Nu sînt multi autorii români de care ne apropiem cu nelinistea sufletului, nu doar cu funciara curiozitate a specialistului. Parcurgerea textelor cu care ne-au îmbogătit o facem mînati de egoista pornire a aflării tainei ce le asigură linistea si frumusetea interioară. Îi considerăm adevărate modelele umane si tînjim, uimiti de propria îndrăzneală, să le fim discipoli; nu alesi, nu căutati cu dragostea cu care numai un magistru îsi poate alege însotitorul, ci anonimi si umili, hrănindu-ne din întîlniri temporare cu textele magistrului. Un astfel de autor, si e usor de ghicit despre cine este vorba, este Nicolae Steinhardt, gînditorul care a pus în dialog armonios cultura si valentele ortodoxiei. Prilejul reîntîlnirii cu farmecul spunerii steinhardtiene mi-a fost oferit de volumul apărut în Seria de autor ,,N. Steinhardt”, Opere 15. Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia, Polirom, 2009. Purtate cu Ioan Pintea, în perioada 1984-1989, în linistea cunoscutului refugiu monahic, aceste discutii sînt animate de dorinta rost(u)irii fiintei, de luminarea cărărilor pe care rătăceste omul căutîndu-se pe sine sau pe Dumnezeu; sau poate rătăcind lipsit de asa idealuri mărete, strămutat din familiar doar de dorinta cunoasterii. Această editie contine o primă sectiune, Între viată si cărti, seria de convorbiri grupate pe sapte zile si textul Despre agonia Europei, însotite de repere biobibliografice, indice de nume si de locuri, fotografii si referinte critice. Grija discipolului pentru perpetuarea memoriei magistrului se simte în atentia constantă arătată posteritătii operei steinhdartiene, generatii de comentatori (inclusiv cei extrem de tineri) fiind atent îndosariate.
În prefata ce însoteste volumul, Ioan Pintea vorbeste despre pericolele ce însotesc mărturisirea. În acelasi timp, am putea vorbi despre virtutile pe care aceasta le presupune – fără a ne propune totusi să transformăm prezenta recenzie într-o detaliere a modului în care sînt actualizate virtutile religioase sau morale în această suită de convorbiri –, plecînd chiar de la ceea ce spune Steinhardt. La o întrebare, de fapt două, tipul acela de întrebări pe care numai discipolii înflăcărati le pot adresa, Cum îl mărturisim mai bine pe Hristos? Care-i calea cea mai sigură de a-l urma pe Hristos?, Steinhardt răspunde invocînd cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, din Epistola către Romani: ,,Cu inima se crede spre îndreptare, iar cu gura se mărturiseste spre mîntuire”. Continuîndu-si gîndul, monahul explică semnificatia acestor cuvinte: ,,Nu ajunge, asadar, credinta lăuntrică, fie ea oricît de înflăcărată si de sinceră. Nu ajunge. Ea trebuie mărturisită cu gura, cu glas tare si înalt, în fata oamenilor. Credinta, ne învată Sfîntul Apostol Pavel în acest text al său, nu este numai o relatie duală între Dumnezeu si credincios, este relatie de tip tertiar, între om, Dumnezeu si lume. Credinta se cere mărturisită în fata lumii, căci altfel El se va lepăda si rusina de noi la judecata cea mare”. Este probabil unul dintre citatele potrivite pentru un motto al operei lui Steinhardt, aceasta subsumîndu-se si pornirii de a face cunoscut lumii adînca taină a dumnezeirii. Într-un alt context, într-o scrisoare cu valoarea testamentară, monahul mărturisea: ,,As dori să încerc să las în urma mea o dovadă, o mărturie de credintă crestină”. Căci orice act de verbalizare a credintei este mai mult decît popularizare si recrutare de adepti; este, implicit, o modalitate de a-i palpa substantialitatea. Numai cei neabătuti în credintă o pot împărtăsi într-un mod creator. Această relatie de tip tertiar motivează si structura actualului volum, cel de-al treilea component al tertului, lumea, luînd chipuri diverse: avva însusi dedublîndu-se în actul spunerii, discipolul cel supus initierii, Ioan Pintea (si Oliv Marcea, în una dintre întîlniri), chiar actualii cititori.
Dacă, de obicei, avem tendinta de a-l pune în plan secund pe cel care întreabă, concentrîndu-ne atentia pe intervievat, această carte ne permite să o lecturăm si altfel, lucru subliniat si de Ioan Pintea: ,, Primejdia mărturisirii e o carte născută din nelinistile si întrebările unui tînăr”. Afirmatia nu e motivată de dorinta confiscării magistrului, lucru pe care-l practică multi nechemati, ci este chiar semnul asumării lectiei predate de Steinhardt, cel care reusea să cultive sentimentul egalitătii la tinerii de care se înconjura. Se simte în dialogul dintre cei doi cum stia avva să-si răsfete ucenicul, să-i accepte cu inima deschisă ezitările, exaltările, exagerările. Dacă, după atîtia ani, Ioan Pintea se recunoaste în tînărul de altădată fără a simti nevoia să-si cosmetizeze imaginea (acceptîndu-se cu seninătate drept ,,un tînăr care era haotic în a-si alege prietenii si dusmanii, nepregătit încă a întelege diferenta specifică a valorilor, bîjbîind si bîlbîindu-se între ale poeticului si «poieticului»..”.) e dovada că înteleptul monah a văzut în el un autentic continuator al unui ideal de viată. De altfel, în aceeasi prefată Ioan Pintea vorbeste despre maieutica însotirii, despre reciprocitatea modelării, despre pierderi si regăsiri succesive în figura magistrului. Ucenicia e un drum fără întoarcere, căci nu există vreodată o rupere autentică de magistru (sau de discipol). Steinhardt din acest volum nu este dohovnicul, ci Pedagogul tînărului bistritean, el îsi oferă o fată în care discipolul să se recunoască si care să-l consolideze, orice dialog sfîrsind prin a fi trunchierea unui întreg, generată de plierea pe interlocutor. Învătăturile lui Steihardt sînt subtile, lipsite de un didacticism ostenativ si obositor, o dovadă fiind si modul în care îsi rememorează tineretea interbelică. Apartinînd unei generatii privilegiate prin cărtile esentiale la care avea acces, el vorbeste, de fapt, despre lucrurile pe care nu întelegea sau pe care refuza să le înteleagă, sau cele pe care le-a înteles mult mai tîrziu. Amintirea unor oameni exceptionali, pierduti în volutele timpului animă dialogul si pune în legătură neasteptate locuri si momente istorice. Răsfătat printr-un portret extrem de expresiv si plin de dragoste este Nae Ionescu, cel care ,,nu preda un sistem, ci o libertate”. În aceste rînduri, autorul Rozei vînturilor este un model, de ce nu chiar Modelul(si e interesant ce serii de relatii discipol-magistru se conturează), pentru că ,,n-a predat Logica sau Metafizica, a predat Cultura ca antirefugiu, antichietudine, antiizolare, ca stare de tensiune”. Adaugăm acestor calităti putină temperantă crestinească si se prea poate să descoperim, ironic aproape, modelul Steinhardt.
Ioan Pintea este cel care a avut ideea acestei forme de dialog; după modelul cărtii lui Rousseau, Confesiuni. Visările unui hoinar singuratic, îsi propune să ordoneze întîlnirile cu autorul Jurnalului discontinuu sub forma a sapte zile, fiecare dintre ele urmată de un supliment al zilei, un fel de pildă morală. Seria de sapte zile de taifasuri e plină de savoarea tonului sfătos, hrănit din lecturi variate si cu o extraordinară deschidere spre viata exterioară, fie ea a tăranilor sau a generatiilor tinere fascinate de formele religioase ale Orientului. Nu lipsesc opiniile legate de mentalul românesc, unde se manifestă tendinta de a-l înlocui pe mai vechiul a răzbate cu balcanicul a se descurca, despre traducere, văzută ca o ,,lucrare de mare smerenie” – si în această parte a dialogului am remarcat în întrebările ucenicului o glisare creativă dinspre călătorie spre traducere –, despre Noica si scoala la de Păltinis, despre curaj, poezie sau călătorie. Mobilitatea gîndirii vine dintr-o adîncă dragoste de cultură, căci, după cum ne spune cititorul ideal (Mihai Gafita) Steinhardt, ,,la temelia actului cultural” stă capacitatea de ,,a întîmpina viata cu acel contradictoriu sentiment al încîntării si nelinistii”. De aici ia nastere puternicul entuziasm tineresc ce se degajă din modul în care gînditorul se pozitionează în raport cu fenomenele culturale. Astfel înteleasă, cultura te salvează de dogmatismul facil, iar Dali devine mare artist crestin. Întrebat ,,Unde se află Dumnezeu? Unde locuieste în chip natural Dumnezeu?”, magistrul nu dă răspunsuri previzibile, găsindu-L în locuri neasteptate si exemplificînd printr-un psalm din Georg Trakl. Ca si în relatia cu discipolul, afirmarea credintei stă sub semnul unei adînci simplităti, de vreme ce ,,cucernicia agresivă miroase a teatru”. De aceea, e de preferat nitel patetism, măcar e autentic.
Desi au loc într-un perimetru ce sfidează istoricul si politicul, respirînd aerul normalitătii, discutiile dintre cei doi problematizează, direct sau indirect, relatia libertate-limitare. Numai că perspectiva e fundamental diferită: în vremuri de îngrădire, artistului îi este interzis să să hrănească tocmai din limitări, pentru că nu ar face nimic mai mult decît o artă pleonastică. Succesiunea libertate-conditionare e normală si corespunde unei dinamici a umanitătii. Există în Despre agonia Europei un extrem de actual, din păcate, apel la luciditate în fata regiei istoriei, cea de pe vremea Ioanei d’Arc, a comunismului sau a zilelor noastre. Incapabili să promovăm arta vederii, a clarviziunii, purtăm povara lipsei de discernămînt; într-o lume victimă a propriei libertăti, devenim fascinati (manipulati, chiar) de un înselător spectacol de ,,muzică, lumini si gesturi”, pierzînd din vedere esentialul care, evident, nu stă în fermecătoare artificii.
Pildele lui Steinhardt vorbesc despre pericolele ce însotesc orgoliul stiintei, despre sterilitatea enciclopedismului cultivat ca unic obiectiv. Pentru a-si atinge telul, fundamentăm cunoasterea pe dragoste, în nenumăratele acceptiuni pe care aceasta din urmă le are: permanentă curiozitate în fata vietii, pasiune implicată în receptarea formelor culturii, modestie fată de confrati (mai ales adversari), respectul cu care ne tratăm discipolii si magistrii si, mai ales, o nesfîrsită generozitate, singura care înnobilează orice actiune.
