Steaua, Nr. 1 - 2 / 2010


Un roman scos din vizuina sa

 Victor Cubleşan


Mult timp s-a vorbit despre Norman Manea ca despre scriitorul român cu cele mai mari şanse de a primi Premiul Nobel pentru literatură. Nu am înţeles niciodată sursa acestor “ziceri”, iar faptul că în ultima vreme s-au mai estompat poate fi la fel de bine legat atît de cîştigarea menţionatului premiu de către o prozatoare nemţoaică născută în România (Herta Müller) cît şi de apariţia primului roman “ficţional” al scriitorului din ultimii aproape 30 de ani. Ultimul volum al său care m-a impresionat este Întoarcerea huliganului (2003), un roman autobiografic cu adevărat excepţional, şi care are toate şansele să rămîna capodopera sa. Actualul roman, Vizuina, are ambiţii mult mai mari şi la o primă vedere dispune de un arsenal absolut impresionant de argumente care să îl impună atît în prim-planul atenţiei criticii, cît şi al publicului.
Vizuina este genul de roman cu ambiţii mari arătate explicit, de la subiectul ales, la tema tratată, de la arhitectura spectaculoasă la tehnica scriiturii frazelor, de la implicaţiile politice la mesajul filozofic. Norman Manea şi-a selectat cu grijă ingredientele astfel încît să se clama uşor modernitatea, inteligenţa, jocul intercultural al volumului. Romanul, într-o tradiţie tot mai întărită de romancierii de succes ai momentului, se construieşte pe scheletul unuei intrigi poliţiste. O crimă care va rămîne nerezolvată (cu soluţii sugerate şi induse, dar nevalidate şi lăsate generos în grija unui cititor bine instruit de vocea narativă), o ameninţare nebuloasă şi poetică (permiţînd digresiuni intertextuale), o poveste de iubire în triunghi. Vizuina e povestea profesorului Augustin Gora, exilat în SUA din faţa comunismului din ţară, confruntat cu fosta sa soţie Lu şi vărul şi iubitul ei, Peter Gaspar, (re)apăruţi brusc în viaţa sa. Roluri importante au şi Cosmin Dima şi Mihnea Palade, ultimul fiind victima asasinatului.
Romanul ar putea fi, din acest punct de vedere o poveste a exilului, o poveste a “pelerinilor”, cum îi place lui Norman Manea să-i numească, aflaţi într-o altă cultură, într-o altă societate, într-o altă lume, dar în aceeaşi viaţă care-i ţine legaţi de trecut prin amintiri, antipatii şi iubiri. O poveste a căutării identităţii, o poveste a redescoperirii esenţei eului ascuns pentru aceşti condamnaţi la exil. Romanul nu reuşeşte nici pe departe acest lucru. Absolu fascinant în Întoarcerea huliganului era modul în care Norman Manea se descoperea onest în faţa cititorului, fără a trişa, chiar şi în momentele în care voia să impresioneze cu orice preţ. Acea sinceritate care aducea verosimilul şi credibilul lipseşte aici cu desăvîrşire. Norman Manea vrea să impresioneze, vrea să facă (pesemne) paradă de o erudiţie şi o subtilitate nesolicitate deo situaţie de viaţă atît de simplă şi de dură. Astfel încît îşi sileşte personajele să se comporte absolut fals, le pune să gîndească neverosimil şi mai aruncă apoi mantia unei superiorităţi intelectuale peste resorturile care ar motiva toată această inutilă şaradă emoţională. Prozatorul ar avea suficientă experienţă proprie în această problemă (de altfel introduce suficiente elemente autobiografice în naraţiune, doar că acestea au un rol marginal în roman), dar preferă să fantazeze pornind de la un caz real. Toată lumea a citit în Vizuina povestea lui Mircea Eliade şi a lui Ioan Petru Culianu. Dar, pe de-o parte s-a argumentat că ar fi doar modele îndepărtate pentru personajele de aici sau că ar fi doar supra-măşti pentru caractere mult mai generale şi mai puţin ancorate într-o realitate concretă a istoriei. Dacă este aşa, romanul e de la bun început neinteresant, profilul tradus din Mircea Eliade (Cosmin Dima) nefuncţionînd de loc ca model uman general – observaţie valabilă şi pentru Culianu – Palade. Personajele rezultate sînt figuri prea speciale pentru a rezista ca etalon. Pe de altă parte, dacă figurile reale din istorie nu sînt decît un pretext, atunci greul ar trebui să cadă pe umerii personajelor ficţionale, care ar trebui să fie suficient de interesante, credibile şi viabile încît să poată prinde o viaţă distinctă. Ori tocmai acesta este punctul cel mai vulnerabil al lui Norman Manea în acest roman – totalul eşec al personajelor. Este incredibil cum un scriitor bun reuşeşte să construiască atît de prost un personaj, şi nu vorbesc aici despre un personaj anume, ci despre toate cele prezente în Vizuina. De la o pagină la alta personajele se atomizează, nici unul nu reuşeşte să fie coerent în gîndire, nici unul nu reuşeşte să aibă o voce proprie. Nu am tupeul să cer un vocabular propriu, adecvat, acum că Balzac este atît de vetudt şi demodat, nici să cer o diferenţiere a modului de a gîndi între două personaje aşa cum e la anticul Gogol, dar aş aprecia dacă aş putea distinge între discursul indirect liber, vocea naratorială şi expoziţiunea directă. Norman Manea nu încearcă să îşi transpună, după toate aparenţele, propria sensibilitate în personaje, ci vrea să construiască modelul lui Eliade sau al lui Culianu după cum consideră că ar fi de folos în roman, dar păstrînd anumite aparenţe. Rezultatul sînt personalităţi explodate. Personajele funcţionează pe o pagină, două, în cel mai bun caz susţin o scenă, după care se diluează din nou. Dacă faci o pauză de lectură de cîteva zile în parcurgerea romanului nu vei mai reuşi să afli cine-e-cine-şi-ce-a-spus. Aparent toată lumea gîndeţte după modelul vocii naratoriale, dar aceasta gîndeşte fals, pentru a nu identificată cu Norman Manea.
Romanul ar putea fi un thriller cultural-politic, în care tema morţii s-ar împleti cu cea a conştiinţei, a vinovăţiei şi a mîntuirii. În lipsa unor personaje funcţionale, Norman Manea include suficiente pasaje eseistice (decupabile din contextul jocului personajelor). Jocurile intertextuale propuse sînt generoase, iar ideile provocatoare. În plus, cine nu ar fi tentat de atît de disecatul mediatic caz al lui Ioan Petru Culianu, chiar dacă personajul care-l joacă nu face un rol prea bun?! Din păcate Norman Manea reuşeşte să se faulteze din nou, mai subtil, dar mult mai impardonabil din punctul meu de vedere. Dacă nu aş fi citit nimic altceva semnat de prozator, aş fi conchis pur şi simplu că scrie prost. Ştiind însă că avem de-a face cu un stilist versat (arhitectura verbală din Întoarcerea huliganului e sclipitoare) nu putem decît concluziona că ţi-a ales armele complet greşit. Recurgînd la o frază scurtă, albă şi afirmativă, scriitorul construieşte un fel de poezie a rostiri monotone, a crgerii egale a evenimenţialului. Evectul este devastator, nici măcar alternarea punctelor de vedere şi modificare punctului de perspectivă al vocii naratoriale nereuşind să scuture textul de monotonie. Romanul se înglodează în fraze, momentele narative importante fiind aplatizate şi lipsite de dramatism. În locul strălucirii din frazele volumelor anterioare, aici totul e turnat aparent într-un cenuşiu ritmat, dar adormitor. Romanul se citeşte din acest motiv greu şi necesită reveniri repetate asupra pasajelor, tonul ales îndepărtînd atenţia cititorului. Acest ton, interesant poate pentru o povestire, eventual pentru o nuvelă, este sufocant pentru un roman de sute de pagini.
Vizuina rămîne, după cum s-a mai observat, un roman mult mai provocator dacă îl ţii cu coperţile închise. Discuţiile despre ce ar fi trebit să fie romanul sînt atrăgătoare, lectura sa, nu. E un roman care trebuie lăsat în vizuina sa, Norman Manea, ca autor valoros, fiind de descoperit în altă parte.