu si pe Caragiale, a criteriilor estetice si a factorilor sociali, politici si etnici, ilustrata de formule precum: „contemporanul nostru“, „îndrumator al neamului si artei peste veacuri“, „expresia integrala a sufletului românesc“, „critic acerb al metehnelor nationale“. Membrii celeilalte grupari au apreciat talentul din „Istoria ieroglifica“, s-au minunat de aceasta aparitie exceptionala, fara stramosi si fara urmasi în sistemul scrisului vechi, deplângându-i lunga tainuire în manuscris („disgenezie“, cum o numeste Eugen Negrici în „Iluziile literaturii române“) si, prin urmare, esecul impunerii unei traditii. Astfel ca, nefiind revendicat de niciuna dintre paradigmele anterioare, enciclopedismul, trasatura menita sa indice singura metoda adecvata de întelegere a personalitatii principelui, si-a pastrat locul periferic.
Sinteze bibliografice
Totusi, nimeni nu poate avea pretentia sa atinga astazi nivelul de pregatire necesar abordarii holiste. E aproape imposibil ca o singura persoana sa fie, simultan, filolog, istoric, critic literar, etnograf, teolog si muzician. Dar asta nu anuleaza posibilitatea ca specialistii sa cerceteze aceleasi texte din perspective complementare, pentru a le releva sincretismul. Aceasta tentativa se întrevede dupa parcurgerea unora dintre studiile prezentate pe 10 decembrie 2010 în Aula Magna a Academiei Române, incluse în volumul „Dimitrie Cantemir“. Dupa cum precizeaza Gh. Chivu în nota introductiva, sumarul a fost completat cu „cinci comunicari prezentate, cu doua saptamâni mai devreme, la Bruxelles, în cadrul unei reuniuni internationale închinate aceluiasi eveniment, deopotriva cultural si stiintific“. Trei din acestea, semnate de E. Moutsopoulos, membru al Academiei din Atena („Ulysse entre Turcs et Vénitiens“), Serge Fauchereau („Cantemir, „citoyen de l’univers“„) si Virgil Tanase („Cantemir – l’excellence romanesque du roumain“) nu se disting decât prin limba de redactare. În rest, sunt napadite de improvizatii. Aceasta abordare se dovedeste la îndemâna acum când Cantemir a ajuns o tema predilecta, un bun intelectual usor de transformat în pilda pentru ilustrarea unor tipologii (renascentista, iluminista) sau pentru câteva opozitii transformate în valori europene (medievalitate – modernitate, Occident –Orient).
Dar exista si alte contributii care nu depasesc nivelul sintezelor minimale. Acestea reflecta o disputa legata de statutul cercetarii literare, purtata între „chitantieri“, în speta cautatori de acte importante numai pentru gospodarie, aliati cu bibliografii si cu editorii lipsiti de opinii referitoare la domeniul investigat, si factiunea criticilor formati la scoala culegerilor de recenzii si a exegetilor care au idei neviabile. Aici se situeaza lucrarile alcatuite de Ioana Feodorov („Stadiul actual al studiilor privitoare la Dimitrie Cantemir“), Stela Toma („Textele românesti cantemiriene si editarea lor în cultura nationala“) si Dan Berindei („Dimitrie Cantemir – omul modern“). Ultimul combina tautologii, truisme, enunturi vagi, într-un discurs triumfalist, de consacrare a domnitorului în panteonul eroilor.
Inovatii inconturnabile
Dar scaderile precedente sunt contrabalansate de patru articole inconturnabile. Nu ma voi opri la cel semnat de lingvistul Grigore Brâncus („Probleme de istoria limbii române în opera lui Dimitrie Cantemir“), plin de raspunsuri punctuale. Mi s-ar parea, mutatis mutandis, ca m-as comporta ca un practician al sintaxei generative încercând sa explice inventia stilistica argheziana. Mergând mai departe, trebuie semnalata analiza aplicata a sotilor Andrei si Valentina Esanu („Un Panegiric necunoscut al lui Dimitrie Cantemir“), membri ai Institutului de Istorie, Stat si Drept (Academia de Stiinte a Republicii Moldova). Nu doar ca prezinta pentru prima data în spatiul românesc un text cantemirian – „Cuvânt panegiresc de lauda Marelui Mucenic Dimitrie din Tesalonic…“ (1719) – , traducând unica versiune conservata (în limba rusa, la Muzeul Istoric de Stat din Moscova), descifrându-i aluziile, ci reusesc sa reconfigureze protocolul Imperiului rus cu ajutorul unui gen literar specific traditiei bizantine. Raportând scrierea la alta asemanatoare, elaborata cu cinci mai devreme, autorii recurg la o perspectiva antropologica, aratând ca limbajul metaforic, asezat la temelia ceremoniilor Curtii, se plia, datorita dreptului divin al monarhului, pe o retorica a devotiunii. Prin analogie, figura folosita recurent de principe, parabola sfântului-martir, marcata de repetarea îndemnului dumnezeiesc din a doua apologie („Da-mi, fiule, inima ta!“), ascunde relatia de putere dintre tar si credinciosul sau supus: „Pe lânga toate acestea, daca comparam cele doua Panegirice, observam ca cel din 1714 era o laudatio la adresa lui Petru I, care era îndemnat sa izbaveasca tara Moldovei si alte popoare crestine balcanice de stapânirea straina; cel din 1719, desi era dedicat Sfântului Mucenic Dimitrie, era de facto o auto-laudatio a lui Dimitrie Cantemir. La fel ca Panegiricul din 1714, în cel din 1719 se întrevad, de sub haina si din continutul religios, aluzii deosebit de clare la persoana autorului“.
Urmatoarea noutate interpretativa îi apartine istoricului Ioan-Aurel Pop, care, întrebuintând o viziune etnologica si geopolitica, plaseaza „Descriptio Moldaviae“ în categoria lucrarilor de popularizare, necesare Occidentului pentru a asimila Orientul în perspectiva unui proiect de integrare a „marginalilor“ aflati sub influenta turceasca. Era momentul când, dupa descoperirea Lumii Noi americane, rationalistii inventasera mitul bunului salbatic, interesându-se de toate regiunile exotice: „Tocmai atunci, la cumpana secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea, se producea redimensionarea continentului, se trecea «de la mica la marea Europa», pe fondul unei «crize a constiintei europene». Politica echilibrului european, impusa prin Pacea Westfalica (1648), genera o concurenta între marile natiuni ale Europei, însotita de o dorinta de afirmare a celor mai mici. Toate statele si popoarele îsi cautau un loc «sub soare», unul cât mai onoralbil, mai demn, mai înalt“.
Am lasat la sfârsit contributia lui Gh. Chivu („Dimitrie Cantemir si înnoirea limbii române literare vechi“), în care filologul demonstreaza câteva evidente ignorate. Istorici si critici literari au sesizat tendinta sarcastica a carturarului în „Istoria ieroglifica“, punând-o pe seama unor surse livresti inaccesibile. De aceea, fara concretizarea unei optiuni concurente, alegoria politica pamfletara s-a mentinut ca principala strategie hermeneutica. Pe de o parte, Gh. Chivu înlatura teoria despre primatul izvoarelor straine, observând ca enciclopedismul l-a ajutat pe principe sa selecteze si elemente asimilate în spatiul românesc. Pe de alta parte, cu ajutorul a numeroase exemple, elucideaza mijloacele recurente din opera cantemiriana, aratând cum conventiile ajung adaposturi fertile pentru efecte comice proiectate de o inteligenta agera. Pentru Cantemir, literarul se manifesta, înainte de toate, ca debarasare de constrângeri. Astfel, esopismul echivaleaza cu o gramatica a ridiculizarii: „El a intuit, se pare, si functia, respectiv valoarea stilistica a cliseului lingvistic, de vreme ce unele dintre personajele sale utilizeaza structuri lingvistice stereotipe pentru a-si manipula interlocutorii, declansând în mintea acestora anumite rationamente. De asemenea, cunoscând valoarea distinctiva a unor structuri individualizatoare pentru scrisul stiintific, respectiv pentru cel administrativ, Cantemir a parodiat pentru prima data în scrisul beletristic românesc un rationament filosofic, o exprimare lingvistica, o reteta medicala si, în cadrul mai multor carti ale «Istoriei ieroglifice», formularul documentelor oficiale“.
Cu patru articole valide, cu tinuta ireprosabila, care degajeaza domeniul de prejudecati si de incertitudini, cantemirologia se apropie de altitudinea necesara.