Dilema Veche, Nr. 315 / 25 februarie - 3 martie 2010

„Lucrările celor cinci acuzaţi prezintă un caracter duşmănos faţă de regimul de democraţie populară.“

„Noi înţelegem că Bergel luptă împotriva puterii statale din ţara noastră.“

„Mi-a spus şHans Bergelţ că tiranul din carte reprezintă regimul actual care suprimă libertăţile cetăţeneşti.“

Fragmente din depoziţia de martor al acuzării a lui Eginald Schlattner



Copilăria lui Hans Bergel s-a petrecut la Râşnov. Bunicul era oier. Singurul neamţ oier din zonă. Copilul are şansa să comunice cu mai mulţi români decît cu saşi. Cu bunicul se ducea la Bran să vîndă lînă, brînză, miei. La şcoală, îşi face mulţi prieteni români. E un fiu, cum declară Bergel, al acestor două culturi. Nu-şi poate imagina viaţa lui intelectuală sau pe cea sufletească fără componenta românească. Rădăcinile scriitorului se află încă în Râşnov, în Braşov, în Sibiu.

Mama şi tatăl lui au fost ataşaţi de Mişcarea de Rezistenţă. El însuşi a făcut legătura, în anii 1944-1945, între grupurile de luptători din Munţii Făgăraş, Sebeş, Diham. A făcut schi de performanţă în echipa naţională.

A încercat să fugă din ţară în anul 1947. A ajuns la Budapesta. Prins de poliţia maghiară şi predat, la Curtici, autorităţilor române, este condamnat la un an de închisoare, pe care îl execută la Penitenciarul din Timişoara. Apoi, este angajat la Clubul „Steaua“. Este exmatriculat de la Universitate. În anul 1957, la Braşov, lucrează ca ziarist la o publicaţie de limba germană: Ziarul popular. Nu poate deveni un gazetar comunist şi pleacă de la ziar. Se angajează la Teatrul de Operă. Violoncelist, la pupitrul întîi. Scrie literatură. În anul 1957, ia un premiu literar pentru nuvela Principele şi Bardul. La Bucureşti, face cunoştinţă, cu ocazia premierii, cu un tînăr student din Cluj, Eginald Schlattner, care, citind nuvela, l-a întrebat: „Nu cumva, prin această nuvelă, ai vrut să arăţi ceea ce se întîmplă azi?“. Bergel nu i-a spus nici da, nici nu. Speriat, l-a rugat să tacă, să nu vorbească de adevăratul sens al nuvelei. În anul 1959, este arestat. Nu-şi dă seama care e motivul. Împreună cu alţi cinci tineri, este implicat în lotul scriitorilor germani.

Mărturii: Bergel şi Schlattner
Hans Bergel: Proba care a fost motivul pentru condamnarea, pentru arestarea şi condamnarea mea a fost o carte, o nuvelă de anvergură, scrisă în anul 1950. Aveam vîrsta de 20 de ani. Bineînţeles că n-am putut s-o public. Era cu sens dublu. Miroseam de atunci că sistemul comunist va aduce nenorociri peste ţară. Ei bine, după cîţiva ani, la un concurs literar, m-am gîndit să scot lucrarea mai veche şi s-o trimit la adresa juriului.

Lucia Hossu Longin: Spuneţi-ne, dle Schlattner, în perioada aceea, foarte mulţi erau obligaţi să intre în Partidul Comunist?

Eginald Schlattner: Păi, m-am îndreptat, să ştiţi, deşi eram de origine burgheză, şi n-am fost primit. De exemplu, în ’48, trebuia să intru la liceu şi, pentru originea mea nesănătoasă, mi s-a interzis de a accede la liceu. Dar aţi întrebat de acest domn de aici, din Roşia, care v-am spus că era episcop vicar după ’45, Alfred Hermann. El mi-a deschis ochii asupra comunismului, ca o idee salutară şi ca om tînăr, să nu uităm de visurile şi aspiraţiile tinereţii noastre. Ca om tînăr, tu ai vrea ca să nu mai plîngă nimeni, şi nu numai unul sau doi sau patru, ci toată lumea să nu mai plîngă şi să aibă de mîncare şi să fie veselă. Aşa că a fost o idee care m-a cîştigat şi, în momentul în care m-a arestat, în noiembrie 1957, eu eram pe punctul să mă înscriu în Partid. Aveam toate documentele la mine. M-au arestat la Rectoratul Universităţii din Cluj, care avea o înfăţişare fastuoasă. Şi atunci am avut la mine, în geamantan, toate actele pentru a mă înscrie.

L.H.L.: Ce înseamnă înfăţişare fastuoasă? Descrieţi-ne cum aţi fost ridicat. Noi ştim că arestările se făceau noaptea pe străzi, cu Volga, cu ochelari de tablă.

E.S.: Nu m-a luat de pe stradă, nu m-a bruscat. M-am dus, la 28 decembrie, să-mi iau bursa şi parcă şi acum mai văd, după cei 50 de ani care s-au dus, două doamne la ghişeu. „Schlattner, Schlattner“, şuşoteau pe acolo, „mergeţi sus la Rectorat, că vă aşteaptă cineva.“ M-am dus la Rectorat şi nu eram nicidecum neliniştit, pentru că la Rectorat mă mai chemau din cînd în cînd, cu cercul acela de germani pe care l-am înfiinţat sub auspiciile Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti, să nu uităm, da? Am avut un cerc de cultură şi de literatură.

L.H.L.: Sub auspiciile UASCR-ului?

E.S.: 300 de studenţi eram acolo. Şi cînd noi ne adunam o dată pe săptămînă, veneau 250, iar atunci cînd UASCR-ul făcea ceva pentru ei, veneau 10-15, adică era, totuşi, o mişcare care bătea la ochi. Dar nu eram neliniştit cînd urcam sus, în acea clădire fastuoasă care este universitatea austriacă sau maghiară de la 1870, cu casa scărilor ca pentru împărat, nu eram neliniştit, că mai veneau de la Bucureşti, de la ziare, de la radio, şi îl văd şi acum pe secretar, şeful de cabinet al rectorului, care se uita lung la mine, dar nemişcat, cu ochii aproape plumburii, şi zice: „Du-te dincolo, în sala de aşteptare a rectorului“ – era tot o sală spaţioasă, elegantă, reprezentativă –, da, şi acolo era un civil care eu, păţit ca fiu de fost burghez, imediat am simţit că nu e din cercurile noastre, deşi era în civil. M-am uitat după cum se mişca, după cum s-a ridicat în picioare, m-am uitat şi zic: „Ăsta nu-i nici din cercul academic, nici din cercul pe care eu l-am frecventat“. Şi atunci mi-a arătat el, acest individ, mi-a arătat legitimaţia de securist şi atunci mi-am dat seama că lucrul de care mi-a fost frică din 23 august ’44 , că va veni mîna aceea neagră şi mă va lua, acum s-a împlinit. Şi atunci s-a produs o greşeală, că dintr-odată s-a deschis uşa şi au venit doi domni mai eleganţi decît acesta, şi eu am fost învăţat, dacă nu eşti sigur că sînt de la Securitate, nu sînt de la Securitate, atunci uită-te la pantofii lor. Dacă au pantofi Romarta, tipul acela de pantof care costa cît cîştiga mama pe lună – o singură pereche costa 300 de lei, mama mea cîştiga 330 de lei –, atunci să ştii că sînt de la Securitate.

L.H.L.: Pantofii aceia cu găurele, standard?

E.S.: De o eleganţă nemaipomenită. Şi plutonierul a făcut o greşeală, s-a ridicat în picioare, şi atunci mi-am dat seama că ăştia sînt ofiţerii. Deşi erau şi ei civili şi eleganţi, o eleganţă discretă. Au spus: „Hai să mergem pînă la noi, avem cîteva întrebări, un mic dialog“. Şi acest mic dialog a durat exact doi ani şi două zile.

*

„Începînd cu ziua de 15 septembrie 1959, la Tribunalul Militar din Braşov se derulează procesul unui grup de scriitori de limbă germană; Andreas Birkner, Wolf Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel şi Harald Siegmund sînt acuzaţi ca fiind un grup conspirativ cu activitate contrarevoluţionară.“

Potrivit sentinţei nr. 342, semnate de maiorul Dragoş Cojocaru, cei cinci scriitori ar fi redactat lucrări ce nu corespundeau cerinţelor ideologice, lucrări cu caracter duşmănos şi mistic, cu conţinut apolitic şi mesaj cu sens dublu. Pe ce probe s-a bazat această sentinţă ce cumula, pentru toţi, 95 de ani de muncă silnică şi temniţă?

Materialele Tribunalului Militar (Dosar Nr. 33/1968) ni-l arată pe martorul Schlattner ca pe un creator al acuzării, de o inteligenţă inchiziţională. El a oferit Securităţii capetele de acuzare pe care aceasta nu le-ar fi putut şti niciodată şi nici formula în modul tendenţios în care au fost detaliate.

Mărturia lui Schlattner
L.H.L.: Spuneţi-mi, domnule Schlattner, de ce este legat numele dumneavoastră de lotul scriitorilor germani? Le-aţi făcut vreun rău? V-aţi asumat acest rău?

E.S.: Eu de chestia asta nu scap şi am ştiut că o să-mi puneţi întrebarea asta; şi mîine un lot de ziarişti din Berlin o să-mi pună din nou aceeaşi întrebare. Eu ştiu că o să rămîn cu chestia asta pînă la moarte. Şi eu, de 50 de ani de zile, nu m-am opus la această formulă restrictivă că eu aş fi de vină, prin mărturisirea mea, că cei cinci scriitori – de fapt, numai eu sînt scriitor –, întrebaţi în Germania dacă a auzit cineva de Hans Bergel sau de Aichelburg, au spus că nimeni n-a auzit nimic de ei, că eu sînt de vină că ei sînt închişi. Eu nu am nimic de ripostat, decît un singur lucru: că în Legea Ticu spune clar, la Articolul 5, nu ştiu al cîtelea paragraf, nu ştiu ce literă. Tot ce ai depus tu, în timpul anchetei, la Securitate nu cade sub incidenţa nici a trădării şi nici a colaborării, nici a denunţării. Asta e una, iar tot legat de aceasta, eu am fost unul dintre cei 15 sau 20 de martori ai acuzării, care au ştiut foarte puţin despre scriitorii aceştia, pentru că eram la Cluj, şi aceştia erau la Braşov, Sibiu.

L.H.L.: Nici unul dintre ei nu v-a fost prieten?

E.S.: Nu mi-a fost prieten, că eu am fost mult prea tînăr faţă de ei.

L.H.L.: Dumneavoastră aveaţi 22 de ani, cîţi ani aveau ei?

E. S.: Cel mai apropiat de mine, născut în ’25, era cu opt ani mai mare ca mine, da? Aşa încît problemele sînt foarte simplificate, şi eu spun un lucru: feriţi-vă de demonul simplificărilor! Eu am fost unul dintre martorii acuzării, vreo 15 sau 20 au fost cei care i-au acuzat şi care au ştiut mult mai mult despre ei, care erau din Sibiu şi din Braşov, iar eu eram la Cluj.

L.H.L.: Dar ce făcuseră în realitate?

E.S.: Nimic n-au făcut. Nimic, daţi-mi voie să termin, nimic n-au făcut. Nici disidenţi nu au fost. Aşa că nici nu era ceva de trădat. Ce să trădezi, că nu făceau parte din nici un fel de organizaţie sau club, sau mişcare. Au fost cinci; m-am mirat şi eu că i-a ales tocmai pe aceştia că ar fi putut să aleagă pe alţii. Dar vă rog să ţineţi minte un lucru: din ăştia 15-20 de martori ai acuzării, eu am fost singurul care a fost adus după 20 de luni de regim celular, legat la ochi şi legat de mîini, pe cînd ceilalţi erau liberi.

Şi, în al doilea rînd, n-am avut aproape nimic de spus. Despre Scherg am spus că este un mare scriitor al epocii, a scris un roman socialist şi a scris poezii în care l-a preaslăvit pe Stalin, şi atunci maiorul a spus: „Nu eşti aici ca să-i aperi pe bandiţii ăştia“.

L.H.L.: Despre Bergel nu aţi spus nimic?

E.S.: Despre Bergel? Despre Bergel am spus despre toate scrisorile pe care le-am găsit (Schlattner corespondase în libertate cu Bergel – n.a.) şi luni de zile l-am apărat, şi atîtea pălmi am primit pentru Bergel, şi atîta m-a bătut căpitanul – acum, e general în rezervă – cu cheile în cap, de mi s-a umflat ţeasta. Eu l-am apărat şi cînd mi-au arătat nişte scrisori în care el vorbea lucruri aşa de... împotriva regimului.

L.H.L.: Aţi vorbit de o nuvelă de-a lui.

E.S.: Da, şi? Nuvela aceea a ştiut-o toată lumea, nu mi-a spus el în prima zi? În nuvela asta au găsit ei un sens dublu, la Editura Tineretului, că acolo sînt nişte evrei care sînt foarte dexteri în a desluşi. Şi dacă au ştiut ei, a ştiut toată lumea, aşa încît astea sînt nişte simplificări, doamnă, de care...

L.H.L.: Nu exista nici o legătură între arestarea lor şi depoziţia dumneavoastră? Depoziţia dumneavoastră a dus la arestarea lor sau nu a dus?

E.S.: Asta nu pot să spun – dacă a dus sau n-a dus –, dar, în orice caz, să nu uităm şi alt lucru, că patru luni de zile am depus rezistenţă şi pe toţi i-am apărat. Pe Bergel l-am apărat pînă la absurditate de or început să rîdă şi mi-or arătat nişte scrisori în care erau anumite pasaje.

L.H.L.: Cine rîdea?

E.S.: Cine rîdea? Păi, anchetatorul rîdea şi anchetatorii, nu, „nu-l mai apăra pe omul acesta, uite, scrie negru pe alb că el are aici afirmaţii împotriva regimului“. Şi atunci l-am apărat şi am spus că nu e antipartinic, e nepartinic. Dar eu nu discut la nivelul la care se poartă discuţia. Eu am o concepţie despre adevăr ca o putere care, la un moment dat, fără ca să intervină cineva, îşi spune cuvîntul.

Mărturia lui Bergel
H.B.: N-a fost niciodată un grup, pe unii nici nu i-am cunoscut. Prieten eram cu Scherg, care stătea aproape de mine la Braşov, numai după colţul străzii, pe Aichelburg nu l-am cunoscut, ştiam cine este Aichelburg, însă nu l-am cunoscut. Şi pe Birkner l-am văzut de două ori, Siegmund ştiam că e un tînăr student la Cluj. Însă, nici cu Siegmund n-am avut relaţii, nici de prietenie. Ştiam de el, scria poezii. Se spunea că este foarte talentat. Atîta tot. Însă, dibăcia cu care Securitatea a construit din noi cinci un lot m-a impresionat, vă spun sincer. Pe parcursul procesului, admiraţia mea a crescut din ce în ce mai mult. „Doamne, cu ce măiestrie reuşesc ăştia! Pînă la urmă, îmi vine mie să cred că într-adevăr a fost un lot conspirativ.“

L.H.L.: Nu erau false relaţii ?

H.B.: Totul era fals. Totul era fals. Şi eu am fost singur faţă în faţă cu afirmaţiile lui Schlattner. Bineînţeles că m-am apărat. Am spus că Schlattner minte, că nu este adevărat ce spune. Totuşi, nu m-a ajutat. Poate că m-a ajutat în sensul că n-am luat şi eu 25 de ani, ca Birkner. Preotul Birkner. Ci am luat numai 15. Ceilalţi nici nu s-au apărat. Birkner mi-a spus înainte, ne-am văzut două minute înaintea procesului: „Mă, eu nu mă apăr, nu are nici un rost. Şi aşa ăştia ne condamnă. Aşa că nu văd de ce să mă mai enervez.“ A stat calm, n-a răspuns aproape la nici o întrebare a procurorului sau a judecătorului. Eu mi-am spus: „Nu. Eu o să mă apăr, pentru că am mai fost de două ori în detenţie şi ştiu că va veni momentul în care într-o celulă o să am clipe în care o să-mi spun: «n-ai făcut destul pentru a-ţi apăra libertatea». Şi atunci încep remuşcările, ceea ce mă slăbeşte, ceea ce mă face să fiu atacabil din punct de vedere psihic, cunoscînd situaţia din două arestări premergătoare“. M-am apărat cît am putut în situaţia aceea, n-am recunoscut nimic. De la mine nu există nici o mărturisire cu semnătura mea. Totuşi, ne-au condamnat pe baza celor spuse de acest preot.

L.H.L.: Spuneţi-ne, confruntarea cu Schlattner a fost numai în proces?

H.B.: Eu nu am avut confruntarea cu dumnealui decît în proces. L-au băgat la sfîrşitul procesului, după 12-13-14 ore, nu mai ţin minte, neîntrerupte de judecată. Am început dimineaţă, pe la ora 8-8.30, şi noaptea, pe la 21.30, după o dezbatere de aproape o zi întreagă. Dîndu-şi seama că cel puţin pe mine nu mă pot condamna, căci în faţa judecăţii am refuzat să semnez ceva, să mărturisesc ceva, atunci şi-au dat seama: „Pe ăsta nu putem să-l condamnăm decît cu Schlattner“. L-au băgat pe Schlattner, l-au băgat, eu am fost atît de şocat, am fost şi eu obosit după atîtea ore de proces. Întrebare-răspuns, întrebare-răspuns, încît n-am reacţionat, am rămas, cum se spune, cu gura căscată văzîndu-l pe Schlattner. Şi Schlattner n-a rămas în sala de judecată decît cîteva minute. Şi în aceste minute a spus ce trebuia, a spus ca eu să fiu condamnat. Şi atunci l-au scos. După ce a ieşit Schlattner, eu m-am trezit şi mi-am spus: „Mă, ai greşit. Trebuia din prima secundă să-l ataci pe Schlattner, să-l iei tare. «De ce minţi?», de exemplu. Sau «Nu ţi-e ruşine!»“. Ceva de genul acesta. Însă, mă rog, am ratat ocazia, şi ăsta a fost sfîrşitul procesului meu.

L.H.L.: Dar în timpul anchetelor nu ştiaţi cine vă turnase?

H.B.: Eu am avut ocazia deja, în timpul anchetelor, să mărturisesc ce mi se pretindea. „Ei, mărturiseşte, semnează şi nu te mai chinui cu aceste anchete.“ Dar nu voiam să semnez o minciună, nu voiam să semnez. Într-o bună zi, căpitanul Urzică, cel care apare ca general sau colonel şi în cărţile lui Gavrilă, Ion Gavrilă Ogoranu, mi-a trîntit pe masă o mapă cu aproximativ 40 de foi şi a plecat. „Ia citeşte asta, eu mă întorc peste o oră şi discutăm mai departe.“ Ce era? Mărturisirea lui Schlattner, aproximativ 40 de pagini, de la margine pînă la margine, cu acuzaţii fantastice. Şi, cu o inteligenţă satanică, mă acuză pe mine. Şi mi-am dat seama, „acu’ nu mai am scăpare“. Care era partea periculoasă a acestei mărturisi a lui Schlattner? A vorbit, parcă i s-a băgat o monedă în gură şi „hai, vorbeşte!“. Ca un automat a vorbit lucruri de care habar n-a avut Securitatea şi lucruri de care nici nu a pretins Securitatea să fie spuse. El spune într-una dintre cărţile publicate aici, în Germania sau în Austria, că l-au oprit ofiţerii de Securitate: „Ei, nu mai vorbi atîta, că ne ajunge“. Totuşi, a dat drumul. În orice caz, e o declanşare psihică această mărturisire de 40 de pagini, încît m-am speriat şi mi-am spus: „Mă, ai de-a face cu un bolnav sau cu un nebun. Ăsta nu-i normal, omul acesta“. Mi-am adus aminte de aceste 40 de pagini şi cînd s-au deschis arhivele de la Bucureşti, decenii după această lectură (fascinantă, de altfel); am avut ocazia să o regăsesc, să o revăd în actele mele de la Arhiva Securităţii. Deci, mi-am adus aminte perfect, mi-am adus aminte.

Mărturia lui Schlattner
E.S.: Aşa, eu vă spun în două cuvinte. Nu văd culpa mea în ceea ce am spus, acele lucruri derizorii că nici nu am prea ştiut despre cei din Braşov, de la Biserica Neagră, nici despre aceşti scriitori care au fost mult prea în vîrstă decît mine şi cu care am avut numai nişte contacte foarte efemere. Eu eram la Cluj, ei, la Sibiu. Nu acolo văd eu greşeala, culpa mea, vina mea e nu în ceea ce am spus, ci cum am spus – că m-am desolidarizat de ei. După 5 mai, m-am cerut prima dată la anchetă, am fost arestat în 28 decembrie, că puteţi face socoteala, patru luni şi două zile, zece zile, două săptămîni, nu ştiu cît, şi am spus: „De azi încolo, puteţi să mă întrebaţi ce doriţi, că eu o să răspund“. Că ei tot cu asta m-or bătut la cap. „Dacă vroiai să te faci comunist, cum am găsit actele aici, atunci tu trebuie să te decizi, sau ai vrut să intri în partid ca să sabotezi“. Şi cu asta m-au bătut la cap, şi cu multe altele.

L.H.L.: Spuneţi-ne atunci de ce figuraţi ca principal martor al acuzării pentru procesul lor, dacă n-aţi avut nici o relaţie cu ei? Dacă aţi fost la Cluj, şi ei, la Sibiu, pare de neînţeles...

E.S.: I-am şi apărat parţial, i-am şi apărat. Dar este o ură aproape iraţională a lui Hans Bergel împotriva mea, care zice lumea că e stîrnită şi de faptul că eu am avut o succes dintr-odată cu cărţile mele, care au apărut acuma.

L.H.L.: Bine, dar cărţile dumneavoastră au apărut acum, şi povestea asta e de domeniul trecutului. Mai mult, Bergel are peste 20 de cărţi publicate, e un autor consacrat în Germania, tradus în multe limbi.

E.S.: Păi da, absolut, dar lucrurile s-au înteţit acum, de cînd mi-au apărut cărţile. Eu nu cred în invidie, pentru că e un sentiment pe care nu, nu-l cunosc.

L.H.L.: V-am spus, şi Bergel e scriitor…

E.S.: Are cărţi, dar nu le citeşte nimeni, domniţă, nu le citeşte nimeni. Şi Cocoşul decapitat la mine a ajuns acum la a zecea ediţie şi Mănuşile roşii, la a patra ediţie, şi vor fi ecranizate. Se scrie o lucrare de doctorat la Berlin despre Mănuşile roşii şi la Sorbona se dă doctoratul în romanele mele.

L.H.L.: Mănuşile roşii este o carte autobiografică?

E.S.: E tradusă şi citiţi-o, şi atunci o să puteţi să vă dumiriţi – multă veridicitate, autenticitate. Exact ce v-am spus acuma, foarte comprimat descriu cu, cu… nici pe nemţeşte nu găsesc cuvîntul, dar pe româneşte. Cu acest extaz, dacă doriţi, al adevărului. Unde scriu şi împotriva mea, de atunci. Dar citiţi-o.

L.H.L.: În Mănuşile roşii, vă mai analizaţi încă o dată aceşti colegi şi îi faceţi din nou de ocară. Ei erau victimele. Extazul nu pare a fi al adevărului.

E.S.: Nu, din nou! Tot ce s-a întîmplat de atunci fără menajamente e descris.

L.H.L.: Dar credeţi că nişte victime mai aveau nevoie de aceste noi atacuri după ce au trecut prin ani grei de închisoare?

E.S.: Păi, nu împotriva lor, domniţă, e singura carte în care se pun cărţile pe masă...

*

Hans Bergel a trecut prin experienţe carcerale dure. Codlea, Jilava, Baia Sprie, Oradea, lagărele de la Dunăre şi, ultimii ani, în D.O., pe Valea Călmăţuiului.

Abia venit din deportarea în Bărăgan, Hans Bergel îşi caută de lucru. Era toamna anului 1964. Familia şi cei trei copii fuseseră trimişi, cu toţii, definitiv în Germania. După o perioadă în care a lucrat ca hamal în Gara Bartolomeu din Braşov, află că există un post liber de violoncelist la Teatrul de Operetă. De mic copil cîntase la acest instrument. I-au trebuit trei luni ca mîinile pline de răni şi bătături să ajungă, prin lungi exerciţii, la dexteritatea necesară.

Se prezintă la concursul pentru post. Şi cîştigă. Patru ani, trăieşte o experienţă unică. Vede lumea din fosa unui teatru. Vrea să plece lîngă soţie şi copii, în Germania, dar Serviciul de Paşapoarte îi comunică sec: „Te ţinem aici pînă îţi putrezesc oasele“.

În căutarea unei soluţii de a pleca din ţară, Bergel citeşte într-un număr al revistei Der Spiegel un articol în care Günter Grass, marele scriitor german distins mai tîrziu cu Premiul Nobel, vorbea despre libertate, drepturile omului, democraţie. Îi scrie, îi cere să-l ajute. Mesajul ajunge, printr-un bilet, la Grass. „Uite, îi spune Bergel, amîndoi sîntem de-o vîrstă, tu te-ai născut la Gdansk, unde cîndva au trăit nemţii. Eu m-am născut la Braşov. Şi aici au stat nemţii. Dumneata eşti scriitor. Şi eu sînt. Dumneata devii celebru, eu din puşcărie în puşcărie: Soţia mea cu copiii, în Germania, eu aici de cinci ani, singur. Faci atîta zgomot în jurul unor principii. Dar iată, situaţia pare de nerezolvat pentru un om din Estul Europei“.

Scrisoarea a avut efect. Diplomaţii români din Koln au fost sunaţi de Willy Brandt, atunci ministru de Externe, viitor cancelar. „Ce se întîmplă cu neamţul Bergel din România? De ce nu-i daţi drumul să plece la familia lui?“

Mărturia lui Bergel
Am fost din nou arestat. Că altfel nu puteau securiştii. Mi-e milă de ei, privindu-mă înapoi. În fond, erau plini de complexe de inferioritate, şi de aici se explică şi cruzimea lor. Numai oameni cu complexe de inferioritate pot fi atît de josnici cum au fost comuniştii. Un om puternic şi sigur de el nu face asemenea lucruri. E tolerant, e mărinimos. Calităţi pe care nu le-au avut nici comuniştii, nici naziştii, nici dictatorii. Dictatorii niciodată nu dispun de asemenea calităţi . După ce am ieşit, în ’64, din detenţie, n-am mai avut voie să scriu, şi noroc că mă trag din familie de muzicieni. Ştiam bine să cînt la violoncel şi am fost angajat la Teatrul de Operă din Braşov. Teatrul de Operă şi Operetă. Şi am cîntat patru ani de zile la pupitrul întîi, violoncel. Şi, într-o seară, întorcîndu-mă în ’68, în martie, de la un spectacol Aida, de-abia am intrat în camera mea, – o singură cameră am avut atunci –, m-am pomenit cu trei ofiţeri de Securitate, care au intrat în cameră de parcă ar fi fost Moş Crăciun, cu atîta bunătate, cu atîtea aere de politeţe: „dle Bergel, îmbrăcaţi-vă cît se poate de bine, aveţi un costum de haine negre?“. Zic: „Da’ ce naiba, haine negre, stai să-mi iau izmene, să-mi pun lîna pe mine, că ştiu eu, cunosc eu, nu-i prima oară“. „Nu, vai, dle Bergel, dar greşiţi!“. Mi-a venit să şi rîd. De trei ori m-aţi arestat, cunosc mecanismul, cunosc şmecheriile, nu mă mai impresionaţi. Pînă la urmă, într-adevăr, mi-am luat costumul de haine. Ce mi-au mai permis: un stilou, o batistă, o periuţă de dinţi, „no, asta miroase a puşcărie, no, hai să văd, să cunosc şi aventura asta“. M-au băgat într-un jeep. Securitatea se plimba atunci în jeepuri, maşini negre. Şi am ieşit din Braşov către Dîrste, către Predeal. Asta era una dintre stratageme, că aşa făceau, nu te arestau şi nu te închideau imediat.

Făceau tururi cu tine, nu ştiu de ce. Şi la Bucureşti, m-au dus la aeroport. Aeroportul era atunci Băneasa, pare-mi-se, da.
Şi m-au ţinut acolo, m-au predat unui ofiţer de Securitate, căpitan, care făcea paza, siguranţa aeroportului, nu ştiu. Şi acela m-a ţinut vreo trei ore într-o cameră. Nu erau ore plăcute, într-o asemenea situaţie, să aştepţi, îţi mănîncă nervii. Mai ales că ştiam din nou, „ce mă fac?“, nu mai există familie în România, cine are grijă de mine, adică cine se îngrijeşte de un avocat. Pînă la urmă, după trei ore, m-au luat şi m-au dus la un avion, m-au băgat în avion – Tarom. Şi zic: „La Cluj, unde mă poate duce de aici?“. Am trecut şi de Cluj, am văzut că sîntem deasupra Ungariei, „am ceva cu Securitatea din Ungaria“. Şi cînd am văzut Munţii Alpi înzăpeziţi de sub mine: „Am scăpat, asta e Austria“. Nu mi-a venit să cred. Şi, în fine, am aterizat la Frankfurt pe Maine, şi aşa am scăpat. Şocul a fost mare. Un şoc caraghios, n-am putut vorbi, n-am fost în stare să vorbesc cînd m-a primit la aeroportul din Frankfurt pe Maine o soră de la o societate de caritate, care era informată că voi veni. Nu ştiu de unde era, n-am întrebat-o niciodată. „Domnule Bergel, veţi merge de aici la Nürnberg“. Era un punct pe care trebuia să-l treci cînd veneai în Germania, dintr-o ţară din Răsărit. „Şi, pe urmă, veţi pleca la familia dumneavoastră la München.“ Dar cum? N-am avut nici paşaport – mi-au dat o fiţuică, un cartonaş albastru cu datele mele, cu numele meu. Eu am venit fără paşaport în Germania. Şi am avut mari dificultăţi aici, pentru că autorităţile m-au întrebat: „Cum spui că ai ieşit legal şi nu ai acte?“ „Păi da, sînt un caz unic, ce să fac?“

Alungat din ţara care îi produsese atîta suferinţă, Hans Bergel aterizează la Frankfurt. Era anul 1968, avea 43 de ani şi trebuia să înceapă o nouă viaţă. După ani, mărturisea: „Cu trupul s-a întors în Germania, dar sufletul i-a rămas în România“.

Mărturia lui Bergel
L.H.L.: Cînd aţi început căutarea adevărului?

H.B.: Nu ştiu. M-am gîndit ani de zile ce s-ar putea face pentru a mărturisi adevărul. Eu unul, singur fiind, am rămas singur, Siegmund s-a cam retras din viaţa publică. Birkner ar fi fost acela cu care, împreună, mă gîndesc, aş fi putut lansa un atac în public, Birkner a murit. Cu Aichelburg, Schlattner a avut o anume relaţie, de care nu vreau să vorbesc. A murit şi Scherg şi am rămas singur. Şi n-aş putea să vă răspund la această întrebare. Nu ştiu ce se poate face. Văd că propaganda comunistă, în general, făcînd acum abstracţie de cazul Schlattner, propaganda comunistă pînă astăzi a reuşit să dirijeze atenţia publicului mondial către crimele naziste. Şi nimeni nu vorbeşte – sau prea puţin – de crimele comuniste. Toată lumea priveşte înapoi spre nazism. Ei, naziştii au făcut ce au făcut, ştim cu toţii, nu trebuie discutat aici. Şi prea puţin se vorbeşte în sensul lui Stéphane Courtois sau al istoricului german Wolfgang Strauss sau al englezului Donald Dreistfield. Sînt o serie de istorici de seamă, de prima categorie, care spun că nu mai merge, nu putem rămîne orbi pe un ochi. Nu putem privi istoria acestor două dictaturi care au nenorocit secolul al XX-lea, nu putem privi numai cu un ochi. Adică, toţi sîntem îndreptaţi spre crimele naziste. S-a profitat de această ocazie.

„Săracul de el“, a spus lumea aici, şi a scris lumea, majoritatea gazetarilor germani, cu mici excepţii, s-au lăsat purtaţi de nas. Ce ar fi fost mai uşor, dna Hossu Longin, să vină un gazetar ştiind de Schlattner, să vină la mine şi să spună: „Domnule Bergel, ştim că dvs aţi fost o victimă, spuneţi dumneavoastră“. N-a venit nici unul. Dar cum se explică treaba asta? Lumii de aici, eu de multe ori îi spun că trăim în societăţi perverse, a devenit societatea noastră – nu numai în Germania, ci şi în Franţa e aceeaşi poveste – perversă. Nu-i este milă societăţii de cei care au suferit, ci de răufăcători. Toată lumea a spus „vai, săracul de Schlattner“, nimeni n-a spus „vai, săracul de Bergel“. Mie nu-mi trebuie mila lumii, vai de mine! Dar imaginaţi-vă, am avut trei copii cînd am fost arestat, minori, Scherg a avut 5 copii, Siegmund a avut 2 copii, Birkner a avut 2 copii. Tatăl meu, la arestarea mea, s-a îmbolnăvit, nu şi-a mai revenit niciodată. Schlattner mi-a produs nu numai mie o catastrofă. Mă vedeţi aici, la vîrsta de 85 de ani, rîd de Schlattner şi de toată lumea care mi-a făcut cîndva rău, pe plan politic, şi mă aflu bine, sînt sănătos şi sînt dinamic. Dar a distrus familii întregi, duzine de oameni. A mai turnat alţi 40 de tineri. Şi pe propriul frate. Nimeni n-a întrebat de acest element uman pînă astăzi. Nu m-a întrebat nimeni. Dar ce gazetărie e asta? Ce fel de oameni sînt cei care fac, creează opinii publice, negîndindu-se la urmările umane ale trădării lui Schlattner. Nu e vorba de mine, nu pretind mila nimănui, n-am nevoie de mila a absolut nimănui. Credeţi-mă că şi azi copiii mei, cu care am relaţiile cele mai frumoase, emoţionale, au momente de tresărire. Nici pînă astăzi nu au reuşit să treacă acest şoc. Un şoc produs de dl preot Schlattner, care, preot fiind (Schalttner trăieşte în comuna Roşia, judeţul Sibiu), nu e în stare să vină pînă la mine. N-a fost în stare să meargă pînă la Birkner, care şi el a fost preot, să spună: „Mă, îmi pare rău, iertaţi-mă!“. Aşa cum v-am spus, l-aş fi oprit şi i-aş fi spus: „Mă, gata, e bine că ai venit“.

Mărturia lui Schlattner
L.H.L.: O consecinţă a acestei încarcerări îngrozitoare nu este şi faptul că oamenii trebuie să ierte, că există o pace, o înălţime morală pe care ţi le dau suferinţa. Îmi povestea Corneliu Coposu cum s-a întîlnit pe stradă cu unul dintre cei care l-au băgat în zarcă, l-au bătut, l-au chinuit şi i-a întins mîna. De ce, în cazul grupului dumneavoastră, nu există pace? Nici de o parte, nici de cealaltă? Să spunem că domnul Bergel ar fi vrut o reconciliere, dar dumneavoastră, cu cărţile la fel de nedrepte şi de acuzatoare, reînnodaţi, faceţi să sîngereze aceleaşi răni, în continuare. De ce n-a intervenit pacea între dumneavoastră? Care este explicaţia?

E.S.: Nu ştiu, nu ştiu. Pacea e tot un dar al Domnului şi nu ştiu de ce n-a intervenit. Dar eu cred că, pentru a te împăca, asta înseamnă să te întîlneşti. Eu zic că împăcare înseamnă să-l accepţi pe celălalt, cum zice neamţul, la nivelul ochilor. Pînă cînd nu eşti copt, să zic aşa, nu eşti maturizat ca să-l accepţi pe celălalt, dincolo de ceea ce îi reproşezi şi de culpă, nu există împăcare. Eu nici nu plec de la ideea culpei şi a vinei şi a învinuirilor, ci eu plec de la o alta, de la o altă realitate care, pentru mine, este, într-adevăr, importantă sub raport existenţial. Culpa e foarte greu de cuantificat.

L.H.L.: Culpa, în cazul dumneavoastră, a devenit categorie estetică?

E.S.: Dar eu zic ceea ce poate fi denumit, ceea ce poate fi concretizat este suferinţa pe care tu ai cauzat-o celuilalt. Dincolo de vină. Şi asta, pentru mine, e valabil. Pentru fiecare vină, mă rog pentru toţi cei care suferă prin mine, sub mine şi datorită mie. Şi, aici, Bergel este primul.

*

În cimitirul din Roşia, mai sînt 187 de saşi. Mormintele lor. Acolo vrea să se odihnească, în eternitate, şi Schlattner.

Cărţile lui Hans Bergel vorbesc despre România. Die Welt, un mare cotidian din Germania, a scris, recenzînd primul lui roman, Dans în lanţuri: „Această carte e o declaraţie de dragoste a unuia căruia nu i s-a făcut decît rău în ţara din care vine“. Anii de temniţă n-au reuşit să distrugă prieteniile, sentimentele frumoase.

Pe 22 decembrie 1989, Hans Bergel s-a suit în maşină „ca un turbat“, să plece în ţară, să fie participant la evenimente. Mama lui a plîns. „Hans, ce faci? Unde te duci? Douăzeci de ani ai fost inamicul public pentru România. Ţi s-a interzis intrarea în ţară.“ „Mamă, tu trebuie să înţelegi asta. Viaţa mea acolo s-a decis. Nu aici. Acolo în ţară e şi revoluţia mea.“

De sus, de pe Cetatea Rîşnovului, cu ochii minţii, cînd vine în ţară, Hans Bergel îşi vede leagănul copilăriei, al tinereţii. Şi încearcă să uite trecutul.

Este un scriitor consacrat în Germania, ca şi Schlattner, dar consacrarea nu poate şterge trecutul. Ca şi în cazul lui Günter Grass, dezvăluit public ca informator al STASSI, opinia publică nu i-a iertat tinereţea vinovată.

În cazul lui Eginald Schlattner, nu se poate vorbi de o conştiinţă chinuită, de explicaţii, justificări, iertare, autorepudiere, regăsire.

Dacă nu opreşti confesiunea, Schlattner sare peste anul 1959 şi vorbeşte despre propria sa detenţie, şi nici o clipă nu ar aminti suferinţa celor cinci prieteni.

Nu cade sub incidenţa „nici a trădării, nici a colaborării şi nici a denunţării“. După opinia sa. Şi totuşi, orice interviu cu el nu porneşte de la romanele sale, ci de la trădare.

Schlattner: „Eu nu scap de chestia asta, şi am ştiut că o să-mi puneţi întrebarea asta...“.

E un caz de alienare a responsabilităţii, ceea ce face imposibilă iertarea, imposibilă căinţa, imposibil adevărul total.





Preotul Harald Siegmund i-a cerut lui Schalttner împăcarea fără condiţii. A venit în Transilvania şi, într-o ceremonie religioasă la Roşia, alături de Biblie şi de cruce, au celebrat împăcarea. Dar Schlattner îi trădase din nou. În cartea deja apărută, înaintea acestui moment, în 2001, Mănuşile Roşii, îi defăimase pe părinţii morţi ai lui Siegmund. A doua trădare, la 40 de ani de la cea dintîi. Recidiva aceasta, la anii senectuţii, nu poate fi înţeleasă, tolerată.

La PremiiIe Diplomaţiei Române, Ioan Holender, directorul Operei de Stat din Viena, aflînd că a fost decorat împreună cu turnătorul Schlattner, a respins distincţia.

Alte invitaţii în Germania i-au fost retrase. Şi totuşi, Schlattner a mărturisit: „mă simt apărat de faptul că am trecut cu atîta pasiune de partea cealaltă, de partea Securităţii“ (Cocoşul decapitat). Unde am putea regăsi în cărţile lui povestea cocoşului, simbol al onoarei săseşti, cînd avem în faţă un om care-şi trădează, la tinereţe, la maturitate şi la senectute, aceiaşi prieteni?

La aproape exact nouă ani după pronunţarea sentinţei din octombrie 1959, în textul Deciziei nr. 37 publicate la 22 octombrie 1968, prin care procurorul general propunea, în numele Tribunalului Suprem din Bucureşti, reabilitarea celor cinci scriitori, se spune, printre altele, că, în sentinţa pronunţată la 10 septembrie 1959, „s-a reţinut o situaţie de fapt care nu reprezintă adevărul“.

„În legătură cu depoziţiile martorului Schlattner Eginald, care a făcut relatări cu caracter negativ la adresa tuturor inculpaţilor, şi sub diverse aspecte, se constată că ele nu sînt consecvente, iar în multe privinţe, nu au fost confirmate de alte probe.“

„Instanţele au pus bază pe depoziţiile martorului Schlattner, fără a ţine seama că relatările acestuia au fost infirmate de inculpaţii vizaţi şi că nu se coroborează cu alte probe.“

„Depoziţiile acestui martor nu prezintă însă garanţie că exprimă adevărul.“

În ziua următoare, Le Monde (Paris) prelua ştirea, repetînd că „cinci membri ai minorităţii germane au fost reabilitaţi“. Ei fuseseră condamnaţi în baza unor acuzaţii false, mincinoase, ale martorului Schlattner.

Dintre cei cinci în viaţă, mai sînt o victimă – Hans Bergel – şi turnătorul – Eginald Schlattner.

Să adăugăm că, într-un manual de limba germană pentru ciclul gimnazial, lui E. Schlattner i se consacră 40 de pagini, vorbind de trecutul lui anticomunist şi de viaţa lui de cristal. Aşa se scrie încă istoria.



Hans Bergel este autor a 26 de cărţi, povestiri, romane şi eseuri apărute în 12 edituri din România, Austria, Germania, SUA şi Elveţia. A fost distins cu numeroase premii: Premiul Dehio pentru ştiinţe umaniste, 1972, Premiul Fundaţiei Goethe, 1972, Premiul Radiodifuziunii Bavareze, 1982, Premiul Cultural al saşilor transilvăneni din RFG, Crucea de Merit a Germaniei, 1988, Premiul Literar Gryphius, 1990 şi altele. Trăieşte în Germania, la München.



Eginald Schlattner debutează literar la vîrsta de 65 de ani, în 1998, cu romanul Cocoşul decapitat. În 2000, publică romanul Mănuşile roşii.

Trăieşte în Roşia, judeţul Sibiu, şi este paroh de penitenciar al Episcopiei Evanghelice.




Anexa 1

Fragmente din depoziţia de martor a lui E. Schlattner

Ofiţer de Securitate: Dacă Birkner v-a vorbit dumneavoastră că este bine să vă feriţi de scriitorii care au atacat în scrierile lor burghezia?

Schlattner: Chiar în prima seară cînd ne-am întîlnit, ne-am deplasat la un restaurant şi acolo s-a discutat şi problema cărţii lui Paul Schuster Dracul şi călugăriţa. Acest scriitor a fost primul care a atacat principiile unităţii burgheziei săteşti.

Ofiţer: Pe ce poziţii s-a situat Birkner în literatură?

Schlattner: Cu acea ocazie, el a scris că valoarea estetică a lucrărilor a scăzut în momentul cînd au introdus în nuvelele lor principii politice. A dat ca exemplu pe Mihai Beniuc, afirmînd că, de cînd acesta a început să scrie poezii politice, valoarea estetică a scăzut.

Anexa 2

Fragmente din depoziţia de martor a lui Eginald Schlattner, martor al acuzării

„Aichelburg a afirmat că revoluţia culturală din ţara noastră este o influenţă a plebei. Am primit o scrisoare în care mă sfătuieşte să nu mă fac scriitor, să nu-mi vînd conştiinţa.“

„Birkner încearcă să infiltreze, în scrierile germane, idei contrarevoluţionare.“

„Cu ocazia unei vizite la dl Scherg, acesta m-a informat despre o şedinţă a scriitorilor germani din vara anului 1956, din casa lui Wiesenmazer Astrid, din Sibiu, la care s-a convenit o nouă tactică de sabotare ideologică.“

Anexa 3

Principele şi Bardul

(Nuvelă publicată şi premiată în 1957)

Acţiunea nuvelei se petrece în anul 1612 şi conţine un eveniment din istoria Braşovului. Oraşul e ocupat de către prinţul Bathory. În oraş izbucneşte o revoltă împotriva lui, condusă de un bard cu lăuta. În cîntecele sale, pe care le interpretează liber, pe străzi, în crîşme, în pieţe, bardul îşi bate joc de Principe.

Este arestat. Principele îi spune: „Ţi-ai bătut joc de mine, îţi dau drumul dacă mă cînţi, dacă mă elogiezi. Dacă o faci, vei fi liber“.

Bardul îi răspunde: „Alteţă, eu sînt liber chiar dacă mă băgaţi în lanţuri. Nici arta mea, nici eu nu sîntem prostituate. Pe mine nu mă puteţi cumpăra“.