Arges, Nr. 1 / ianuarie 2010

Georgiana Avram: Stimate domnule Ţepeneag, pornind de la afirmaţia lui Valeriu Cristea că proza dumneavoastră este violent atee, dar de un ateism nonconvenţional, ce precizări aţi putea aduce în acest sens?

Dumitru Ţepeneag: Afirmaţia lui Valeriu Cristea a fost făcută în anii ’60 şi a fost stârnită mai ales de discuţiile care se iscaseră în jurul textului meu Înscenare. Îl cunoaşteţi, nu-i aşa? Ei bine, imediat după publicare, Patriarhia română a protestat şi unii cititori sau chiar scriitori mă priveau cam chiorâş. Criticul Ion Negoiţescu l-a criticat considerându-l caricatural şi cred că avea ceva dreptate (dovadă că după ce a fost publicat şi în limba rusă, nu l-am mai publicat în nicio altă limbă). De fapt, Valeriu Cristea vroia să-mi ia apărarea. Eu aşa cred. Căci eram, ca să zic aşa, între ciocan şi nicovală… Vremurile erau grele, Cenzura veghea, criticul era silit să-şi aleagă cu grijă termenii cu atât mai mult cu cât el era, s-a dovedit după aceea, un bine-credincios. Ateu sau nu, textul nu numai că se deosebea flagrant de stilul epocii şi anunţa o ruptură în viaţa mea, dar conţinea şi tot felul de săgeţi otrăvite îndreptate împotriva regimului.
Ce înseamnă „ateism neconvenţional”? Oare vroia să spună „ateism artistic”? Adică, încerca el, criticul să le explice oamenilor de bine, religia nu e „opiumul popoarelor”, ci o sursă de inspiraţie pentru literatura nerealistă (eram cu toţii sătui de realismul socialist!). Mă rog, şi opiumul duce la viziuni onirice…
Vedeţi aşadar că „precizare” nu e un cuvânt care să mi se potrivească... Nici mie, nici literaturii mele.
G.A.: În cadrul Bisericii Ortodoxe, mai exact în cadrul altarului, apar pe Sfântul Epitaf cei patru Evanghelişti purtând câte un simbol: Matei - Înger, Marcu - leu, Luca – bou şi Ioan – vultur. Acestea sunt simboluri familiare literaturii dvs. Credeţi că ar exista o relaţie cu religia, mai ales că numele Evangheliştilor apar în Roman de citit în tren? Dacă da, care ar fi relaţia Dumitru Ţepeneag – religie? Dar religie – literatură onirică?
D.Ţ.: Să ştiţi că sunteţi prima persoană care îmi pune asemenea întrebări…Am dat zeci şi zeci de interviuri, nimeni nu m-a iscodit în sensul acesta. Dar aveţi dreptate să mi le puneţi. De mirare e că nu mi-au fost puse până acum… Sigur, în articolele – mai ales româneşti – scrise pe marginea Romanului de citit în tren, simbolurile acestea de sorginte religioasă au fost semnalate şi s-a încercat şi o interpretare a lor. Dar întrebări nu mi s-au pus în legătură cu ele. Acum, aş putea să mă eschivez, să spun că nu autorul este cel care trebuie să analizeze sensurile ce se pot desprinde din opera sa. Eu însă sunt vorbăreţ şi cred că am tăcut destul 20 de ani şi mai bine în exil. Ce-i drept, de alţi 20 am căzut în extrema cealaltă. Dar sunt unele idei la care ţin şi nu mă îndur să nu încerc să le pun în valoare.
E adevărat că sunt ateu. Dar asta nu înseamnă că n-am citit din scoarţă-n scoarţă şi Vechiul şi Noul Testament care stau la baza civilizaţiei europene, alături de mitologiile greco-romane. Toată cultura noastră e îmbibată de aceste mituri. Nu numai literatura, dar şi limbile diferitelor literaturi. Ei bine, dintre toate simbolurile, eu găsesc că simbolurile religiei creştine sunt cele mai subtile. Şi mai onirice!
Dar mai e ceva. Simbolurile nu trebuie să fie pur aleatorii sau arbitrarii. Nu trebuie să se contrazică între ele. Mai ales în cadrul unei literaturi ne-realiste. Arbitrariul suprarealist mă scoate din sărite. Uneori ies combinaţii amuzante, complet neaşteptate, dar „a la longue” devine insuportabil. Scriitura automată aşadar e acceptabilă pe porţiuni scurte, oricum nu e făcută pentru roman. Ştiţi foarte bine, literatura onirică nu reproduce vise, ci le creează cu bună ştiinţă. Ei bine, cele mai multe vise îţi dau senzaţia de sens, fie şi simbolic, de sens ascuns, difuz, dar întotdeauna prezent. Suprarealiştii n-au ţinut seama de asta. Nici măcar Freud nu i-a convins…
Bineînţeles, trebuie să ne ferim de alegorie. E primejdia care ne paşte pe noi oniricii. Şi nu e uşor…Câteodată nu numai autorul, dar nici cititorul, nu are puterea să rămână în acea indeterminare specifică visului, în acea uimire răbdătoare, şi forţează, priponeşte sensul, îl fixează. Astfel se naşte alegoria.
Scriitura mea are ambiţia să fie cât de cât muzicală. Literatura e fiica muzicii, o fiică mai greoaie şi mai cu picioarele pe pământ decât aeriana sa mamă, oricum înrudirea e evidentă. Deja Lessing aşeza muzica şi poezia (literatura) împreună în categoria artelor care se supun principiului succesivităţii. Literatura modernă (mai ales cea onirică) se vrea, fără nicio ruşine, ambiguă: ea se dezvoltă şi e percepută în timp, dar pretinde şi la picturalitate. Cu alte cuvinte, se străduieşte să-i împace pe Horatiu şi pe Lessing, nici mai mult nici mai puţin…
Cuvântul leu sau cuvântul vultur au imagine, chiar dacă aceasta e cam abstractă sau pală (depinde de autor, dar şi de cititor). Dacă animalul leu a fost folosit ca simbol (şi a fost slavă Domnului!), contextul poate servi drept cuşcă: şi astfel, simbolul nu impresionează e perceput vag, pe plan pur intelectual, ba chiar e uitat. Devine un simplu reper, o indicaţie discretă. Bineînţeles, dacă e puternic, îşi impune tonalitatea precum un diez ori un bemol. Autorul trebuie să ştie bine ce vrea, să fie cu ochii în patru…
În ce mă priveşte… je fais flache de tout bois, adică mă folosesc de toate mijloacele care îmi stau la dispoziţie. Pe unii îi sperie principiul acesta care totuşi stă la baza literaturii (onirice). Treaba lor!

G.A.: Tema zborului este o temă care predomină în creaţia dvs. O consideraţi a fi una dintre cele mai reprezentative?
D.Ţ.: În cazul acesta, recunosc, nu sunt deloc original. Ar fi fost şi greu…
În peşterile unde au inventat literatura povestindu-şi unii altora visele, oamenii zişi primitivi privilegiau desigur tema zborului. Să zboare, ca un vultur pe care nu reuşeau să-l vâneze, era tentant. Mai târziu însă l-au imaginat pe Icar şi s-au mai calmat…
De când cu avioanele supersonice, zborul nu mai poate fi considerat o temă onirică. Dar ce, parcă totul trebuie să fie oniric!...
Lăsând gluma la o parte, să ştiţi că toate simbolurile astea au fost discutate, interpretate, uneori într-un mod foarte interesant, mai bine decât aş putea eu s-o fac. Mai ales că, după cum aţi văzut mai sus, eu încerc să trag spuza pe turta mea, adică literatura spre muzică.
Una dintre interpretările care m-au impresionat este aceea a lui Ion Vartic. Iată ce scrie el despre vultur în articolul publicat în Apostrof (Anul XII, nr.5, 2001): „Prezenţa dintotdeauna şi peste tot în proza lui D. Ţepeneag, vulturul este o epifanie a transcendenţei, a morţii, a mântuirii posibile, a cerului care coboară pe pământ.” Ce carte grozavă ar fi scris Vartic despre literatura mea, dacă nu se supăra pe mine. Ca văcarul pe sat!

G.A.: Personajele feminine poartă numele de Maria, Magda sau îşi păstrează anonimatul. De ce această predilecţie pentru aceste nume creştine? Femeia ar putea să reprezinte un anumit prototip care să releve noi simboluri?
D.Ţ.: Creştinismul acordă femeii un rol mult mai important decât celelalte religii monoteiste. Asta e evident! Femeia îi asigură creştinismului continuitatea, la fel cum îi asigură şi speciei. Iisus se sacrifică, dispare; mai precis se sacrifică omul din Iisus…Aşa că Maria şi Magdalena duc mai departe creştinismul. Ele devin repere pentru apostoli, pentru că sunt considerate pe bună dreptate că au fost în relaţie mult mai strânsă cu Iisus decât ucenicii acestuia. Maria e şi ea origine divină, căci tocmai asta înseamnă imaculata concepţie. Ceea ce nu putea să nu-i impresioneze pe ucenicii rămaşi fără Învăţător. Deveniţi apostoli, ei duc mai departe teoria, ideologia. Pe când Maria şi Magdalena introduc în mod concret iubirea de aproape şi mila ca principiu religios. Abraham era gata să-l sacrifice pe Isaac ca să-şi dovedească iubirea egoistă faţă de divinitate. Simbolic vorbind, el sacrifica în felul acesta specia. Fără milă şi fără să stea prea mult pe gânduri. Deosebirea e enormă. Divinitatea l-a împiedicat, pentru că dispărând specia umană dispare ea însăşi.
Femeile sunt în acelaşi timp mai subtile decât bărbaţii şi mai concrete, iar ca personaje literare, mai onirice.

G.A.. Şi la ceilalţi membri ai grupării onirice (prozatori), am remarcat aceeaşi predilecţie pentru simbolurile, respectiv motivele creştine, chiar şi pentru numele Maria şi mă refer la Sorin Titel, Virgil Tănase, Florin Gabrea, Iulian Neacşu, Vintilă Ivănceanu. A existat în cadrul grupării o discuţie referitoare la acest aspect al religiei?
D.Ţ.: Noi mai mult beam decât discutam, când ne întâlneam. Sau discutam politică, bârfeam. De altfel, teoria era un exerciţiu periculos în vremurile acelea în care realismul-socialist era singura teorie admisă. În practică te puteai îndepărta mai uşor de realismul socialist, Cenzura închidea din când în când ochii, dacă nu criticai direct regimul. Mai ales după 1964, când s-a renunţat la proletcultismul brutal. Te puteai îndepărta, dar nu şi teoretiza această îndepărtare.
Ce-i drept „membrii” grupului oniric erau plini de talent, dar fără pasiune teoretică. Cu Dimov purtam uneori discuţii cu adevărat abstracte, teoretice. Şi cu Turcea care a evoluat foarte interesant de la budism la creştinism. L-a ajutat şi boala… Dar mai sunt oare onirice poemele din ultimul său volum?
În anul de graţie 1968, când Ceauşescu a încercat să se împotrivească invaziei trupelor sovietice în Cehoslovacia (sau doar a simulat?!), am reuşit să lansez câteva articole teoretice în Luceafărul condus de Ştefan Bănulescu. N-a durat mult, doar patru numere. Mai târziu, în toamna aceluiaşi an, am organizat în Amfiteatru o masă rotundă la care a participat şi Ulici, alături de Turcea şi Dimov şi de mine. Dimov şi cu mine am continuat să scriem din când în când articole mai mult sau mai puţin teoretice, până prin 1971. La fel şi Ivănceanu. Eram să-l uit…
Simbolurile religiei creştine nu au nici un fel de legătură directă cu teoria onirică. Folosirea lor e fie întâmplătoare, fie legată de dorinţa de provocare. E adevărat, cum am spus mai sus, aceste simboluri subtile sunt foarte tentante pentru un scriitor oniric. Sau, în orice caz, pentru mine. După ce le-am folosit şi pentru că puteau să pară ca un fel de provocare în epoca aceea, le-am păstrat din motive să zicem muzicale. În afară de funcţia lor de operatori muzicali, asigură operei o anumită omogenitate.

G.A.: Care credeţi că ar fi punctele slabe ale criticii literare româneşti? Cărţile dumneavoastră au avut de suferit din cauza acestora?
D.Ţ.: Chiar şi în timpul comunismului, s-a scris despre cărţile mele. Mai precis, despre primele două cărţi de schiţe şi nuvele Exerciţii şi Frig. În 1972, când a apărut Aşteptare, a fost repede scoasă din librării. N-a putut să apară nici un articol, deşi eram în România. Pe urmă, mi s-a luat cetăţenia română şi nici măcar numele meu nu mai putea fi pomenit. Deci, când s-a putut s-a scris. După 1989, a început să se scrie din ce în ce mai mult. Desigur, scriau criticii sensibili la o literatură nerealistă. Sau adepţii aşa-zisului postmodernism. Ceilalţi, rămaşi cât de cât în tiparele epocii dinainte, strâmbă şi-acum din nas. N-are nici un fel de importanţă… Cu atât mai mult cu cât canonul literaturii române a început deja să se modifice. Dovadă, felul în care a fost primită Istoria lui N. Manolescu, mai ales de către criticii tineri.
Despre mine s-a scris mai bine şi mai mult în România decât în Franţa. Ăsta e adevărul! S-a scris din ce în ce mai bine. Explicaţia e destul de simplă. În Franţa, criticii de mâna întâi scriu despre literatura franceză; pe urmă, vin criticii care scriu despre literaturile engleză şi americană; literaturile din Est nu prea sunt luate în seamă. Iar România e cam pe ultimul loc. Dovada cea mai simplă e că s-au publicat mai multe articole şi mai bune despre cărţile pe care le-am scris în anii ’80 în franceză decât despre celelalte scrise în româneşte şi apoi traduse. N-au scris aceiaşi critici. Mă rog, cu unele excepţii cum ar fi Daniel Oster, critic şi prozator excepţional, care mi-a sprijinit cărţile până când a murit. Mai mult decât în Franţa, s-a scris şi în Germania şi, în ultimul timp, în USA. Declinul literaturii franceze e însoţit de un nombrilism înduioşător. Mi-e şi silă, mi-e şi milă…

G.A.: Ce părere aveţi despre receptarea literaturii onirice în general de către generaţia tânără?
D.Ţ.: Nu ştiu ce numiţi dv. „generaţia tânără”. La vârsta mea toate celelalte generaţii mi se par tinere. Criticii din generaţia mea, cei rămaşi în viaţă, n-au prea scris despre mine. Mă rog, au scris pe vremuri, când ei înşişi erau tineri. O excepţie admirabilă e Eugen Simion. El a scris la…bătrâneţe. Şi, bineînţeles, prietenul meu, Dimisianu.
În generaţia ’80, cel mai percutant e Octavian Soviany. Păcat că nu găseşte timp să adune textele scrise până acum despre Dimov şi despre mine şi să facem un volum. Soviany nu e numai critic, e şi un excelent poet, iar în ultimul timp şi prozator. El face parte, împreună cu Corin Braga şi probabil şi alţii pe care nu-i ştiu eu din curentul neo-oniric din literatura noastră. I-am recomandat ca atare şi editurii americane Dalkey Archive Press care pare foarte interesată de proza onirică din România.
Tot din generaţia ’80 fac parte şi N. Bârna şi M.V. Buciu care au publicat, încă din anii ’90. primele cărţi despre textele mele. Daiana Felecan şi Laura Pavel aparţin unei generaţii încă şi mai tinere. Cartea Laurei Pavel D. Ţepeneag şi canonul alternativ a fost deja tradusă în engleză şi sper să fie publicată. Cartea Georgianei Lungu-Badea nu are nevoie să fie tradusă; a scris-o direct în franceză.
Mai sunt bineînţeles şi alţi critici care au scris cu bunăvoinţă şi înţelegere despre proza onirică, texte mai scurte, recenzii, articole: Florin Manolescu, Ion Vartic, Irina Patraş, Ion Simuţ, Nicolae Oprea, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat. Şi-au dat osteneala să scrie şi scriitori de talia lui Ioan Groşan şi Gh. Crăciun.
Aşa că n-am de ce să mă plâng.

G.A.: În prezent există proiectul unui alt roman? Dacă da, ce ne-aţi putea spune în legătură cu acesta?
D.Ţ.: Nu prea îmi place să vorbesc despre romanele neterminate. Am două în această situaţie: Camionul bulgar şi Prin gaura cheii (titlu provizoriu). Camionul e destul de avansat, aşa că aş putea spune câteva cuvinte. În principiu, ar vrea să fie un roman de dragoste, cel puţin cam pe linia asta se dezvoltă până acum. Are ca motto o vorbă a lui Dimov: În dragoste e musai să exagerezi. Numai aşa poţi să fii sigur că trece mesajul. Două din personajele feminine se cheamă Laura şi Beatrice... „Nu eşti tu în stare să scrii un roman de dragoste” îi spune naratorului, nevasta-sa, franţuzoaica Marianne. S-ar putea să aibă dreptate. În ultimul timp (trag după mine Camionul ăsta care rămâne mai tot timpul în pană de un an şi mai bine), povestea de dragoste ( extraconjugală!) tinde să devină din ce în ce mai sinistră.
Scriu rimează tot mai mult cu sicriu…