Observator cultural, Nr. 256 / 25 februarie - 3 martie 2010

O poveste poate fi spusă în multe feluri. Poţi să te situezi de o parte sau de alta a unui personaj al ei, poţi să îţi îndulceşti vocea sau să o faci să ţipe, poţi să oftezi demonstrativ sau să introduci tăceri profunde, dar dincolo de recuzită şi de retorică, povestea are un adevăr al ei, la care, dacă vrei să ajungi cu adevărat, e imposibil să nu reuşeşti.

Marius OPREA, Şase feluri de a muri, Prefaţă de Zoe Petre, Editura Polirom, Colecţia „Ego-grafii“, 2009, 312 p.


Pentru istoricul contemporan, crimele din timpul regimului comunist reprezintă o mare provocare. El are acces la documente, dar restricţionat, înainte de ’89 dar şi după, aceste documente au fost „prelucrate“, lipsesc foi din dosare, există cuvinte şi nume acoperite cu cerneală ca să fie făcute ilizibile, prin urmare materialul său de lucru e adesea destul de precar. Mai există martori, dar marea lor majoritate au trecut deja în nefiinţă, iar cei care mai trăiesc sînt greu de găsit. Nu se ascund neapărat, dar au trăit mereu în „umbră“ şi s-au obişnuit cu ea. Tăcerea şi discreţia le-au fost buni protectori. Un soi de clandestinitate, injustă şi apăsătoare, îi caracterizează, iar ei nu se hazardează în proteste pentru că se tem că ar mai putea încă avea nevoie de ea.

Dincolo de delimitări
Ce face deci un istoric care vrea să redea adevărul despre oameni şi fapte din ultimii 50 de ani? Victime şi călăi respiră acelaşi aer al unei lumi în care, deşi un regim totalitar a fost condamnat oficial, nu a urmat şi o desfăşurare mai concretă de acte de justiţie. Istoricul nici nu trebuie să facă justiţie în sens clasic, ci să recupereze această memorie recentă ultragiată, iar felul în care se raportează la ea nu are cum să fie, fatalmente, unul rece, „obiectiv“. Actorii acestui timp sînt printre noi: cei care au suferit, ca şi cei care i-au făcut să sufere.

Marius Oprea a început, prin volumul Adevărata călătorie a lui Zahei, dedicat lui Vasile Voiculescu şi grupării „Rugului Aprins“, un demers original. Pătrunzînd în intimitatea unei figuri de excepţie cum a fost cea a poetului-medic-aproape martir Vasile Voiculescu, a ajuns la substratul afectiv al personalităţii acestuia şi a putut să-i scrie povestea ca unul care a scăpat din mînă condeiul neutru al istoricului, pentru a reda adevărul unei vieţi cu o voce „prietenă“. Nu este vorba aici despre o pledoarie, fie ea şi plină de convingere, ci de accederea la un nivel superior de înţelegere a obiectului studiat. Nişte fapte, redate sec, pot să transmită încă destul din oroarea acestor crime ale comunismului, dar, odată cu recentul volum Şase feluri de a muri (Polirom), Marius Oprea ne propune un tip de text cu care nu ne-am prea mai confruntat pînă acum. La baza cărţii stau şase „cazuri“: şase poveşti spuse de un istoric care a mers, mai mult ca oricînd, dincolo de delimitările obişnuite ale meseriei sale.

Într-un „Cuvînt înainte“, autorul explică faptul că şi-a luat libertatea de a imagina anumite „gesturi, peisaje, situaţii“ fără să denatureze însă sensul poveştii spuse. Deşi afirmaţia noastră ar putea să sune devalorizant, pentru că a fost folosită de prea multe ori, cartea se citeşte ca o carte de literatură, ca o colecţie de şase nuvele excepţionale.

A empatiza cu victimele
Translarea pe care nişte istorii individuale autentice au făcut-o din spaţiul Realului în cel al unui text care nu e Ficţiune – deşi seamănă foarte mult cu ea – se explică prin empatia pe care o are Marius Oprea cu victimele în cauză şi prin imaginaţia cu care-i recreează pe călăii lor.

Prezente deja în volumul despre Vasile Voiculescu, empatia şi imaginaţia autorului sînt atît de frapante în Şase feluri de a muri încît talentul de scriitor, dovedit şi el anterior, trece parcă pe locul al doilea. Ne emoţionează cele şase poveşti pentru că în scrierea lor există tehnică narativă, inteligenţa plasării unor epitete şi turnuri de fraze care produc un anumit efect, dar mai ales pentru că unghiul din care porneşte autorul să le privească – şi implicit să le vedem şi noi –, e mai ales acela al unei înţelegeri intime.

Marius Oprea îşi vede extrem de bine victimele din interior, iar pe călăi îi imaginează foarte inspirat în gesturi sau mimică profund revelatoare: „Aici [la Serviciul de cadre al CC al PCR – n.a.], două tovarăşe conversează liniştit şi beau ceai de şovîrv la o măsuţă de cafea cu intarsii de fildeş, tocmai transferată prin Gospodăria de Partid de la fosta casă Marghiloman, «care, se ştie, face foarte bine la bilă şi e contra durerilor de cap», spune într-un ciudat idiom maghiaro-român una dintre ele, o femeie cu păr castaniu-roşcat, ochi pătrunzători şi forme voluntare, ţîşnind dintr-o scumpă rochie de lînă în carouri «stil scoţian», asortată la culoarea părului şi, fără îndoială, nu datorită cartelei «pe puncte» a Cooperaţiei de Stat. [...] Conversaţia dintre Marta Drăghici, soţia lui Alexandru Drăghici, cel care avea să devină temutul ministru al Internelor, şi Elisabeta Aranici şsoţia generalului de Securitate Pavel Aranici – n.a.ţ, proaspăt numită secretară a tovarăşului Coliu, avea să pună bazele unei lungi prietenii“.

Izbucnire a ridicolului
Există, în cadrul mai multora dintre aceste poveşti, o izbucnire a ridicolului/ grotescului în mijlocul unui personaj de teroare şi, deci, a unei istorii tragice, în fond. Autorul îl sesizează, iar textul ne trimite dintr-o dată cu gîndul la literatura rusă care cuprinde pagini memorabile cu eroi ridicoli/ groteşti: în primul capitol, patru spioni paraşutaţi de Serviciile anglo-americane în România, culeşi de fapt din lagărele italieneşti de după al Doilea Război Mondial şi instruiţi sumar, odată ce se văd acasă, cam uită de misiunea lor – unul îşi zice că o va relua la primăvară, cînd se va mai încălzi vremea, altul încearcă să vîndă monede de aur, în tren, unei doamne din Ploieşti, altul se duce la Miliţie, ca să recunoască faptul că ar fi trecut fraudulos frontiera, de la sîrbi – în mintea lui ca să-şi legalizeze prezenţa în ţară! – şi ajunge, astfel, direct la Securitate.

În acelaşi registru, în capitolul al doilea, autorul reia un interviu cu soţia gen. Pavel Aranici, rămasă văduvă, realizat de Stejărel Olaru, în 2001. Aceasta spune că povara vieţii ei a fost…. soacra: „Problema nu a fost unde a lucrat [Pavel Aranici – n.a.] sau aşa… La noi, problema a fost soacră-mea, bucătăreasa…“. Faimosul general, legat fuzional, oedipian de mama sa, s-a remarcat în anii ’50 prin tortura rudelor partizanilor rezistenţi din munţi şi prin introducerea haitelor de cîini în urmărirea şi atacarea acestora. Ceea ce nu-l împiedică să plîngă în hohote atunci cînd cade în dizgraţia lui Alexandru Drăghici şi e demis fără drept de apel. Ajuns în cele din urmă, în căderea-i balzaciană, magazioner la o fabrică din Braşov, rezistă brav la umilinţă, deşi: „nici dracu’ nu s-a mai uitat la noi, nimeni. Nici bună ziua, nimic“. Soţia sa conchide apoteotic: „Să ştiţi că nu era sever deloc, absolut deloc. Eu mă şi mir cum a stat atîta în Securitate“.

Poveştile care îi descriu pe Silviu Crăciunaş, mare figură a exilului românesc, dovedit agent infiltrat al Securităţii, pe care autorul îl compară cu Ianus, cel cu două feţe, ca şi cea a generalului de Securitate Alexandru Nicolski, rivalizează cu romanele de spionaj. Episodul în care cel din urmă, fost giuvaergiu la Chişinău, e trimis în 1941 de sovietici ca spion în România şi după trecerea frontierei e găsit dormind într-o căpiţă de fîn, duhnind a vodcă, este antologic. Acelaşi ins, aparent mediocru, reuşeşte să ajungă, după 1944, ministru de Interne iar din ordinul lui direct sînt executaţi deţinuţi politici în timpul transportului de la o închisoare la alta. Aceştia nu fuseseră condamnaţi la moarte, nici nu încercaseră să fugă de sub escortă, dar ca foşti partizani în munţi, lui Nicolski i se pare că trebuie să corecteze sentinţa prea „blîndă“ de închisoare pe viaţă, executîndu-i. Mai apoi, dispune întocmirea unor acte de deces prin care respectivii ar fi murit în spital, de diverse boli, dar toţi în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră! Violenţa aceasta de tip mafiot nu cruţă, de altfel, nici rîndurile Partidului, căci Nicolski nu e străin nici de executarea „tovarăşilor“ Ştefan Foriş sau Lucreţiu Pătrăşcanu. Ca să nu mai vorbim că tot din ordinul său – şi al lui Gheorghe Pintilie – i se montează microfoane în casă chiar şi lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Justiţia, nici un răspuns
Ultimele două capitole sînt de departe cele mai emoţionante pentru că povestesc istorii tragice, cărora justiţia nu le-a oferit nimic nici pînă azi.

În 1981, pe pereţii unor clădiri din Botoşani apar inscripţii cu creta: „Vrem libertate“ şi altele asemănătoare. Securitatea e alertată şi se chinuie pînă îl prinde pe făptaş; acesta e un băiat de liceu, în vîrstă de 16 ani! Mugur Călinescu era un elev conştiincios, un copil cuminte, din care a izvorît spectaculos curajul de a face acest gest de supremă libertate. Hăituit în interogatorii, şi el, şi familia lui, urmărit în permanenţă, băiatul se îmbolnăveşte şi, după patru ani, moare de leucemie. În timpul interogatoriilor fusese obligat mereu să bea cafea, ceea ce îi şi dădea dureri de cap puternice. Discrepanţa dintre agresivitatea aparatului de represiune şi inocenţa acestui copil face dificil un posibil comentariu. Moartea lui, o posibilă crimă înfăptuită „au ralenti“, îi reduce la tăcere, azi, pe cei care ar vrea să-i mai facă dreptate.

Asemănător este cazul celor patru tineri din Bistriţa, care s-au ascuns de autorităţi într-o cabană de munte, în anii ’50, ca să scape de înrolarea în Armata R.P.R. Denunţaţi, ei sînt executaţi fără judecată chiar aproape de cabană. Mormintele le sînt săpate de unii dintre părinţii lor, care sînt chemaţi la această acţiune, de către securişti astfel: „Haideţi... să vă îngropaţi cîinii“.

Împotriva uitării scrie Marius Oprea, a morţii premature şi tragice, iar cartea sa e plină de detalii din documente, dincolo de participarea sa afectivă intensă. După ce a ajuns la sufletele acestor morţi „pierduţi“, suflete fragile şi încă agitate de nelinişte şi suferinţă, hălăduind prin univers, el ne dă posibilitatea să le atingem în treacăt şi noi. Un minim gest de cunoaştere şi recunoaştere.