Observator cultural, Nr. 256 / 25 februarie - 3 martie 2010

Există o fiziologie a discursurilor catastrofice despre literatură. Ne vine sau nu să credem, acest gen de retorică s-a clasicizat pînă în punctul în care poate fi sistematizat în diacronie sau în tipologii. O microistorie a acestui tip de discurs sau chiar gen critic1 prezintă, nu fără ironie, Alexandre Gefen, în studiul introductiv la dosarul intitulat sugestiv „Tombeaux pour la Littérature“, din numărul şase al revistei Littérature, Histoire, Theorie (LHT), nu cu scopul de a fundamenta un gen, nici cu acela de a pretinde că repetiţia delegitimează prin clişeizare. Mai importante sînt tipologiile stabilite şi analizele cauzale, de substanţă şi de conjunctură. Pentru a simplifica, cea mai relevantă distincţie care reiese este aceea între o teorie istoristă a declinului literaturii văzut ca eşecul unei practici simbolice pe piaţa din ce în ce mai competitivă a democraţiei şi în lumea relati-vizantă a postmodernităţii şi teoria esenţialistă, care pleacă de la ipoteza unei esenţe fundamental agonale a literaturii, care îşi programează dispariţia.
Ambele teorii au, desigur, corolarul lor de metafore, postúri sau serii de motivaţii; prima teorie consideră literatura o practică simbolică secundară într-o economie concurenţială, foloseşte cartografieri şi cronologii explicative, iar motivaţiile gravitează în jurul supraproducţiei sau, dimpotrivă, a subproducţiei, a nostalgiei suveranităţii umaniste, adică a regretatei etape aurorale a artei; cea de-a doua reifică literatura şi o defineşte printr-o devenire biografică sau biologică, astfel că respectivii declinologi se erijează în profeţi, aducînd explicaţii care ţin de dezvoltarea internă spre autonomizare, respectiv solitudinea tradusă printr-o oarecare ghetoizare a literelor, de care, în cele mai multe cazuri, e de vină fie triada malefică a lui Todorov – formalism-solipsism-nihilism –, fie măcar unul dintre termenii ei. Cert este că un astfel de discurs catastrofic, fie el axat pe sincronie sau pe diacronie, pune în mişcare o reţea impresionantă de reflecţii legate de „substanţa“ literaturii, de poziţia ei în cîmpul cultural şi social, de valoare şi valorizare, de istoria internă sau conjuncturală, de determinările şi supradeterminările ei. Sfîrşitul literaturii este mai mult decît o temă, este un model teoretic care deschide reflecţii nu atît asupra literaturii per se, cît mai degrabă asupra istoriei, criticii şi teoriei literare însele.

Despre unul dintre autorii invocaţi la tot pasul în, ca să-i spun aşa, istoria recentă a declinologiei făcută de LHT intenţionez să vorbesc mai departe. Sper ca William Marx să nu rămînă autorul unei singure cărţi, deoarece, nu-i aşa?, ca orice discurs negativ, cel despre declinul literaturii cîştigă repede şi durabil notorietate, înscriindu-se, iată, într-o lungă şi distinsă serie. Retorica însăşi este cea care-i garantează atractivitatea şi, în termeni de marketing pe piaţa de idei literare şi culturale, nimic nu s-a schimbat faţă de notorietatea pe care au avut-o şi o au în istoria omenirii miturile apocalipsei. William Marx alege să-şi ia un vocal rămas-bun de la literatură, distanţîndu-se suficient cît să traseze contururile unei istorii a „devalorizării“ ei în cartea L’Adieu à la littérature. Histoire d’une dévalorization (XVIII-XX siècle), din 2005, tradusă surprinzător de repede şi la noi. Carte care, prin subiectul anunţat în titlu îşi asigură, aşa cum arătam mai sus, captatio, fără prea multe probleme. Dincolo de acest acces uşor la interesul publicului prin tema aleasă, fundamentală rămîne analizarea mecanismelor ideatice şi retorice care degajă modelul teoretic în cazul particular al acestei istorii a declinului. Or la autorul în cauză, acest model este integrat într-un adevărat program de narativizare a teoriei, aşa cum spune coordonatorul ediţiei româneşti, Alexandru Matei, în prefaţa sa la volum. Fundamentală pentru înţelegerea acestui proiect şi, pe nedrept, probabil umbrită în viitor este lucrarea de doctorat a lui Marx, apărută cu trei ani mai devreme, în 2002, Naissance de la critique moderne: la littérature selon Eliot et Valéry (1889-1945).

Aceasta reprezintă o contribuţie extrem de interesantă pentru o posibilă identificare a momentului de constituire a teoriei literare şi al începutului unei istorii a acesteia, moment pus în relaţie nu cu ideile şi reflecţiile literare care au existat dintotdeauna, ci cu emergenţa criticii formale prin cristalizarea tendinţelor formaliste care, şi ele, existaseră dintotdeauna. În concordanţă cu trendul actual din studiile literare de o parte şi de alta a oceanului de a pune în oglindă teoria literară franceză şi pe cea anglo-saxonă, Marx propune o „istorie comparată a criticii literare franceze şi anglo-saxone între 1889 şi 1945“. Eliot şi Valéry îi servesc drept pivoţi ai „revoluţiei“ de sensibilitate produse la începutul secolului al XX-lea şi care determină o „criză“ a limbajului, în primul rînd, limbaj, care aşa cum ştim, îşi pierde transparenţa şi funcţia de reflectare a realităţii, dar şi una a criticii literare, aşa cum arată Marx aici. Obiectul, valoarea, funcţia şi discursul critic se destabilizează în acel „timp al crizelor“, ca ecou al crizei limbajului. Paradoxul revelat de autor în istoria lui comparativă este că esenţialismul poeticilor modernismului înalt determină negarea mecanismelor etiologice ale criticii literare de sorginte sainte-beuviană şi, automat, o mişcare de reconfigurare şi înlocuire prin reducţie eidetică2 la text, implicit la formă.

Mai direct formulat, paradoxul este următorul: „formalismul criticii este iniţial esenţialism“. Principiile care fundamentează formalismul istoric sînt impersonalitatea artei, autoreglarea literaturii şi literaritatea – aceasta din urmă fiind noul Graal, noul absolut căutat de literaţi. Deşi citim această istorie comparată avînd în minte excesele ulterioare ale structuralismului, formalismul emergent din studiile lui Eliot şi Valéry şi ecourile lor în critica literară din epocă ne apar perfect legitime. Marx însuşi evită comentariile critice anticipatoare sau retropective, limitîndu-se la naraţiunea istorică şi la microanalizele de texte teoretice sau de context socio-cultural. Abia după 200 de pagini, în finalul excursului istoric şi înainte să urmărească aplicaţia principiilor menţionate mai sus pe două obiecte problematice: traducerea şi manuscrisul, Marx spune în concluzia mediană că acest moment fundamental pentru critica şi teoria literară reprezintă şi punctul în care „se impune o definiţie din ce în ce mai restrictivă şi mai esenţialistă a literaturii. Deoarece consubstanţială criticii formale este o tentaţie permanentă a extremismului şi a terorismului, care îi explică în parte succesul şi, poate, totodată viitorul declin.“

În capitolul conclusiv din finalul cărţii, autorul revine asupra acestei idei, făcînd dintr-o carte despre naşterea criticii literare prin Eliot şi Valéry una implicit despre „grandoarea şi decadenţa formalismului“. Critica formală reprezintă începutul criticii literare moderne şi ca atare ea conţine şi germenii evoluţiei şi pe cei ai declinului, deoarece ea este „cea mai metacritică din toate“3 şi practic problemele care apar în sînul ei privesc în continuare orice abordare critică cu o minimă pretenţie de rigoare. Enunţul meu anterior este făcut exact în tipul de gîndire care ghidează această istorie a lui Marx: aceea că mişcările ideatice şi sociale care se numesc literatură şi critică sau teorie literară sînt nişte organisme sau nişte mecanisme, programate fie organic, fie logic să evolueze şi să involueze succesiv. Ne aflăm în plin model declinologic esenţialist, coroborat însă, inteligent, cu o naraţiune istorică ce oferă baza de verificare empirică.
Acest tip de coroborare este încă şi mai eficace în istoria devalorizării literaturii, pasul doi după istoria naşterii criticii moderne, care, într-un anume fel, contribuie la startul oficial dat respectivului declin. Ca declaraţie de intenţie, introducerea la Rămas-bun literaturii condensează reperele modelului teoretic de la baza acestei istorii, iar retorica condensează şi ea cuvintele-cheie pentru exprimarea declinului „devalorizare“, „desconsiderată“, „fragilizare“, „pierdere de prestigiu“, „diminuarea valorii sociale“, „scădere generală a calităţii“ şi metaforele aferente: maladie, îmbătrînire, suicid.

Foarte didactică, scrisă cursiv şi, familiar, aş spune, fără pretenţii de preţiozitate, istoria lui Marx este uşor de urmărit şi rezumat. Fiecare indicator istoric reprezintă o schimbare de paradigmă conceptuală în seria care duce la acest adio spus literaturii. Paralel cu triada lui Todorov, Marx propune tot trei faze succesive ale istoriei literare: expansiune, autonomizare şi devalorizare, petrecute de-a lungul a trei secole – al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea. Prima corespunde etapei aurorale a literaturii, emergenţa ei odată cu teoriile sensibilităţii şi ale limbajului, odată cu clivajul artă-natură şi cu instituirea sacerdoţiului poetului. Literatura ca formă de cunoaştere a existenţei – suprema valorizareare – are, însă, efectul pervers de a se suprapune unor norme exterioare ei. Cucerirea autonomiei începe de la filozofia estetică germană din secolul al XVIII-lea şi atinge cotele maxime odată cu principiul „artă pentru artă“ şi radicalizarea prin intranzitivitate şi autoreferenţialitate; polii se schimbă, acum lumea e o carte şi viaţa e literatură, iar această supravalorizare face literatura incompatibilă cu viaţa şi societatea.

Acest proces, ţine Marx să precizeze, este produsul evoluţiei interne a literaturii, coroborate cu determinări multiple, contrar opiniei lui Pierre Bourdieu, care asociază autonomizarea cu emergenţa unei noi clase sociale. Paralel cu acest proces intern, critica răspunde aşa cum tot el arătase în teza de doctorat: se radicalizează prin închiderea literaturii în formă. Capitolele „Poezia dezastrului“ şi „Dezastrul poeziei“ sînt studii de caz care susţin demonstraţia: dacă la 1700 limbajul încă mai putea reflecta realul, la 1951, aşa cum spune Adorno, „să scrii un poem după Auschwitz e barbar“. Inadecvarea la real e resimţită de scriitorii înşişi care îşi proclamă neputinţa. Capitolul „Sinucideri în serie“ reprezintă desfacerea sfîrşitului literaturii în trei corelative: sfîrşitul scriiturii – cu toate tematizările tăcerii, ale paginii albe, ale ambiguităţii şi inexprimabilului –, sfîrşitul scriitorului – mitul absenţei şi al scriitorului care nu scrie – şi sfîrşitul criticii – decăderea pozitivismului, vertijul plăcerii şi minimizarea distanţării de text, înecarea în studiile culturale. Epilogul are funcţia de nuanţare şi relativizare. Termenii înşişi se nuanţează: ceea ce era evolutiv, acum reprezintă „cele două feţe ale unei unice realităţi (nimicirea şi înflorirea, n. m.)“, „transformarea“, nu moartea, „simplă schimbare de funcţie“, „împlinirea sau sfîrşitul“, „literatura dintr-un anume aici şi acum, nu Literatura“, „la revedere în loc de adio“.

Teza care permite aceste nuanţări este aceea că „literatura s-a obiectivat atît de mult, încît funcţionează de acum la modul lui totul sau nimic – sau mai degrabă la modul lui totul şi nimic“4. Astfel, principiul „hiperconştienţei literaturii“5 determină două mişcări contrare – o estetică a rămasului-bun şi una a exploziei şi logoreei. Aşa răspunde Marx posibilului contraargument al hiperproducţiei de literatură din acest secol pe care el îl declara unul agonic.
Ceea ce interesează, dincolo de suma impresionantă de analize şi microanalize, de reflecţii teoretice şi istorice extrem de subtile, este modelul teoretic mai larg care integrează teoria şi istoria, analiza, teoremele şi mişcarea diacronică. Demersul lui William Marx oferă o variantă de istorie literară unde cronologiile sînt multiple, iar succesiunea narativă are şi valoare tipologică. Astfel rămasul-bun e spus unei anumite condiţii privilegiate a literaturii. Pentru că identitatea literaturii este, de fapt, identitate în variaţie. Esenţialismul literaturii este contracarat pe toate planurile, iar odată cu istoricizarea tipologiilor „teoria literaturii se întrupează într-un fel sau altul în istoria literaturii“6, spulberîndu-se şi iluzia originară conform căreia teoria se opune istoriei.



–––––––––––––––

1. Alexandre Gefen, „Ma fin et mon commencement: les discours, critiques sur la fin de la littérature“, LHT, numărul 6, www.fabula.org./ lht/6/

2. Idem., p. 25.

3. Idem., p. 314.

4. William Marx, Rămas-bun literaturii. Istoria unei devalorizări (sec. XVIII-XX), coordonarea traducerii şi prefaţa de Alexandru Matei, Bucureşti, Editura România Press, 2008, p. 232.

5. Idem., p. 227.

6. Idem., p. 200.