Un titlu milităros, care te pune pe gînduri: Stalin, cu sapa-nainte de Radu Ţuculescu. O copertă cu tentă memorialistică, o fotografie expresivă, în care îl poţi recunoaşte pe autor în băieţelul aciuat la petrecerea de dandy rustici a bărbaţilor. Fotografia provine din arhiva de familie a autorului; este o scenă reală, cu personaje reale – care se vor regăsi, ca personaje „livreşti“, într-o scenă din carte.
Radu ŢUCULESCU , Stalin, cu sapa-nainte, Editura Cartea Românească, Colecţia „Proză“, Bucureşti, 2009, 232 p.
Fotografia de pe copertă reprezintă una dintre cheile de lectură pe care ni le livrează însuşi autorul, şi anume cheia autobiografică. Romanul este scris la persoana I, dar naratorul se numeşte Adrian Loga, nu Radu Ţuculescu. Deci, din punct de vedere formal, nu sînt memorii, nici jurnal. Naraţiunea cuprinde două secţiuni încrucişate, una de „amintiri din copilărie“ şi adolescenţă, cealaltă de jurnal contemporan, acesta din urmă delimitat grafic, prin italice. Întrucît numele autorului nu coincide cu numele naratorului, putem vorbi mai degrabă despre un roman memorialistico-diaristic sau despre nişte hibride amintiri-jurnal deghizate în ficţiune. Imboldul scrierii cărţii pare că a fost acela de a rememora şi recupera un trecut fragil, ceţos în ansamblul lui, dar foarte precis în detalii, de a dezgropa şi însufleţi emoţiile, oamenii, locurile dragi ale copilăriei. Plăcerea cu care naratorul îşi povesteşte viaţa de copil şi de adolescent nu ne poate înşela: Radu Ţuculescu e îndrăgostit de acest trecut, de această lume scufundată. Se simte în ea ca un peşte în apă.
Un experiment literar comis cu sînge rece
Dar nu se exclude, dincolo de această identificare emoţională (cartea e dedicată părinţilor), şi posibilitatea unui experiment literar comis cu sînge rece: acela de a uni într-o singură carte două tipuri opuse de discurs şi de limbaj, corespunzînd unor lumi opuse. Pe de-o parte, limbajul amintirilor din copilărie şi adolescenţă, naraţiunea frustă, alertă, copilărească, compusă din mici întîmplări, simple aventuri sau anecdote cu morală politică, portrete de prieteni, profesori sau membri ai familiei, descrieri de spaţii cvasifantastice, toate compunînd un puzzle pestriţ, pulsînd de realitate. Limbajul e necomplicat, băieţesc, alunecînd pe suprafaţa realităţii palpabile, fără sondaj psihologic, fără complicaţii stilistice, natural, pe alocuri pitoresc, de un realism meticulos – dar într-un mod natural –, un realism proaspăt, cum numai copiii reuşesc, rezultatul unei legături inaugurale cu lumea dimprejur. Aici ar fi şi reuşita de căpetenie a romanului. Am putea cita la întîmplare, dar prefer chiar începutul romanului:
„A fost odată un avion de culoarea aluminiului strălucitor. Era mic cît pumnul unui copil dolofan. Avea trei roţi, care semănau cu monedele de cinci bani. Două în faţă şi una în spate, sub coadă. Prin minusculele ferestre ale carlingii se vedea capul aviatorului. Purta cască şi ochelari. Uneori îmi imaginam că eu sînt pilotul avionului argintiu. Nu zbura. Trebuia răsucită o cheiţă care întindea un arc. Cînd nu se mai putea răsuci, îi dădeai drumul. Minuscula elice începea să se învîrtă rapid, bîzîind ca un bodnar, iar avionul o pornea pe podea, într-o mişcare liniară. Brusc, se oprea. De sub el se desprindea o pîrghie care-i înălţa coada şi-l dădea peste cap. O singură dată. Apoi o pornea mai departe. La intervale egale de timp, se oprea şi executa rostogolirea. Uneori mă aşteptam să se transforme într-un dragon ori într-un balaur. Ca-n poveşti. Dar avionul îşi continua mişcările, pînă cînd arcul întins se aduna în poziţia iniţială. Atunci se oprea şi-l vedeam pe pilot zîmbind fericit“.
Fireşte că acest pilot fericit, ca şi, apoi, avionul argintiu, vor dispărea în mod enigmatic, ca mai toate obiectele memorabile ale copilăriei, aidoma mingii albastre din proza (jucînd şi ea pe muchia dintre ficţiune şi autobiografie) lui Nedelciu. De fapt, dacă ne gîndim bine, naratorul consemnează tocmai dispariţiile importante din viaţa sa (după dispariţia avionului, e relatată povestea unchiului Pintea, fost deţinut, probabil politic, al cărui unic volum de poezie e de negăsit în biblioteci).
Miza politică a cărţii se insinuează de la început în roman, al treilea micronucleu sau „moment“ narativ explicînd titlul şi introducîndu-ne în „epocă“. Pe vremea cînd naratorul se îndeletnicea cu cărţile de colorat, află, de la piticii din aparatul de radio, că „Murise un om pe care-l chema Stalin“. În onoarea acestei morţi ce părea importantă, puştiul nostru e brusc inspirat, în plină stradă, şi emite prima sa compoziţie poetico-muzicală: „Stalin, cu sapa-nainte! Trece vesel printre morminte!“, motiv pentru care şi primeşte o neaşteptată scatoalcă de la mama îngrozită. Fără să aibă o însemnătate politică majoră, să ne dezvăluie ceva extraordinar despre momentul respectiv, scena reuşeşte să redea foarte plastic modul în care o asemenea istorie era trăită de un copil. Mie, cel puţin, îmi trezeşte amintiri similare. Şi eu m-am apucat odată la şcoală să o contrazic pe învăţătoare pe o temă de actualitate politică, aşa că am fost condusă în cancelarie unde a trebuit să povestesc cum stăteau de fapt lucrurile, după „Europa liberă“. Nu mai ştiu dacă am luat scatoalca de rigoare după ce au aflat părinţii mei, dar ţin minte că mă simţeam groaznic de vinovată, fără să pot înţelege unde am greşit. Şi astfel, vorba lui Radu Ţuculescu, „am mai crescut puţin“, ca mai toţi copiii formaţi şi deformaţi în comunism.
Cealaltă temă organizatoare a materiei cărţii este cea erotică. Dacă aceasta pare să conteze, în economia romanului, în sine, pentru plăcerea povestirii, ca şi în cazul celorlalte subteme (pasiunea pentru muzică, prietenii, relaţia cu părinţii), tema politică, deşi dă titlul cărţii, nu pare să intereseze în sine, ci prin modul în care copilul sau adolescentul percepe, trăieşte anomaliile istoriei. Cele două teme, fără a se constitui vreuna în temă principală pentru miza romanului, se împletesc muzical, îşi răspund contrapunctic.
O vulgaritate de limbaj stilistică, existenţială
Problema este însă că celălalt univers şi limbaj, consemnat în jurnalul naratorului matur, centrat, direct sau indirect, pe tema erotică, este profund îmbibat de vulgaritate. O vulgaritate de limbaj, stilistică, existenţială. Este vulgaritatea lumii în care trăim, e drept, cu vecinii de bloc, drogaţi sau doar idioţi care ascultă manele la maxim, cu neveste plecate la cules de căpşuni (şi nu numai), cu studente-vînzătoare ambulante care prestează servicii sexuale, cu taţi care se pretează la asemenea experienţe cu fete de vîrsta propriilor fiice. E o vulgaritate perfect realistă, în sensul că e copia fidelă a vulgarităţii din „natură“, cel puţin a unei anumite părţi dintr-o anumită natură. Pentru că această vulgaritate se întinde pe un segment al lumii noastre, dar nu o acoperă întru totul, iar redarea ei în acest mod, într-o operă literară, nu văd la ce ajută. Nici operei, nici realităţii. O oglindă purtată de-a lungul unui drum? Dar oglinda ar trebui să arate lumea un pic altfel, mai în adîncime sau cu un scop anume. Vulgaritatea mi se pare prea brutală, nu se salvează, nu se motivează stilistic, ba chiar, prin contradicţie cu celălalt fir narativ, devine mai stridentă. Istoria prezentului nostru pare mult, mult mai urîtă, mai fără scăpare decît istoria trecută.
Finalul, tras de păr, cu o rezolvare senzaţionalistă (sinuciderea tinerei vînzătoare după partida de sex oral, apariţia intempestivă a fiicei naratorului, care găseşte cadavrul în baie) nu mi se pare un „catharsis“ care să survină firesc în economia romanului, ci o tuşă în plus de absurd (un absurd posibil, dar neconvingător „literar“, să ne înţelegem). Romanul se termină brusc şi rămîne rupt în două, iar partea „frumoasă şi bună“ (din punct de vedere literar) se îneacă grăbit într-o baie de vulgaritate – realistă, experimentală, muzicală chiar, cum vreţi să-i spuneţi, dar, categoric, nu pentru toate gusturile.
