Romania Culturala

Douăzeci/húsz
Autor: Mátyás FAZAKAS

În octombrie 2009 a avut loc la Tîrgu Mureş premiera spectacolului Gianinei Cărbunariu, 20/20, la Teatrul Yorick, din subsolul Bastionului Măcelarilor din cetatea medievală a oraşului. O sală mică, cu scaunele dispuse de jur-împrejurul scenei, astfel încît toată lumea să poată vedea pe toată lumea.

2009 októberében került sor a marosvásárhelyi Mészárosok bástyájának alagsorát képez˝o Yorick Stúdióban Gianina Cărbunariu 20/20 cím˝u el˝oadásának bemutatására. Egy kis terem, a színpadot majdnem teljes mértékben körülölel˝o székekkel, különös gonddal a láthatósági viszonyok biztosítására.
Înainte să intru la spectacol, am încercat să citesc despre eveniment pe Internet; n-am prea reuşit, găsisem doar comunicatul de presă care anunţa că e vorba despre un spectacol ce tratează evenimentele din martie 1990 din Tîrgu Mureş. Eram foarte curios şi aveam şi de ce. A se şti că eu sînt mureşean, am şi terminat liceul în acelaşi oraş, tot prin naştere sînt şi ungur, maghiar, dar cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o în Bucovina, unde în casă vorbeam o limbă şi afară sau la şcoală alta. În 1990, am înţeles că se întîmpla ceva între români şi unguri. Ne-am şi dus acasă în Mureş la o săptămînă după evenimente, dar eu nu ţin minte să fi văzut nici un semn pe faţa oraşului, numai în ochii oamenilor şi ai bunicii, aceasta din urmă vorbind de oamenii răi din Hodac de care ar fi bine să mă feresc (abia pe urmă am aflat că e vorba de un sat).

A bemutató megtekintése el˝ott megpróbáltam az eseményr˝ol mélyrehatóbban tájékozódni a világhálón, kevés sikerrel. Csupán a sajtóközleményre bukkantam rá, amely jelzi: az el˝oadás az 1990 márciusában lezajlott eseményeket foglalja keretbe, az igazságra való fényderítés –, illetve a véleményalkotás megkísérlése nélkül. Célja nem más tehát, mint hogy felvonultasson pár, az eseményekhez közvetlenül vagy közvetett módon csatolódó, történetet.
Nagy várakozással, kíváncsisággal ültem be az el˝oadásra, már csak azért is, mert Vásárhely a szül˝ovárosom, ahol egyébként a líceumot is végeztem, ehhez adódik hozzá az a tény, hogy magyar vagyok, akárcsak a családom, noha Bukovinában n˝ottem fel, ahol otthon egy nyelven folyt a társalgás, házon kívül pedig egy másik nyelven. 1990-ben csak hallomásból, sejtelmesen értesültem arról, hogy Vásárhelyen „valami történt” a magyarok és a románok között. Egy héttel az összecsapás után hazautaztunk szül˝ovárosomba, de emlékezetem szerint semmi olyan árulkodó jelre nem bukkantam a város arculatán, amely az ominózus eseményre utalt volna. Csupán az emberek tekintetében volt valami kend˝ozhetetlen feszültség, illetve nagyanyám maga is figyelmeztetett: a hodákiak rossz emberek, akiket tanácsos nagy ívben elkerülni (csak kés˝obb tudtam meg, hogy Hodák voltaképpen egy falu neve).

Eram obişnuit ca „acasă“, în orăşelul din Bucovina, să se lege copiii de mine, fiindcă sînt ungur, bozgor, mai ales copiii mai mari, dar se legau şi de alţii din alte motive, de cutare, fiindcă e gras, de cutare, fiindcă învăţa bine, aşa încît nu am înţeles decît tîrziu ce înseamnă şovinismul. Astfel, aveam toate motivele să văd acest spectacol, comentariu pe marginea evenimentelor, documentar sau viziune artistică asupra fenomenului, toate mă interesau şi trebuie să spun că nu am fost dezamăgit.

Hozzászoktam otthon, a bukovinai városkában a folyamatos kötözködéshez identitásomat illet˝oen. F˝oleg a nagyobb gyerekek „bozgoroztak” engem, igaz, ˝ok senkit nem kíméltek, a kövért azért, mert kövér, az éltanulót, mert éltanuló, így csak kés˝ore érthettem meg, mit is jelent a sovinizmus. Ilyeténképp minden okom és késztetésem megvolt rá, hogy láthassam ezt az el˝oadást, hiszen valamennyi, a fenti jelenséget érint˝o tematika érdekelt, legyen az az eseményekre reflektáló kommentár, az azokkal kapcsolatos dokumentáció vagy m˝uvészi megvilágítás, és meg kell vallanom, korántsem csalódtam a látottakban.

A fost un spectacol care m-a ţinut pe un scaun destul de şubred mai bine de două ore şi vreau să subliniez că acest spectacol, mai mult decît altele, jucat aici, la Tîrgu Mureş, funcţionînd probabil şi în majoritatea teritoriilor locuite împreună de maghiari şi de români, are o valoare extrateatrală. Nu mă pot decide dacă să-i spun umană sau socială şi nu vreau să spun socio-umană, e vorba despre efectul pe care îl are o asemenea temă asupra unui public care se confruntă efectiv în timpul spectacolului cu înseşi problemele pe care le pune spectacolul: cînd rîzi, te uiţi să vezi dacă cealaltă etnie rîde…

Egy olyan el˝oadásnak lehettem tehát szemtanúja, amely megszakítás nélkül lekötötte a figyelmemet, a rozoga szék ellenére, amelyhez több mint két órán keresztül lehetett szerencsém. Szeretném kiemelni, hogy ez az el˝oadás – talán nagyobb mértékben mint a többi, Vásárhelyen bemutatott produktum – egyszersmind színházon túli értékkel is bír, és valószín˝uleg a román-magyar kett˝os által lakott területek nagyrészén is ugyanilyen sikerrel m˝uködne. Nem igazán tudok dönteni az el˝oadás kapcsán eszembe ötl˝o két behatárolás között, éspedig, hogy emberinek vagy inkább szociálisnak definiáljam, szocio-humánusnak pedig nem szeretném nevezni. Sokkal inkább az a hatás érdekel engem, amelyet egy hasonló téma egy olyan közönség esetén képes elérni, mely gyakorlatilag az el˝oadás id˝otartama alatt szembesül az utóbbi által felvetett kérdésekkel, ergo: amikor nevetsz, titokban azt fürkészed, vajon a másik népközösség ugyanezt teszi-e…

Forma teatrală a spectacolului poate fi fixată cel mai bine în cuvîntul docu-fiction, un curent contemporan care leagă spectacolul din Mureş cu ceea ce se întîmplă în Vest. Se prezintă un şir de evenimente care au avut loc într-un spaţiu anume, încercînd să nu se emită judecăţi de valoare asupra evenimentelor. Mai mult decît atît, sînt cel puţin trei scene în care ne este prezentat chiar modul de preluare a informaţiilor. Toate acestea produc o iluzie puternică a realului, vorbirea directă cu publicul e admirabilă. E ca şi cum s-ar răspunde chiar la întrebări venite din public, iar asta potenţează spectacolul, îi dă forţă şi suplineşte cu succes decorul modest şi spaţiul mic.
Dacă autoarea spectacolului a intuit că majoritatea dintre spectatori şi-au pus acele întrebări cel puţin o dată în ultimii douăzeci de ani, atunci a intuit bine. În permanenţă aveai impresia că ar mai fi încă ceva de întrebat şi că personajele care se perindă prin faţa noastră pe scenă ar putea răspunde.

Az el˝oadás színházi formáját legtalálóbban a docu-fiction szó írja körül, ez utóbbi egy olyan kortárs irányzat lévén, mely voltaképpen öszszecsatolja a marosvásárhelyi el˝oadást a nyugaton végbemen˝o történésekkel. Pontosabban, bemutatásra kerül egy bizonyos térben lezajló eseménysor, bármely értékítélet megfogalmazása vagy kinyilvánítása nélkül. Mitöbb, legalább három jelenet az infromáció- átvétel/ elsajátítás módját taglalja. Ennek egyenes következménye a valóság illúziójának er˝oteljes megteremt˝odése, a publikummal való közvetlen beszélgetés pedig egyenesen elragadó. Mintha az el˝oadás pontosan azokat a kérdéseket válaszolná meg, amelyeket a közönség éppen megfogalmaz. Ez meglehet˝osen növeli a jelenetek erejét, sikeresen kiegészítve az egyszer˝u, szegényes díszletet és a sz˝uk teret.

Az er˝oteljes pillanatok ellenére, másodszori megtekintésre a szerepl˝ok kissé csonkoltaknak hatnak, hiszen valamennyinek meglehet˝osen visszafogott a viszonya a történtekhez, illetve az épp felvetett problémákhoz, ˝ok sokkal inkább csupán beszélnek, mintsem min˝osítik életük e kis szeletkéjét.

E tény kelthette valószín˝uleg a feszültséget a vegyes közönségben, hiszen mi, néz˝ok, egyáltalán nem határoltuk el magunkat az eseményekt˝ol.

Cu toate că aceste momente sînt foarte puternice, la o a doua vizionare, personajele apar un pic ciuntite, ele vorbesc doar despre această mică felie din viaţa lor, fără a avea nici o părere despre cele întîmplate, toţi sînt detaşaţi de întîmplare şi de „problema pusă în discuţie“. Poate tocmai de asta, la reprezentaţia care avea public mixt, s-a simţit o tensiune uriaşă, deoarece cei din public, şi eu împreună cu ei, nu eram deloc detaşaţi de evenimente.
Eu aş fi vrut să aflu cine au fost vinovaţii sau cine a fost mai vinovat, deoarece ştiu numai din auzite, iar cei care au participat activ (se ştie prea bine că ieşirea maghiarilor în stradă a fost spontană) aveau un motiv foarte concret pentru a ieşi, deci subscriu la aceste rînduri ale lui Éva Máthé. Mi se par credibile. În schimb, în acest spectacol nu avem nici un personaj negativ; nici unul dintre ei nu vrea să participe la un conflict în care toţi sînt, de fapt, implicaţi şi despre care vorbesc. Există o singură scenă în care există situaţie conflictuală directă între români şi maghiari – scena zilei de naştere cu invitaţi neaşteptaţi.

Szerettem volna megtudni, kik is voltak a “vétkesek”, vagy melyik volt “a vétkesebb fél”, hiszen mindezt csupán hallomásból ismerem, az aktív résztvev˝oknek (“nagyon jól tudjuk, hogy a magyarok kivonulása az utcára spontán módon történt”) pedig kétségkívül megalapozott indokuk lehetett a kivonulásra, osztom ebben a tekintetben Máthé Éva sorait. Ezek hihet˝oknek t˝unnek.
Ez el˝oadásban azonban nincs egyetlen negatív szerepl˝o sem. Egyikük sem kíván résztvenni, részt vállalni abban a konfliktusban, amelyr˝ol mindannyian beszélnek, és amelyben ugyanakkor valamennyien érintettek. Csupán egy, román-magyar konfliktust közvetlenül kiélez˝o jelenetet említhetünk meg, éspedig, a váratlan vendégekkel övezett születésnapot.

Scena în care există conflict, ziua de naştere a lui Sari Néni (Şari Neni), este genial (şi nu e un cuvînt folosit uşor) basculată în burlesc şi tragicomic, în momentul în care aflăm că motivul care stă la baza conflictului personajelor de pe scenă este retrocedarea Ardealului de către Statul român. Şi rezolvarea regizorală este excepţională şi lasă o impresie de comedie neagră bine făcută, aducînd publicul on the edge of their seats. (Am văzut cum cel puţin o parte dintre spectatori nu rîdeau, mai degrabă era ceva între uimire şi grimase îngheţate.)

Sári Néni (Şari Neni) születésnapi jelenete ugyanis zseniális módon telít˝odik burleszk és tragikomikus színeszettel, amint fény derül arra, hogy a szerepl˝ok közti konfliktus forrása tulajdonképpen Erdély a román állam általi viszszaszármaztatása. A rendez˝oi megoldás e tekintetben kiváló, “a jól megcsinált” fekete komédia érzetét kelti, a néz˝oket mintegy folyamatosan “készenléti állapotban” („on the edge of their seats”) tartva. (a néz˝ok egy részének arcán nevetés helyett sokkal inkább a meglepettség és a lefagyott grimasz köztes kifejezését véltem felfedezni).

Majoritatea momentelor din spectacol sînt monologuri evitînd confruntări directe între personaje şi preferă un spectator tăcut care, deşi îşi pune întrebări, nu vorbeşte, nu se confruntă direct cu actorii. Cred că acesta intră în tot cu partea „docu-“ a spectacolului şi poate nu aş greşi dacă aş spune că ea, documentarea, continuă şi în timpul spectacolului în sine. Doresc să subliniez că aceste diferenţe dintre ceea ce se întîmplă în public şi personajele schiţate grosier creează o tensiune foarte puternică, ce te împinge la un moment dat la reflecţie asupra temei. Aş încheia acest capitol despre personaje cu o observaţie mai mult decît interesantă a cuiva din public: „Bine, măi, dar nu toţi românii din Tîrgu Mureş au venit cu combinatu’ şi nu toţi românii sînt bătuţi în cap şi fricoşi“. Totuşi, spectacolul este plin de acurateţe în această privinţă, deoarece românii tîrgumureşeni au stat deoparte, pe terasa de la Hotelul Grand sau, acum, pe scaune în sală, şi au plecat înainte de discuţiile de după premieră.

A jelenetek nagyrészét olyan monológok képezik, melyeknek köszönhet˝oen megkerülhet˝o a szerepl˝ok közti közvetlen összecsapás. Ezzel egyid˝oben egy olyan, csendességre redukált néz˝oi szerep is körvonalazódik, amelyben a közönség, noha magában felteszi a kérdéseket, valójában nem szólal meg, ezért nem is alakulhat ki közvetlen viszony közte és a szerepl˝ok között.

Azt hiszem, ez teljességében az el˝oadás “doku” részeként könyvelhet˝o el, és úgy vélem, nem tévedek, ha azt állítom, hogy a dokumentáció kinyúlik az el˝oadás teljes id˝otartamára.

Szeretném hangsúlyozni a közönség körében végbemen˝o reakciók és a vaskosan ábrázolt szerepl˝ok közti különbségekb˝ol fakadó feszültséget, mely a témáról való elmélkedésnek enged teret.
A szerepl˝okr˝ol szóló fejezetet talán egy találó, néz˝oi megjegyzéssel zárnám: “Rendben, de azért mégsem jött minden vásárhelyi román kombináttal, es nem minden román fafej˝u vagy fél˝os nyuszi.”
Ennek ellenére az el˝oadás meglehet˝osen precíz ebben az értelemben, mivel a vásárhelyi románok valóban a Grand Hotel teraszán tartózkodtak, távol az eseményekt˝ol, mint ahogyan jelenleg is, a néz˝otéri székeken, és elhagyták a termet még a bemutatót követ˝o beszélgetés el˝ott.

Dacă spectacolul se prezintă în altă ţară, sau poate numai chiar în alt judeţ, unui alt public, decupajul social e cît se poate de limpede: maghiari nobili, educaţi, cu mult bun-simţ, actori, studenţi în străinătate, proprietari de „Ardeal retrocedabil“, profesori de desen care, deşi răniţi în confruntare, îşi tratează corect elevii români, oameni de treabă, adevăraţi eroi care îşi apără şcoala, şi cineva îi manipulează spunîndu-le că le va fi luată de românii… strămutaţi din Regat, destul de prostuţi, al căror maxim este un boier de ţară (jucat excepţional de un actor maghiar, deci cu puţin accent), o preoteasă incapabilă să pună cap la cap o întîlnire, o studentă care l-a minţit pe iubitul ei că vine cu el, o liceană ce-şi doreşte, dar nu poate, să înveţe ungureşte sau un om de afaceri care ştie ce înseamnă banul.

Ha az el˝oadást más országban, akár más megyében játsszák, egy más összetétel˝u közönség el˝ott, a társadalmi rangsorolás világos: a nemesszív˝u, tanult, jóérzés˝u magyarok, külföldön él˝o színészek és egyetemisták, egy “visszaszármaztatható Erdély” tulajdonosai, az összecsapásban megsebzett rajztanárok, akik – ennek ellenére – korrekt módon viseltetnek román diákjaik iránt, belevaló emberek, valóságos h˝osök, akik kiállnak iskoláikért, melyeket – egy állítólagos manipulatív tájékoztatás alapján – el fognak venni t˝olük a Regátból áthelyezett, kicsit butácska románok, akik legfennebb egy vidéki f˝oúri rangig vitték (melyet nagyszer˝uen alakít egy magyar színész, tehát enyhe akcentussal), egy papné, aki képtelen összehozni egy találkát, egy egyetemista lány, aki szembehazudja a szeret˝ojét, egy licista lány, akinek legh˝obb, ám meghiúsult vágya, hogy magyarul megtanulhasson, vagy akár egy üzletember, aki tudja: pénz beszél, kutya ugat.

Din punctul de vedere al scenelor, spectacolul este atent construit, astfel încît scene formidabile, pline de înţeles, umor şi actorie foarte bună sînt intercalate cu unele mai slabe, care se desfăşoară greoi. Unele dintre scene chiar nu se regăsesc în firul logic al spectacolului, ca de exemplu lunga scenă din prima parte, în care se joacă jocul cu ţările. Nu am înţeles rostul ei, am avut impresia, mai ales la a doua vizionare, că regizorul a fost obligat să introducă şi acele părţi plictisitoare din cine ştie ce motiv şi noi nu vom pleca din sală, deoarece, ca să ajungem la partea bună a spectacolului, trebuie să suportăm şi burţile. Spectacolul ar deveni mult mai electrizant dacă s-ar renunţa la unele scene, cea cu interviul din Israel, interesantă în măsura în care te prinzi că e vorba chiar despre actriţa care joacă şi nu un procedeu de distanţare, dar chiar şi aşa… Sau scena cu jocul cu ţările. Spectacolul s-ar reduce în timp şi ar fi mult mai intens. Scenele sînt scurte şi nu lasă personajele să se dezvolte prea mult; intră, se prezintă, ne spun părerea lor şi plecă. Diferit este momentul central, al zilei de naştere, unde parcă fiecare personaj episodic vine şi îşi aduce contribuţia pentru creionarea personajelor care participă la această scenă. Nu mă pot opri să nu menţionez ca fiind superbă scena recitalului actorilor din Budapesta, un moment atît de bun, accesibil exclusiv celor care cunosc un pic mai bine cultura maghiară şi apetitul maghiarilor pentru poezie.

A jelenetek szempontjából gondosan felépített el˝oadást láthattunk, nagyszer˝u pillanatok, humor és értékes színészi játék keveredik helyenként gyengébb, vontatottabban zajló jelenetekkel. Egyesek nem simulnak magátólértet˝od˝oen az el˝oadás logikus menetébe, gondolok itt például az els˝o részbeli hosszú országosdi játékra. Nem értettem a lényegét, s˝ot az a gyanúm támadt, hogy a rendez˝o valamilyen oknál fogva kénytelen volt beiktatni ezeket a többnyire unalmas passzusokat, mi pedig csakis úgy részesülhetünk az el˝oadás nyomatékos pillanataiban, ha türelem rózsát terem alapon kivárjuk szépen a sorunkat. Az el˝oadás messzemen˝oen üt˝osebb lenne, ha kimaradnának bizonyos jelenetek, például az izraeli interjú, amely bizonyos fokig valóban izgalmas, éspedig, amíg nyilvánvalóvá válik, hogy tulajdonképpen a szerepet játszó színészn˝or˝ol szól, és nem holmi elidegenítési technikával van dolgunk, dehát még így is édeskevés… vagy, nyilván, az országosdi játék. Ha mindezeket felfüggesztenék, mind id˝oben, mind intenzitásban rengeteget nyerne az el˝oadás. A jelenetek rövidek, és nem adnak igazán alkalmat a jellemek kibontakozására. A szerepl˝ok megjelennek a színen, bemutatkoznak, elmondják véleményüket, majd távoznak. Kivételt képez a születésnap központi jelenete, melyben valamennyi epizódszerepl˝o rendeltetése mintha pontosan az volna, hogy elmélyítse a f˝obb aktánsok jellemrajzát. Megemlíteném ezen kívül a budapesti színészek szavalóestjének kiváló momentumát, mely kizárólag a magyar kultúrában otthonosan mozgó, illetve a magyarok versimádatát ismer˝o “bennfentesek” számára érthet˝o.

În încheiere, aş dori să vă spun că, în cazul în care vă întrebaţi, paragrafele în română şi cele în maghiară nu sînt identice. La fel cum spectacolul nu este identic pentru un român sau pentru un maghiar. Eu am avut norocul să pot privi cu ambii ochi spectacolul, nici unul nu era îndreptat către traducere sau către proiecţiile video. Acum, după ce am spus toate astea, simt nevoia să împărtăşesc şi sentimentul meu intim din timpul spectacolului. A fost pentru prima oară în viaţa mea cînd am simţit ce înseamnă şovinismul, să te iei la bătaie cu cineva pentru simplul motiv că e de altă naţionalitate. În timpul primei reprezentaţii, m-am uitat în stînga şi în dreapta în timpul unor momente tensionate şi îmi era cît se poate de clar că dacă vreo „piatră“ zboară prin sală din greşeală (cum se explică, la un moment dat, începerea conflictului) şi se ia lumea la bătaie, n-am să mă gîndesc de ce parte sînt. Sînt ceea ce sînt şi da, dacă cineva îl agresează pe cel de lîngă tine doar pe motiv că e de altă etnie (aceeaşi cu a mea), nu vei folosi un manual de supravieţuire, ci orice îţi vine la mînă.

Befejezésül hadd mondjak még annyit, amennyiben esetleg felmerülne a kérdés, hogy e krónikában megjelen˝o román és magyar paragrafusok tartalma nem azonos. Mint ahogyan egyébként az el˝oadás sem bír ugyanazzal a jelentéstartalommal egy román vagy egy magyar anyanyelv˝u számára. Különös szerencsémnek vallom azt a tényt, hogy én “mindkét szememmel” követhettem végig, és ezek közül egyik sem szorult arra, hogy akár a feliratozást, akár a kivetített video-art-ot kövesse. Mindezek elhangozván, szükségét érzem annak is, hogy megoszthassam önökkel az el˝oadás alatt tapasztalt egyik élményemet, hiszen els˝o alkalommal érthettem meg és érezhettem át igazából a sovinizmus mibenlétét, hogy mit jelent az, mikor vérre megy a játék a nemzetiségi különböz˝oség puszta okán.

Az el˝oadás els˝o megtekintésekor, a feszültségteljesebb pillanatokban követtem a néz˝oi reakciókat mindkét oldalon, és nem f˝uztem semmi fajta kétséget ahhoz, hogy – ha tévedésb˝ol egy k˝o átrepülne a termen (amint az a konfliktus kirobbanását is igazolja az el˝oadás egy adott pontján), és hajcibálásra kerülne a sor, nem fogok gondolkozni, hogy melyik párthoz tartozom.
Vagyok, aki vagyok, és ha valaki nekiesik a szomszédomnak csupán azért, mert más etnikumhoz tartozik (azaz, az enyémhez), nem fogok túlélési kézikönyvecskéhez nyúlni, ennél talán messzemen˝oen ösztönösebb leszek.

Pot să spun, cu siguranţă, că acesta este spectacolul cel mai interesant, din punct de vedere tematic, pe care l-am văzut în ultimii 20 de ani. Este un spectacol de la care nu ieşi la fel cum ai intrat, cum se întîmplă din ce în ce mai des în teatrele de repertoriu. E un must see, fiindcă este un spectacol care lucrează în timp real, în tine, pe teme din imediata ta apropiere. Atît tema, cît şi forma de expresie sînt responsabile, în mare parte, faţă de societate (publicul pe care-l aşteaptă, şi care trebuie să-şi rezerve bilet, căci se joacă cu casa închisă). Cred că o asemenea prospeţime şi proximitate a subiectului sînt rare pe scena teatrală românească – cu atît mai mult în provincie –, deci nu îmi rămîne decît să vă doresc vizionare plăcută‚ şi sper să găsiţi bilete.

Joggal állíthatom, hogy az utóbbi húsz évben látott el˝oadások tematikája közül ez csigázott a leginkább fel. Olyan el˝oadásról van szó, amelyr˝ol nem jöhetsz úgy ki, mint ahogyan beültél, amint az egyébként a legtöbb repertoárszínház esetén megtörténik. Ez egy “must see” játék, hiszen valós id˝oben vet fel valamennyiünk közvetlen környezetében el˝oforduló témákat. A tartalom és a kifejezésforma egyaránt felel˝os a társadalomért (a néz˝okért, példának okáért, akiknek el˝ore kell jelezniük részvételi szándékukat, mert a társulat teltházzal játszik).

Úgy gondolom, hogy a téma fentihez hasonlatos közelsége és aktualitása meglehet˝osen ritka a román színpadon, nem beszélve a vidéki színházakról, így nem marad más hátra, minthogy kellemes id˝otöltést kívánjak, remélve, hogy id˝oben jegyekhez jutnak.

Între Trianon şi România Mare
Autor: Iulia POPOVICI

Cînd spui toblerone, mintea ascultătorului se duce spre faimoasa ciocolată elveţiană atît de greu de găsit pe vremea comunismului – şi, de aceea, cu atît mai savuroasă. Există, însă, şi un alt tip de triunghiuri toblerone: modelul triunghiular al reprezentărilor sociale (toblerone model of social representations) al lui Bauer şi Gaskell. Care Bauer şi Gaskell spun că reprezentarea (socială) e definită de relaţia dintre subiecţi (purtători ai reprezentării), obiect/idee/activitate reprezentată şi un proiect al grupului social înăuntrul căruia respectiva reprezentare capătă sens. Spre deosebire de reprezentarea artistică (de oriunde ai lua-o şi către orice ar evolua, ea porneşte de la conceptul aristotelian de mimesis, şi tinde nativ către o cît mai mare acurateţe), cea socială nu beneficiază de elementul fundamental al acţiunilor umane, numit intenţionalitate. Aşa se face că, cel mai probabil, în întreprinderea de a reprezenta artistic amprentele lăsate în memoria locuitorilor Mureşului de evenimentele din martie 1990, Gianina Cărbunariu nu şi-a propus să alunece în teritoriul mult mai mişcător al reprezentărilor sociale – şi nici nu a fost conştientă de asta (nici ea, nici actorii).

Un conflict etnic precum cel din „Martie negru“ potenţează exact aspectul lui declanşator: identitatea etnică şi raportarea istorică la conceptul de naţiune (pentru unii, ea trimite la Imperiul de o mie de ani, de dinainte de Pacea de la Trianon, pentru ceilalţi, e vorba despre proiectul naţional şi centenar al României Mari; cel dintîi e un model prăbuşit, cel de-al doilea se simte veşnic ameninţat). Prin urmare, invariabil, avem actori de diferite etnii şi personajele lor – ca purtători ai reprezentării, ideea reprezentată de neam (folosesc acest cuvînt pentru că e de origine maghiară, pentru a face distincţia între etnie şi naţiune şi ca să nu obosesc cititorul cu termenul „etnic“…) şi identitatea colectivă a spectatorilor – cetăţeni români, ca proiect al respectivului grup social. Avem, deci, schema relaţională a reprezentării sociale. Repet, nu li se poate cere actorilor să conştientizeze faptul că, jucînd personaje de aceeaşi etnie sau de etnie diferită într-un spectacol despre relaţii etnice, performează într-un cadru de reprezentare socială a identităţii de limbă şi cultură. Tocmai de aceea e şi aşa interesant să vezi cam ce se alege de „românitate“, respectiv, „maghiaritate“ în încercarea de a le reprezenta artistic.

Textul e scris şi pus în scenă de un dramaturg-regizor român, iar înăuntrul grupului social al etnicilor români, reprezen-tarea socială a românilor din Ardeal reiese a fi – pornind de la reprezentarea artistică a personajelor-români – următoarea: urbanizaţi (dacă…) recent şi/sau stabiliţi de dată recentă în Tîrgu Mureş (avem muncitori de la combinat şi întreprinzători descurcăreţi de la ţară, eventual o preoteasă rurală cam imbecilă), neinteresaţi sau incapabili să înveţe ungureşte (ceea ce aduce a presiune de natură colonialistă asupra celeilalte etnii), vulnerabili la manipulări grosolane (reiese că motivul spaimelor şi bătăilor era teama retrocedării Transilvaniei), inculţi şi necivilizaţi (nu ştiu decît muzică populară şi aduc drept cadou unor seminecunoscuţi nişte pijamale) sau evoluaţi pe scara culturală şi socială prin asociere cu maghiarii (nişte băieţi buni care cîntă în formaţii ungureşti – şi vorbesc limba).

Maghiarii vorbesc româneşte, sînt politicoşi şi educaţi (medici, de pildă), eventual au certificate nobiliare şi motivaţii personale credibile să iasă în stradă (unul vrea Imperiul, altul visează ca fiii lui să înveţe limba maternă la şcoală), fac parte dintr-o societate cosmopolită (capabili să se adapteze în Ungaria sau cu prieteni emigraţi în Israel) – în general, detaliile psiho-sociale sînt mult mai reduse şi vădesc proiecţia imaginii maghiarilor în viziunea românilor. Interesant e că, deşi actorii români nu pot juca, din cauza barierei lingvistice, personaje-unguri, cei ma ghiari se simt liberi să interpreteze români – de unde ideea că identitatea de limbă nu e considerată definitorie (rămîne întrebarea dacă aproprierea limbii nu e receptată ca agresivă – căci actorii din acest spectacol îşi performează, altminteri, propria naţionalitate).

Mai e, totuşi, nevoie de încă o dovadă că spectacolul de la Studio Yorick vizează reprezentarea socială a identităţii etnice: reacţia spectatorilor.

Experienţa teatrală împarte publicul în funcţie de limba maternă – fiindcă acesta e genul de relaţie pe care-l construieşte 20/20 (înlocuind clasicul efect estetic). Iar dacă românii nu rămîn, în general, la discuţiile post-spectacol, asta se întîmplă din cauză că, mai mult ca niciodată, Teatrul Yorick e privit ca ceea ce este: un spaţiu artistic al comunităţii maghiare.

Yorick Stúdió – Marosvásárhely és dramAcum – Bukarest közös produkciója
O coproducţie a Studioului Yorik, Tîrgu Mureş şi dramAcum, Bucureşti
20/20
Szerz˝o, rendez˝o/ Text, regie: Cărbunariu Gianina
Látványtervez˝o/ Video art: Drăghici Maria
Fordította, dramaturg/ Traducere, dramaturgie: Boros Kinga
Szereposztás/Cu: Aioanei Virgil, Bányai Kelemen Barna, Berekméri Katalin, Florescu Carmen, Ghiţescu Mădălina, Korpos András, Matsangos Rolando, Sebestyén Aba, Toma Cristina, Tompa Klára

Avînd ca temă ciocnirile violente dintre ungurii şi românii din Tîrgu Mureş, culminînd pe 20 martie 1990, 20/20 are o distribuţie etnic mixtă – cinci români, cinci maghiari.

Trei dintre actorii unguri joacă, la un moment dat, etnici români, iar una dintre actriţele de limbă română interpretează personaje „metise“, jumătate maghiare, jumătate române. Pentru că e vorba despre relaţiile dintre două naţionalităţi, două limbi, două culturi, 20/20 devine, inevitabil, deşi neprogramatic, (şi) un spectacol despre reprezentarea scenică a unor etnii. Iar spectatorul reacţionează ca atare.