argument
Uniforme vechi şi noi După 20 de ani mă întreb: cine or fi fost „designerii“ care concepeau acele şorţuleţe pepit, fustele plisate pioniereşti, dizgraţioasele sarafane bleumarin care păreau menite să ascundă dinadins formele adolescentine ale UTC-istelor, sau costumele oribile ale şoimilor patriei care aveau drept accesoriu pălăria în formă de castron? Cine or fi fost „stiliştii“ care inventaseră cordeluţa şi pompoanele, în zi de sărbătoare?

Dincolo de obligaţia de a purta uniforme pentru a fi toţi la fel, viaţa noastră de zi cu zi nu avea prea multe nuanţe. În comunism, majoritatea oamenilor se îmbrăcau prost pentru că nu aveau multe opţiuni. Îmi amintesc taioarele şi costumele croite de meseriaşi de ocazie, pentru cei care evitau magazinele de stat, puloverele tricotate de mătuşi şi bunici, paltoanele care semănau mai degrabă cu nişte halate de spital mai groase, dar şi halatele de molton, căciulile de astrahan care erau la mare preţ, treningurile care se scămoşau după prima purtare, tenişii de Drăgăşani şi apreschiurile, ciorapii remaiaţi şi servietele Diplomat, dar mai ales îmi amintesc o paletă de culori redusă la gri, maro, negru, bleumarin sau grena şi absenţa culorilor vii. Probabil că, mai ales în acest caz, uniformizarea însemna, de fapt, acel cenuşiu persistent care contrasta cu ceea ce vedeam prin revistele Burda, aduse din străinătate, pline de un glamour ce nouă ne era interzis.

Totuşi, uniformizarea crea diversitate. Existau toate acele mici trucuri prin care o femeie, de pildă, reuşea să se singularizeze şi să-şi exprime personalitatea. Prin scurtarea sau strîmtarea, la limita decenţei, desigur, a unui sarafan, în anii de liceu, sau adăugarea unor franjuri, ciucuri, volane şi paiete obiectelor vestimentare insipide, o femeie care se voia remarcată devenea propriul ei designer. Iar trucurile funcţionau, căci orice ieşea din şablon atrăgea privirea. Hainele socialiste se reinventau, se cîrpeau, se remodelau, în vreme ce toată lumea visa la blugii din Occident.

Astăzi a dispărut cenuşiul, însă diversitatea creează uniformizare. Înainte, ambiţia era de a încălca reguli şi coduri vestimentare, acum ele se impun de la sine, din dorinţa de a aparţine unui grup, unei bresle. Tinerii adoptă stilul din gaşcă, fie ea una emo sau hippie, din teama de a nu fi respinşi. Imaginea de succes implică un protocol, stilul corporate redefineşte uniformele, a fi vedetă înseamnă să ştii să te dezbraci, şi nu să te îmbraci, casual devine prea casual, blugii s-au banalizat, ne petrecem vacanţele în tricouri şi bermude. Purtăm haine „împrumutate“ de la alţii, şi ele nu ne reprezintă. Prin urmare, cine mai sînt oamenii care se ascund sub aceste „învelişuri“? (A. P.)

Adina NANU
Omul face haina

„Haina face pe om“ pare un joc de cuvinte ingenios, în care afirmaţia banală „omul face haina“ devine prin simpla inversare a vorbelor o maximă înţeleaptă. Relaţia dintre om şi haina lui nu se limpezeşte însă în patru cuvinte, odată pentru totdeauna. Eu, cel puţin, pornind de la „haina face pe om“, am ajuns la două nelămuriri neliniştitoare.

Prima: la începutul vieţii, părinţii ne învaţă să vorbim... mama, tata. Apoi tot cu ei, dar şi la şcoală învăţăm să citim şi să scriem... mama, tata. Mai întîi de mînă, apoi la calculator. Dar pe mama şi pe tata îi recunoaştem după cum arată, nu-i vedem goi, cum i-a făcut Dumnezeu, ci aşa cum şi-au creat singuri înfăţişarea, ca pe o a doua piele. Tata e ras în cap sau cu plete, cu mustăţi sau fără, iar dacă se îmbracă în halat roşu şi-şi pune barbă albă, nu mai e tata, ci Moş Crăciun. Asta se cheamă comunicare extraverbală prin imagine, dar nimeni nu ne învaţă alfabetul, morfologia şi sintaxa ei. Cine ar putea să o facă? Cine se pricepe la aşa ceva?

Imaginea umană e alcătuită, la fel ca pictura, sculptura sau toate celelalte creaţii umane, din desen, care delimitează şi stabileşte proporţiile, din lumina şi umbra care sugerează relieful, din culoarea care excită şi transmite afecte, ca şi din materialul din care e făcut obiectul, care trezeşte reacţii în toate simţurile, de la pipăit la auz, miros şi gust. În principiu, această iniţiere ar trebui să aibă loc în primii ani de şcoală generală, la orele de educaţie plastică – acolo unde ele încă nu s-au desfiinţat. La aceste ore însă, în cel mai bun caz se predau artele majore, iar a vorbi despre haine ar părea o frivolitate de neconceput. Şi totuşi, poţi chiuli la toate lecţiile despre arte, poţi să nu intri toată viaţa în nici un muzeu, dar eşti obligat să te îmbraci în toate zilele întregii vieţi.

Înainte vreme, dintre toate funcţiile costumului, singura unanim acceptată era cea de a semnaliza de la distanţă locul şi rolul individului în colectivitate (dacă era cetăţean liber sau sclav, boier sau ţăran), iar legile stabileau pedepse pentru cei care încălcau convenţiile. În acelaşi timp, vestimentaţia comunica sexul, vîrsta şi naţionalitatea purtătorului.

Astăzi democraţia a nivelat aproape toate aceste deosebiri. Pe stradă nu poţi recunoaşte pe un director de ultimul său funcţionar, deseori văzînd un cuplu nu ştii sigur cine e el şi cine – ea, nu poţi să-ţi dai seama din ce ţară provine cineva, iar bunicii poartă cu dezinvoltură hainele nepoţilor. Care mai este atunci rolul îmbrăcăminţii în afară de a apăra corpul de frig, ploaie sau căldură?

Imaginea omului, fiind alcătuită cu aceleaşi mijloace de expresie ca oricare dintre artele plastice şi decorative, se poate ridica la nivelul acestora, fiind una dintre bucuriile existenţei. Profesorul olandez Ben Schasfoort propunea, acum zece ani, într-o comunicare la un congres INSEA din Portugalia, ca educaţia vizuală să se facă în şcoală ca o a doua limbă maternă. Atunci poate că s-ar da importanţa cuvenită şi hainei care-l face pe om.

A doua nelămurire: iniţierea artistică s-ar putea face şi prin intermediul studiului istoriei artelor, dar şi aici apare o anomalie. Toate tratatele prezintă doar învelişurile exterioare omului, arhitectura cu toate anexele ei, pictura sau sculptura, mobilierul etc.

Totuşi, urmărind istoria stilurilor, primele imagini care s-au schimbat în trecerea, de pildă, de la gotic la Renaştere, apoi la baroc sau rococo nu au fost, presupunem, cele ale creaţiilor umane, ci chiar cele ale creatorilor acestora. Hainele care se uzează cel mai repede s-au înlocuit nu numai de la o generaţie la alta, ci odată cu evoluţia mentalităţilor, oglindind mereu noi ţeluri ale existenţei şi exprimînd noi idealuri de frumuseţe. Însă, în vreme ce clădirile din piatră sau statuile din bronz au rezistat timpului şi multe dintre ele sînt încă în picioare, imaginea pieritoare a celor din generaţiile trecute mai poate fi reconstituită doar din picturile sau sculpturile contemporane lor. Istoriile artelor ar trebui prin urmare să înceapă expunerea fiecărui stil cu haina care-l face pe om, continuînd apoi cu celelalte straturi cu care omul s-a înconjurat.

Adina Nanu este prof. univ. la Academia de Arte Frumoase şi la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. A publicat peste 30 de volume despre artă şi istoria costumului.

Modă şi stil

Dintre numeroasele dileme şi întrebări legate de modă şi de coduri vestimentare, am ales pentru ancheta următoare una singură: „Ce mai înseamnă în ziua de azi să fii bine îmbrăcat?“. Răspunsurile aparţin însă unor oameni de facturi diferite, care au mai mult sau mai puţin tangenţă cu acest domeniu. (A. P.) 

Adrian CIOROIANU

„Haina îl face pe om?“ nu mai e de mult o întrebare la care să poţi răspunde prin da sau nu.

Pe de o parte, bineînţeles, nu hainele ca atare îţi dau valoarea. Deşi de cîteva mii de ani oamenii se diferenţiază prin haine, haina, ca atare, nu te face nici mai prost şi nici mai deştept decît eşti în realitate. Materialele, croielile, frizurile ş.cl. se schimbă în funcţie de mode, pe cînd scara valorilor umane a rămas relativ aceeaşi, de la Codul lui Hammurabi pînă la Codul lui Napoleon – trecînd, evident, prin cele zece porunci biblice.

Dar, pe de altă parte, de cel puţin un secol haina „îl face pe om“ din ce în ce mai mult pentru că-i conferă o amprentă imagistică inconfundabilă – într-o eră dominată de vizual, de imagine, de „trademark“ şi de „copyright“. Bunăoară, ce ar fi Winston Churchill fără joben şi ţigara de foi? Vi-l imaginaţi pe Hitler fără mustaţă? Pe Ion Antonescu în costum de baie sau, dimpotrivă, pe Johnny Weismuller – Tarzan în uniformă? Sau pe Che Guevara proaspăt bărbierit, frezat, îmbrăcat în trening şi alergic la fumul de ţigară? Fără coafura ei absolut particulară, Iulia Timoşenko de azi ar fi uşor confundată cu oricare dintre milioanele de femei blonde ale Ucrainei. Dacă ar purta coafura anilor ’70 şi n-ar mai ţine la siluetă, Barack Obama s-ar putea plimba liniştit prin Harlem, că nu l-ar cunoaşte nimeni. Nu recomand nimănui să dramatizeze importanţa de azi a hainei; e clar că aparenţele domină în lumea noastră şi e foarte posibil ca 97% dintre oligarhii din Rusia să poarte la mînă ceasuri elveţiene – şi totuşi, trebuie să fii Pacido Domingo sau Roger Federer ca să iei bani dacă porţi un Rolex; deşi Mihaela Rădulescu şi altele de acelaşi soi se laudă că au genţi de firmă, numai Sean Connery, Sharon Stone sau Mihail Gorbaciov sînt plătiţi să facă reclamă pentru Louis Vuitton.

Aşadar, cred că a fi bine (sau prost) îmbrăcat astăzi înseamnă a-ţi crea o marcă. Ce faci cu ea mai departe – nu mai ţine de haine şi de frizură, ci de ce se află sub ele.
Adrian Cioroianu este istoric şi prof. univ. la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.


Aurora LIICEANU

Astăzi, orice devine simptomatic, aşa că afli cum este un om din ceea ce el mănîncă, cu cine se ţine, ce fel de vacanţe îşi face etc. şi, bineînţeles, din cum se îmbracă. Aşadar devine posibilă sintagma „spune cum te îmbraci ca să-ţi spun cine eşti“. Este adevărat, pentru că orice alegere făcută este simptomatică pentru personalitatea celui care alege. Viaţa modernă, deşi ne dă un număr din ce în ce mai mare de opţiuni, ne aduce cu ele şi indecizii, stres, anxietate şi depresie. Hainele şi, în general, înfăţişarea fizică sînt din ce în ce mai obsesive, iar markeing-ul nu face decît să ne împingă spre obsesii. Cel mai mult se face asocierea între ceva foarte modern – cam deloc retro – şi bani şi, mai departe, între haine şi firme. A fi bine îmbrăcat nu înseamnă foarte mult a ţine cont de variabile – unde eşti, la slujbă, în vizită, la restaurant etc., – ci de ce lucruri de firmă ai pe tine. Femeile, indiferent de loc, sînt obsedate de pantofi, dar mai ales de geantă sau poşetă. Undeva scria că femeile sînt la fel de atrase de poşete ca bărbaţii de maşini. De aceea, ni se tot spune cît costă genţile Elenei Udrea, ale Ebei etc. Cultura vestmintelor este zero. Interesul legat de preţul celor purtate şi de cît mai multă nuditate, vara. Există însă şi coduri vestimentare legate de locul de muncă, cum se întîmplă la stewardese sau la bănci.

Varietatea hainelor este astăzi aproape infinită – spun criticii. Loialitatea faţă de un brand este pentru client o apartenenţă, iar pentru corporaţii, un profit. Presiunea către diversitate costă mulţi bani, dacă cumperi mărci sau lucruri scumpe. Sînt convinsă că cei care în public afişează haine pentru a da impresia că sînt bine îmbrăcaţi, acasă arată cu totul altcineva. A fi bine îmbrăcat nu este o preocupare în care esteticul şi potrivirea sînt pe primul loc, ci banii şi senzaţionalul, adică să coste scump şi să şocheze. Femeile suferă astăzi de sindromul Buridan, în ceea ce priveşte, mai ales, cum se îmbracă şi ce poartă.

Sindromul shopping este un sindrom general, hainele, vestimentaţia sînt doar unul particular.
Aurora Liiceanu este psiholog.

Adrian-Silvan IONESCU

Fiecare om îşi are propriul canon după care se poate socoti „bine îmbrăcat“. Aceasta depinde în primul rînd de cultură. Banii, posibilităţile şi gustul vin abia după aceea. Eşti cultivat, ştii cum să te îmbraci pentru orice situaţie! Îi detest pe aceia care cred că un concert sau o operă este o manifestare de acelaşi nivel cu un film şi vin în sala de spectacol asudaţi, descheiaţi la gît, în blue jeans ori nebărbieriţi (bărbaţii), respectiv nepieptănate şi cu rochii de zi, ori şi mai rău, în pantaloni (femeile). Am uitat să ne „respectăm“ şi să ne „sărbătorim“ punînd o haină de sărbătoare în situaţii speciale. Iar spectacolul de teatru sau opera este una dintre acestea. Ce să mai spun de participarea la un bal ori chiar la revelion, unde am văzut domni cu pretenţii de respectabilitate veniţi în haine de zi, cu cămăşi colorate şi cravate nepotrivite ocaziei, cînd ar fi trebuit să fie în smoking (ori, măcar într-un costum închis la culoare) şi cu papion negru?! Ori doamne cu rochii scumpe, de lame, cu decolteuri adînci şi coafuri „înstelate“ cu praf de glob pisat, dar încălţate cu cizme de stradă dansînd tandru, cu partenerul ce-şi scosese, pentru mai multă comoditate, sacoul şi cravata... Aşa ceva nu se cade!

Ar trebui să învăţăm de la ţăranii care, la slujba de duminică sau la nuntă, se îmbracă frumos şi curat (chiar dacă nu neapărat în costumul popular tradiţional zonei din care provin) şi astfel îşi arată respectul pentru ceremonie, pentru situaţia în care sînt puşi şi pentru aproapele lor. Prea ne-am americanizat în cei 20 de ani de democraţie originală! Dar nu am luat ce era bun la americani ci, mai ales, ce este rău. Pentru că şi americanul mediu, care nu este dus prea adesea la teatru sau la concert, la Metropolitan Opera sau la Kennedy Center ori Lincoln Center, are hainele potrivite acelor momente deosebite. Or, dacă nu le posedă, le închiriază. (Nu ascund că, exact în aceste mari săli de operă şi concert din SUA, am văzut femeile cele mai elegante şi bărbaţii cei mai sobru îmbrăcaţi din toată experienţa mea de pasionat meloman; abia după aceea ar veni opera din Viena şi Covent Garden din Londra.) Chiar şi umilul cowboy din West ştie cînd să-şi pună cravată şi Stetson negru, de sărbătoare, să vină cu cizmele lustruite şi cu o cataramă lucitoare, eventual de argint, la centură. Realitatea este că noi, românii, ne-am mîrlănit! Şi este păcat, căci am avut o societate urbană – nu vorbesc doar de înalta societate – foarte şic, care ştia cum să se poarte şi cum să se prezinte în lume ca şi în mediul restrîns, familial, la ocazii.

Adrian-Silvan Ionescu este istoric, critic de artă, cercetător principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ şi conferenţiar universitar la Universitatea de Arte din Bucureşti.