Arges, Nr. 1 / ianuarie 2010

– Dragă Nicolae Oprea, cum am putea începe acest dialog despre generaţia ‘80, tu fiind primul critic pe care-l intervievez în cadrul acestei anchete? Cu ipoteza că scriitorul român începe ca poet şi sfârşeşte ca istoric şi critic literar. Ai început cu poezie?
– Dincolo de enunţul călinescian cu ratarea în alte genuri, majoritatea criticilor literari a scris poezie la începuturi. De la Titu Maiorescu până la optzecistul Ion Bogdan Lefter, lista criticilor-poeţi este impresionantă: G. Ibrăileanu, Ilarie Chendi, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Perpessicius, G. Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Al. Piru, Dumitru Micu, I. Negoiţescu, Ovidiu Cotruş, Matei Călinescu, Victor Felea, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu, Ion Pop, Mircea Muthu etc. N-am făcut excepţie, am început într-adevăr cu poezie, dar am încetat să scriu/transcriu versuri printr-o decizie bruscă. În 1972, Ion Pop, pe când forma noua echipă redacţională de la Echinox, ne-a cerut manuscrisele din sertare. Discutând, apoi, pe marginea caietului meu de texte lirice, am realizat că scriu sub influenţa poeziei citite şi, convins că nu aduc nimic nou în fenomenul poetic, am ieşit (cu oarecare durere lăuntrică) din condiţia epigonică, distrugând caietul. Mai mult decât atât, într-o rubrică de „Vestiar”(semnată cu pseudonimul Florin Nicolescu) din revista la care lucram deja, în 1973, mă dedublam, răspunzându-mi acid la „poşta redacţiei” pe numele „amicul Zet”. Nimeni nu a bănuit atunci că versurile citate cu (auto)ironie îmi aparţin. Dacă n-am păstrat nimic din versurile manuscrise, descopăr, în schimb, prin sertare „jurnalele intime” din anii formării, care reprezintă, în fapt, primele mele proze (de folosit într-un roman de mai târziu). Scurtând povestea, n-aş spune că e o regulă, dar exerciţiul beletristic este necesar pentru delimitarea stilului şi modelarea simţului estetic fără de care criticul literar nu există.
– Erai foarte tânăr când ai ajuns în cenaclul şi în redacţia revistei Echinox de la începutul anilor ‘70. Te rog să detaliezi acea perioadă.
– Intrasem deja în anul al III-lea de Română-Italiană, când Ion Pop ne-a invitat la o cafea la „Continental”, pe cei câţiva studenţi îndrăgostiţi iremediabil de literatură, recomandaţi, probabil, de asistenţii noştri de la seminariile anilor precedenţi, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Ion Vartic sau Mircea Muthu. Conduceam atunci Cercul studenţesc de istoria şi teoria literaturii, sub îndrumarea asistentului Sergiu Pavel Dan, cunoscut acum ca incontestabil specialist în literatura fantastică. Aşa am ajuns într-o formulă redacţională dominată de critici literari în formare precum Constantin Hârlav, Călin Manilici, Al. Cistelecan, regretatul Al. Th. Ionescu ş.a. Poetul dintre noi era Dan Damaschin, secondat de Virgil Mihai (grafician la început), istoricul Ovidiu Mureşan, cochetând cu poezia, şi Werner Sollner, poetul de la pagina germană care se traducea singur în româneşte. Am debutat cu un eseu despre proza lui Ştefan Bănulescu, Modalităţi epice (în nr. 5 / 1972) şi, peste aproape un an, am fost promovat la „Cronica literară”, în locul lăsat liber de Petru Poantă şi, apoi, Ion Marcoş-Livian. (În paranteză fie-zis, Jean Pop nu era adeptul „arderii etapelor” şi schimba titularii de rubrică care absolviseră facultatea numai atunci când găsea înlocuitori pe măsură). Au fost ani de lecturi intensive, de perfecţionare a scrisului întru formarea timbrului personal şi, mai cu seamă, de discuţii patetice pe marginea literaturii contemporane în cenaclul de la Filologie sau în mansarda redacţională. Discuţiile erau continuate la „Arizona”, unde tânărul nostru redactor-şef Ion Pop (numit director după plecarea la Sorbona) ne invita la un „coniac redacţional” (ceea ce însemna o cafea prelungită).
Am trăit două momente catalizatoare – ca semn al solidarităţii de creaţie – din viaţa redacţiei de la începutul deceniului tenebros, marcat de vestitele „Teze din iulie”, care cred că au influenţat destinul echinoxiştilor activi. Unul benefic, din aprilie 1973, când membrii Cercului Literar de la Sibiu au ales să sărbătorească aniversarea a 30 de ani de la înfiinţare împreună cu Echinoxul şi nu cu redactorii celor două reviste profesioniste din Cluj, Tribuna sau Steaua. Întâlnirea cu „maeştrii” literari (Negoiţescu, Doinaş, Regman, Balotă ş.a.), aureolaţi de calvarul închisorilor comuniste prin care trecuseră, a avut un efect stimulator pentru noi, ucenicii echinoxişti. Nu-mi reţin plăcerea de a cita aprecierea lui I. Negoiţescu dintr-o comparaţie generoasă: „Asemănarea dintre cei de la Echinox şi cei de la Cercul literar vine şi din faptul că, ajutaţi de a se grupa prin însăşi natura vieţii culturale mai unitare într-un centru provincial, şi unii şi alţii au izbutit totuşi să depăşească orice formă de provincialism”. Al doilea moment, cu încărcătură malefică, se referă la o directivă a propagandei de partid care impunea schimbarea denumirilor „cosmopolite” ale revistelor studenţeşti. Ţin minte că ore şi zile în şir am lucrat, împreună cu Marian Papahagi – redactorul-şef abia întors de la Roma, cu Ion Vartic şi C. Hârlav, la un Memoriu de vreo 40 de pagini în care argumentam de ce trebuie păstrată denumirea Echinox. Se pare că nimeni n-a păstrat textul originar, în care anunţam şi posibila întrerupere a activităţii redacţionale. Cert este că memoriul a avut efect, încât autorităţile nu ne-au obligat să renunţăm la titulatura consacrată, cum s-a întâmplat cu alte reviste din ţară: Alma mater de la Iaşi devine Dialog, Universitas de la Bucureşti e botezată Universitatea comunistă (horribile dictu! ) etc.

– Ce a însemnat, în fond, Echinox pentru afirmarea ta ulterioară?
– A fost Şcoala de literatură pe care am absolvit-o în timp, o şcoală fără catedră şi cataloage, cu profesorii postaţi în culise. În acest spaţiu competitiv mi-am conturat deplin orizontul spiritual şi am învăţat să-mi exprim opinia critică, indiferent de îngrădiri conjuncturale şi directive propagandistice. Am făcut parte dintr-o echipă redacţională sudată, sub semnul unificator al înzestrării literare şi al erudiţiei progresive, asimilând de la Ion Pop sobrietatea şi detaşarea discret-protectoare, de la Ion Vartic – exigenţa colegială şi spiritul ludic, de la Marian Papahagi – jovialitatea şi camaraderia intransigentă. Revista născută prin concentrarea valorilor originale din cenaclu este comparabilă – spuneam şi altădată – cu Sburătorul, al cărei program rezultă, cum remarca mentorul E. Lovinescu, din talentul colaboratorilor (recte, redactorilor). Cum menţionam în Literatura „Echinoxului”, revista Echinox intră în istoria literaturii române, în chip paradoxal, fără un program explicit; se poate spune cu certitudine doar că programul ei derivă din încurajarea talentelor promiţătoare şi promovarea valorilor autentice. Măsura estetică a Echinoxului e dată de suma valorilor reunite în pagini tipărite de-a lungul anilor. Spaţiul redacţional a fost propice iniţiativelor creatoare, constituind un climat intelectual stimulator, fără excese egotiste sau manifeste programatice provocatoare. Nu există o direcţie unică în perimetrul creaţiei echinoxiştilor, fiind mai frapante diferenţele stilistico-tematice. Scriitorii în devenire din timpul studenţiei au parcurs, e drept, nişte experienţe livreşti comune, înainte de a se afirma ca destine individuale. Chiar dacă alianţa spirituală s-a sedimentat în redacţie şi în cenaclu, evoluţia lor a fost determinată de forţa şi credinţa creatoare a fiecăruia, în medii culturale minimale din anii de restrişte ai epocii totalitariste. Echinoxismul înseamnă, de fapt, o stare de spirit care eludează universul totalitar şi constă – ca şi „euphorionismul” Cercului literar de la Sibiu, cum sugera I. Negoiţescu – în conjugarea valorii estetice cu valoarea morală.

– Care au fost primii optzecişti de la Echinox, poeţi, prozatori, eseişti? Te întreb ca pe un monograf al curentului.
– Fiind cea mai longevivă dintre revistele formatoare din istoria literaturii române (exceptând Convorbirile literare junimiste), Echinoxul se caracterizează prin schimbul permanent de generaţii şi promoţii literare. Ştafeta generaţiilor începe cu şaptezeciştii din grupul întemeietorilor: Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea, Eugen Uricaru, M.C. Runcanu, Petru Poantă ş.cl. Urmează, grupările redacţionale, să le spunem, de tranziţie, care înclină balanţa spre generaţia optzecistă printr-o atitudine mai apăsat non-conformistă şi insurgentă. Primii poeţi aderenţi la poetica postmodernistă, ca marcă a optzecismului, sunt Aurel Pantea, Augustin Pop, Ioan Moldovan, urmaţi de Marta Petreu, Ion Mureşan, Dumitru Chioaru, Andrei Zanca ş.a. În sfera prozei, printre primii se plasează Alexandru Vlad şi Ioan Groşan. De altfel, grupul ludic „Ars amatoria”, din al cărui nucleu făceau parte Ioan Groşan, Ioan Buduca, Radu G. Ţeposu şi George Ţâra, se manifestă exploziv în studenţie pe coordonatele optzecismului. Din breasla numeroasă a criticilor şi eseiştilor aş numi doar pe Radu G. Ţeposu, autorul primei istorii literare despre propria generaţie, scrisă înainte, dar publicată după 1989, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu nouă.

– Critic fiind, chiar dacă în formare, ca să zic aşa, când ai sesizat schimbarea de paradigmă, când ai înţeles că apărea o nouă generaţie?
– În anii aceia neo-medievali, afirmarea unei generaţii tinere era privită ca o subversiune. Aşa se face că optzeciştii, împrăştiaţi după absolvirea facultăţii prin colţuri de ţară şi posturi obscure, nu s-au putut manifesta ca o generaţie compactă, omogenă. În atari împrejurări, schimbarea de paradigmă a fost vizibilă cu oarecare întârziere, la începutul deceniului al nouălea, chiar dacă semnele schimbării apăruseră pe la mijlocul deceniului al optulea (în poezie, mai ales). Şi mai înainte, grupul oniric din jurul lui Dimov-Ţepeneag sau Şcoala de proză de la Târgovişte anunţau modificări radicale de forme şi teme literare. Textul demi-teoretic Punctul de plecare (datând din 1982), selectat de Gheorghe Crăciun în Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, cred că este primul scris de mine pe această temă. De altfel, amploarea fenomenului de revitalizare a literaturii române prin aportul optzeciştilor transpare fără dubii din această antologie care include texte manifeste, datate (ca apariţie în reviste) majoritar în anii 1980-1983, când naşterea „generaţiei în blugi” nu mai putea fi eludată de vigilenta cenzură.

– Deşi ai publicat permanent în Echinox în timpul studenţiei, apoi făceai critică de întâmpinare în Luceafărul sau în Viaţa Românească şi, desigur, în Argeş, unde erai redactor în ultimii ani ai dictaturii, ai debutat editorial abia în 1993; este adevărat, cu un proiect absolut original: Provinciile imaginare. Care a fost odiseea apariţiei primei tale cărţi? A existat o primă tentativă de a debuta cu o exegeză despre proza lui Marin Preda? Altfel întrebat: criticii trebuie să debuteze neapărat la maturitate?
– E locul să reamintesc predebutul meu editorial din 1978, în colecţia „Restituiri” a Editurii Dacia coordonată de Mircea Zaciu, cu ediţia îngrijită, prefaţă, note şi glosar: Amintiri de Iraclie Porumbescu (tatăl compozitorului Ciprian Porumbescu). Şi trebuie marcată în context grija profesorului Zaciu de a da de lucru echinoxiştilor împrăştiaţi prin provincii, după absolvirea facultăţii, în cadrul acestei colecţii istorico-literare utile şi, mai apoi, în colectivul Dicţionarului scriitorilor români, proiect blocat, cum se ştie, de cenzură în anii ’80. Tot sub imboldul profesorului, am alcătuit o culegere de studii şi cronici literare, nu prea omogenă, pe care am propus-o aceleiaşi edituri din Clujul formaţiei spirituale. Proiectul a fost respins, în 1981, pe criterii… geografice; pe atunci locuiam în Drobeta-Turnu Severin. Am păstrat adresa editurii, semnată de şeful de secţie, poetul Vasile Igna (care, altfel, i-a susţinut pe primii echinoxişti) şi nu mă abţin s-o transcriu aici pentru „parfumul” de epocă: „Stimate tov. Oprea, / Vă comunicăm că oferta dvs. privind publicarea volumului intitulat Opţiuni literare a fost analizată în consiliul editorial. În ciuda sumarului extrem de interesant şi a garanţiei pe care o reprezintă merituoasa dvs., activitate de până acum, cu regret trebuie să vă comunicăm că nu ne putem angaja, deocamdată, la realizarea ei, din cauza unei dispoziţii a C.C.E.S. care limitează activitatea editurii la zona geografică a Transilvaniei”. Mi-a prins bine refuzul mascat, fiindcă eram deja convins că pentru a ieşi din plutonul cronicarilor literari ai vremii trebuia să debutez cu o carte omogenă. Dând curs pasiunii mai vechi pentru proza lui Marin Preda (despre care publicasem mai multe articole prin reviste), am scris într-un timp relativ scurt (fragmentat prin condiţia de profesor navetist) un studiu cvasi-monografic de vreo 300 de pagini intitulat Spaţiul moromeţian. Pe vremea aceea aveam convingerea, nutrită din orgoliu, că numai debutul la editura etalon a Uniunii Scriitorilor este important, deşi „Cartea Românească” nu prea se sinchisea de debutanţi, şi l-am depus acolo. Cum istoriseam şi în alt interviu, manuscrisul a intrat sub incidenţa directivei absurde a Consiliului Culturii de a publica volume colective, în cazul debutanţilor. Prin urmare, Proiectul de plan pe 1986 al „Cărţii Româneşti” aduna sub titlul Studii despre Marin Preda doi debutanţi (A. C. Vlădescu, Nicolae Oprea) şi doi critici „consacraţi” (Voicu Bugariu, Grigore Smeu). Bineînţeles că proiectul a căzut, din pricini explicabile. Între timp, lucram la altă carte (virtuală) omogenă pe ideea spaţiului literar (nu în accepţiune strict bachelardiană) care trebuia să apară tot la Editura Cartea Românească, dar murind redactorul de carte (poetul pe nedrept uitat Florin Mugur), m-am hotărât să deblochez situaţia şi am publicat-o la nou-înfiinţata Editură Calende (într-un tiraj de 2200 de exemplare, epuizat, tiraj care acum pare utopic). Nu este obligatoriu debutul criticului la maturitate, dar viaţa a demonstrat că forţarea debutului cu sinteze conjuncturale nu poate fi benefică. Nu cred că Nicolae Manolescu sau Eugen Simion îşi mai amintesc cu plăcere de Literatura română de azi (1944-1964) sau Orientări în literatura contemporană, volume marcate de dogma proletcultisă.

– Ca un critic căruia nu-i e nimic străin din literatura română interbelică/modernă şi contemporană, publicând cărţi monografice despre Alexandru Macedonski, Vasile Voiculescu (chiar două), Ion D. Sârbu, urmate de alte volume de cronici ample despre cei mai mulţi autori contemporani de la Dumitru Ţepeneag, Mircea Horia Simionescu şi până la Iustin Panţa şi George Vulturescu, te întreb dacă nu ai în proiect o istorie a literaturii române contemporane. Am în vedere şi faptul că ai scris câteva zeci de articole din celebrul dicţionar coordonat de Zaciu, Papahagi, Sasu.
– Trebuie să recunosc că ţinta finală a cărţilor mele, de la Provinciile imaginare din 1993, trecând prin Sinteze critice din 2009, şi până la cele două-trei care vor urma (Literatura diasporei, Poeţi postmoderni sau altele) este o istorie a literaturii române postbelice. Dar, cum se vede, nu mă grăbesc. Articolele din Dicţionarul scriitorilor români şi Dicţionarul esenţial…(mai potrivit a se numi Dicţionarul Zaciu), din Istoria literaturii române din perspectivă didactică, Poezia românească, 100 cei mai mari scriitori români, Dicţionar de personaje şi alte volume colective reprezintă exerciţiul pregătitor.

– În întrebarea precedentă am pornit de la afirmaţiile tale din prefaţa la Nopţile de insomnie: „...cronicarul, cu umila-i trudă, se aseamănă cu un constructor care etajează meticulos blocuri masive, de pe terasa cărora urmează să evalueze judicios ponderea materialelor folosite. Important este ca el, proiectantul şi constructorul, să-şi respecte principiile, imun la presiunile exterioare. De ordin social, ideologic, generaţionist etc. Şi să-şi susţină cu rigoare analitică opţiunea estetică, nealterată de conjunctură sau de sferele de influenţă cu presiune crescândă la un moment dat. Numai astfel este posibil drumul către Istoria literaturii”. E un adevărat crez artistic. Finalitatea muncii unui critic este o istorie literară, fie ea şi incompletă?
– Văzând puzderia de istorii (fie şi „condensate”) ale literaturii române apărute în ultimul timp – de la I. Rotaru până la H. Zalis –, nu mai sunt aşa de convins că la capătul exerciţiului critic de durată se află o istorie literară. Comoda adunare de articole şi recenzii sau învălmăşeala de nume scriitoriceşti nu dau Istoria literaturii. Fără osatură teoretică şi o grilă valorică aplicată echitabil, aceasta, să zic aşa, rămâne încremenită în proiect. Istoria critică manolesciană reprezintă o excepţie. Sunt convins că exerciţiul curent, foiletonistic, din sfera criticii literare, conduce, practic, către sinteză. Dar sunt inacceptabile tomurile alcătuite din fragmente critice care sunt livrate de autori drept opere de sinteză. Este cazul unor antologii de texte exegetice cu alură unitară prin tematică, mizând numai pe înserierea câtorva scriitori sub aceeaşi etichetă. Se întâmplă, însă, ca numai premisele să fie reale, fiindcă, în fapt, se realizează doar „portretele” critice ale scriitorilor subordonaţi temei. Or, explorarea unei arii tematice presupune epuizarea coordonatelor definitorii şi validarea estetică a operelor în discuţie. Altfel, ideea directoare devine o simplă obsesie sau, cel mult, reprezintă un subterfugiu speculativ care să înlesnească demersul analitic. Cu alte cuvinte, tema îndeplineşte doar un rol figurativ, devine o simplă funcţie ordonatoare dintr-un complex de operaţii eterogene.

– Mulţi dintre criticii optzecişti sunt ca tine universitari, decani, şefi de catedră, conducători de doctorat. Criticii generaţiei sunt de două feluri: universitari şi ne-universitari? Care ar fi diferenţa dintre unii şi alţii?
– Înainte de ’89 exista o delimitare evidentă între critica universitară, de factură academică, înclinată spre studiul monografic ori sinteza istorico-literară, şi critica de întâmpinare, reprezentată de cronicarii literari ai actualităţii (care-şi adunau imediat cronicile în volum). În anii noştri, despărţirea categorială a dispărut cu totul şi datorită modificării statutului social al celor implicaţi în exerciţiul critic. Să nu uităm că redacţiile principalelor reviste culturale ante-revoluţionare („România literară”, „Luceafărul”, „Viaţa românească”, „Tribuna”, „Steaua”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Orizont” etc.) erau bine (dacă nu supra-)dimensionate şi asigurau un trai, fie şi modest, scriitorilor redactori (mulţi dintre ei, critici literari). Astăzi, se ştie, funcţionează cenzura economică, provocând diminuarea drastică a redacţiilor, până la graniţa voluntariatului. De aceea, criticii generaţiei optzeciste au ajuns, vrând sau nevrând, cadre didactice universitare sau în învăţământul preuniversiutar. Poţi să numeri pe degete criticii literari care au mai rămas prin redacţii. Prin urmare, nu se mai poate opera distincţia între critica universitară şi cea foiletonistică. Eu şi confraţii mei suntem deopotrivă predispuşi spre studiul sintetic şi monografic sau spre cronica literară.

– Se află generaţia ‘80 la conducerea literaturii actuale? Mă gândesc că decanii şi şefii de catedre la majoritatea facultăţilor de Litere sunt colegii tăi de generaţie, peste trei sferturi dintre redactorii-şefi de reviste literare, ca şi preşedinţii de filiale ale U.S.R. sunt tot optzecişti. Când vorbim, nu se ştie încă cine e noul preşedinte al U.S.R., dar oricum sunt doi optzecişti candidaţi...
– Generaţia ’80 se află la vârsta maturităţii, nu la conducerea literaturii actuale. Să luăm seama că majoritatea optzeciştilor se apropie de 60 de ani, încât „tinerii furioşi” de odinioară au ajuns la apogeul creaţiei, într-un moment de echilibru valoric. E firesc ca experienţa acumulată în viaţa literaturii, complinită de valoarea certificată prin cărţi bine gândite, să-i propulseze în funcţii de răspundere din sfera Literelor. Dacă nu acum, când, în eternitate? Uitaţi-vă cum moartea seceră cu necruţare în perimetrul generaţiei. Au dispărut, rând pe rând, Mircea Nedelciu, Aurel Dumitraşcu, Augustin Pop, Ion Monoran, Radu G. Ţeposu, Mariana Marin, Ioan Flora, Ion Stratan, Ion Chichere, Gheorghe Crăciun, Al.Th. Ionescu, nouăzeciştii Cristian Popescu şi Iustin Panţa ş.a.

– Are generaţia ‘80, precum avea generaţia ‘60, criticii ei care s-o impună? Eşti un critic (şi) al generaţiei tale? Ai scris, vei scrie o carte despre scriitorii optzecişti?
– Situaţia este radical diferită. Generaţia lui Nichita Stănescu îşi făcea intrarea în literatură pe fondul pustiirii acesteia în deceniul stalinist-proletcultist şi, în consecinţă, a fost primită cu entuziasm de criticii literari din toate generaţiile. Să ne amintim, de pildă, că G. Călinescu saluta apariţia lui Marin Sorescu (în „Contemporanul”, 1964), remarcând „rara sa inteligenţă critică” şi „o capacitate excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile”. Cu atât mai mult au reacţionat pozitiv congenerii angajaţi în critica de întâmpinare. La sfârşitul anilor ’60 s-au publicat şi culegerile acestora de cronici literare sau profiluri cvasi-monografice, dintre care se disting Generaţie şi creaţie de Mircea Martin şi Poezia unei generaţii de Ion Pop. Impactul a fost resimţit ca atare de critici tineri care se vor afirma în anii următori scriind îndeobşte despre exponenţii generaţiei şaizeciste-şaptezeciste.
Pe când generaţia lui Nedelciu şi Cărtărescu (a noastră, în fapt) s-a afirmat cu întârziere, fiind obligată să apeleze la scriitura esopică, la textualism şi parodia inocentă pentru a evita cenzura. Abia din 1990, generaţia optzecistă începe cu adevărat ofensiva de impunere valorică, pe fondul redobândirii libertăţii de creaţie şi de opinie. Înainte de ’89 se remarcă, în primul rând, susţinerea criticilor din generaţia şaizecistă care tutelau cenaclurile studenţeşti: Nicolae Manolescu la Cenaclul de luni, Ion Pop la Echinox. Începutul ofensivei este marcat în anul 1993 de apariţia Antologiei poeziei generaţiei ’80 alcătuită de Alexandru Muşina şi a Istoriei tragice şi groteşti a întunecatului deceniu nouă de Radu G. Ţeposu. Ceva mai târziu, eu însumi am publicat, împreună cu Călin Vlasie, o carte-dezbatere, Literatura română postbelică între impostură şi adevăr, unde colaborează mare parte dintre exponenţii generaţiei. Dar cel care iniţiază un program editorial coerent şi durabil este, paradoxal, un prozator, Gheorghe Crăciun, care demonstrează, însă, şi calităţi exegetice. La sfârşitul secolului al XX-lea apare şi seria de exegeze aşteptate despre optzecism în relaţie cu postmodernismul, semnate de Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Mihaela Ursa, Andrei Bodiu, Mircea A. Diaconu, Ruxandra Ivăncescu, Adrian Oţoiu, Romulus Bucur, George Vulturescu, Daniel Corbu ş.a. Cum se vede, mulţi dintre ei sunt poeţi/prozatori la origine, ceea ce nu înseamnă că sunt lipsiţi de simţ estetic. Dar majoritatea criticilor optzecişti a renunţat la cronica curentă (cu rare excepţii, ca să dau doar exemplul lui Al. Cistelecan şi Dan C. Mihăilescu). Unii s-au refugiat în domeniul comod al istoriei literare, iar alţii au îngroşat rândurile diasporei. Eu încerc să împac, cât se poate, condiţia criticului angajat în actualitatea literară cu a istoricului literar. E adevărat, am un proiect despre poezia optzecistă, plasată însă sub incidenţa tematică a provinciilor imaginare (teză propusă din 1993). E un proiect amânat din diverse pricini, înaintând în paşi mărunţi către finalizare.

– Există o aşa-zisă „listă a lui Manolescu”. Ai şi tu o listă? Criticul trebuie să-şi asume un pariu, o ierarhie a momentului sau nu doar a momentului?
– Lista lui Manolescu este subtitlul stabilit, probabil, de un editor inspirat (Al. Muşina; cu acordul autorului, desigur) pentru trilogia Literatura română postbelică. Erau însumate acolo câteva zeci de cronici literare scrise de Nicolae Manolescu de-a lungul câtorva decenii din secolul deja trecut. Că nu aceasta este lista definitivă a celui mai longeviv cronicar literar postbelic e un fapt demonstrat de absenţa mai multor autori comentaţi în trecut din Istoria critică. Nu mă sfiesc să adaug că „Lista lui Oprea” nu coincide întocmai cu „Lista lui Manolescu”; ceea ce ar constitui o dovadă în plus pentru numeroşii scriitori care acuză subiectivismul actului critic. Cazul elocvent de diferenţiere este al lui Ion D. Sârbu, expediat ca prozator în istoria manolesciană, dar care se află în fruntea listei mele, alături de Macedonski şi V. Voiculescu. (Tot l-am convins cu ceva pe N.M.: să ortografieze numele cu â, nu cu î, cum se încăpăţânează să-l scrie majoritatea criticilor, deşi am demonstrat în lucrarea mea că în toate actele oficiale şi articolele de la începuturi apare Sârbu). Criticul literar care nu îşi revendică o ierarhie stabilă, nu a momentului, este robul conjuncturii, impersonal, şi devine, cu timpul, un notar zelos al literaturii sau un compilator al opiniilor consacrate. Există o tablă de valori, să-i spunem, canonică de la care trebuie să pornească acţiunea exegetică a oricărui critic/ istoric literar, dar care va fi completată de fiecare în funcţie de „canonul” propriu, decurgând din sensibilitatea artistică, simţul estetic şi spiritul critic.

– Dar, că a venit vorba de Nicolae Manolescu, deşi a trecut un an de la lansarea Istoriei sale critice, ecourile încă nu s-au stins, iar eu nu pot ocoli o întrebare: cât de bine e reflectată generaţia ‘80 în această istorie? Dar fenomenul Echinox?
– Văd că obsesia istoriei manolesciene funcţionează şi în cazul tău, Augustin Doman, aşa că nu pot ocoli răspunsul, dar va fi unul succint. Istoria lui Nicolae Manolescu, publicată la 67 de ani după cea a lui G. Călinescu, este una critică şi prin urmare selectivă, mizând pe operele considerate esenţiale. Selecţia valorilor aparţine exclusiv istoricului literar care recunoaşte, cu orgoliu auctorial, „nota de relativitate” implicată în act. Generaţia optzecistă este încadrată în tabloul sinoptic în funcţie de criteriile selecţiei argumentate în prefaţă şi aş spune că este reprezentată în Istorie prin vârfurile care provin îndeobşte din Cenaclul de luni. De la Echinox nu încap aici decât şapte poeţi-prozatori-critici (plus cei trei ex-asistenţi diriguitori).

– Spune-mi, cu sau fără argumente, că literatura română viitor de aur are. Minte-mă frumos!
– Trăiesc înconjurat de cărţi, numeroase cărţi care îmi întreţin admiraţia pentru literatura română. Rafturile cu scriitori contemporani cresc în volum de la o zi la alta şi mă bucur de această realitate, temându-mă în aceeaşi măsură că nu voi putea citi toate aceste cărţi într-o viaţă de om. Trăim într-o epocă, nu numai de recuperări/ restituiri istorico-literare, după 1989, ci şi de un dinamism nemaiîntâlnit în literatura română, comparabil în parte cu momentul interbelic. Apar într-un ritm aiuritor noi „generaţii”: nouăzecistă, fracturistă, douămiistă, a mileniului III. Dar sunt mulţi tineri scriitori cu personalitate care ne certifică prin creaţia lor că viitorul literaturii este asigurat.