În ultimii ani, Nora Iuga este o prezenţă constantă în spaţiul literar de limbă germană. Publicăm cîteva extrase din cele aproape 40 de cronici, interviuri şi emisiuni radiofonice de care s-a bucurat scriitoarea în Germania, Elveţia şi Austria. Aceste consemnări sînt urmarea publicării în limba germană a celor două volume de poezie: Der Autobus mit den Buckligen (Autobuzul cu cocoşaţi) şi Gefährliche Launen (Capricii periculoase), apărute în Germania la Editura Solitude, în 2003 şi la Editura Klett-Cotta, în 2007, în traducerea lui Ernest Wichner. Volumul din 2007 este o antologie din opera poetică a Norei Iuga. În martie 2010 urmază să apară la Editura Matthes und Seitz romanul Sexagenara şi tînărul.
- Nora Iuga este o descoperire pentru spaţiul de limbă germană. Cel puţin Autobuzul cu cocoşaţi, apărut la Edition Solitude, este literatură de înaltă clasă – literatură la superlativ, care se configurează în geneza unui univers mic. Universul acesta ia fiinţă prin alăturarea unor instantanee groteşti, care surprind caractere bizare. În prim-plan apare Sam („iubitul Sam/ virilul Sam“), urmat de nevasta lui, Minodora, şi fiul lor, Benedikt; după care mai apar Istovitu şi Terente, prietenii familiei. Aceştia constituie personajele stranii ale unui ciclu, înscenat parcă în joacă, prezentat în toată goliciunea lui, într-un registru ironic. Limbajul este, de cele mai multe ori, prozaic, cîteodată cu accente de compasiune, imaginile însă sînt, în ciuda celor afirmate înainte, mai mereu derutante şi contradictorii: visătoare şi totodată dînd cu tifla acestei visătorii. În versurile Norei Iuga există ceva cu totul neobişnuit, un fel de viziune divizată, subtilă şi tulburătoare. Eşti cooptat sau, cel puţin, pus în faţa unor situaţii care îţi sînt prezentate cînd agresiv, cînd binevoitor. Sau şi într-un fel, şi în altul, în acelaşi timp. Iată cum gîndeşte Sam despre Terente: „Terente are grijă de mine/ mă consideră copilul lui/ nu mă lasă la televizor/ nu mă lasă să traversez strada/ nu-mi dă bani de buzunar/ numai dimineaţa/ mă pune să-i fac pantofii/ atunci îl iubesc/ pentru că are nevoie de mine/ cum are poarta bisericii de cerşetori“. În Autobuzul cu cocoşaţi, viaţa este surprinsă în imagini diferenţiate şi separabile unele de altele. Cocoaşa, semn distinctiv al unui anume fel de a fi însemnat, îmbracă aici mai multe funcţii; e o cocoaşă migratoare, poate fi folosită ca antidot contra tristeţii şi, mai ales, în perspectivele groteşti în care neobişnuitul reflectă realitatea ascunsă în spatele lui. Poemele par modulurile unei „dramolete“ bizare, culmea, absolut credibile, nici un moment îndoielnice. În ciuda secvenţelor dramatice, precumpănitor rămîne totuşi jocul vizionar. Viziunile şi previziunile acoperă ceea ce se vede în prim-plan. Aceste poeme sapă cu mult zel să scoată la lumină poeticul din cotidian. Poezia ca o urmare sau o consecinţă a gestului obişnuit. Poezia ca o năzuinţă strîmbă de a fi „asigurat“. Poezia ca o tumoră benignă, care proliferează prin teritoriile normalităţii: „trece un autobuz cu cocoşaţi/ degetul meu vrea să intre/ în cocoaşa vecinului/ cum vrea lumînarea/ să se-nfigă în colivă/ sînt un sam excitat/ minodora e o momeală prea mică/ pentru un peşte atît de mare/ limba se lungeşte/ limba mea şterge de pe geam/ două ţîţe ca două altare/ atunci cînd musca verde/ mă bate pe umăr şi-mi zice/ sam dragule/ vino cu mine/ în plasa păianjenului/ ne putem balansa dumnezeieşte“. Nora Iuga conectează cu ajutorul unei naraţiuni trucate amuzant, uneori chiar frivol sau sarcastic, realitatea la cablul fantasticului. Personajele ei sînt ofensive şi drastice. Dar rămîn mai tot timpul simpatetice. În spatele ornamentului ludic se ascunde mereu un fel de pragmatism euforic. În nevroză se află mereu, alături de tulburarea propriu-zisă, şi interesul luminos pentru lumea înconjurătoare. Că acest interes în sine este adesea absurd nu mai trebuie explicat. „Dar am uitat să spun/ că gheaţa e pielea lumii/ văzută din avion/ la început a fost plopul/ armăsarul lui dumnezeu/ pe urmă apa aşteptînd între maluri/ ca vaginul unei împărătese.“
Ron WINKLER, „Să ne facem cocoaşe“, literatur-kritic.de, ianuarie 2004
- Poezia Norei Iuga este, din capul locului, neconvenţională şi gata să rişte. Iubeşte poveştile surrealiste. Îşi trimite cămila albă sus, printre dunele cerului, dar îl atenţionează pe domnul Contrabas să se ferească de fata de pe malul lacului, care şi-a legat deja piatra de gît. Ne aflăm în anul 1968, dar fantezia Norei Iuga nu se strecoară uşor şi fără să plătească pe lîngă putere. Represiunea bate la uşă. Poeta ştie: „că mîine/ n-o să mai putem cumpăra un pachet de greieri/ nici cu preţul unui poet“. În era Ceauşescu, fantezia subversivă hibernează. Nora Iuga vine cu titlul unui volum publicat mai tîrziu, Dactilografa de noapte. Înregistrează tot ce i-au hărăzit amintirile rele, prezentul rău. Vorbeşte de case cu ferestre care prevestesc nenorociri, de pîlniile gramofoanelor care „înghit kilometri de tăcere“. Scrie versuri fără să evite motive prea îndrăzneţe: „În valiza deschisă/ pe care vreau s-o ascund/ se vede sexul meu/ galben şi moale ca un bot de cămilă...“. Asta e adevărată contrabandă erotică, refuzul oricărei represiuni care nu se lasă dresat. Nora Iuga se înscrie în tradiţia unui suprarealism care – altfel decît cel francez – nu a flirtat cu comunismul. Îl conjură pe marele Gellu Naum şi ne povesteşte: „tu, îngropato, mi-a strigat atunci Gellu Naum/ şi şi-a vîrît pe gît un pumn de frunze/ ce verde agonie, închipuieşte-ţi, ce verde agonie“. În această sintagmă enigmatică trebuie să punem accentul pe verde, ca viaţă, imposibil de supus, de constrîns. Chiar şi poezia ei tîrzie trăieşte alimentată de acelaşi elan vital. După căderea regimului Ceauşescu, a rămas la fel – altfel decît ceilalţi – nu şi-a luat drept ţintă opoziţia. A folosit libertatea nouă; a folosit şi formule noi de expresie. E normal să fim curioşi şi să aşteptăm cu nerăbdare apariţia în limba germană şi a romanelor Sexagenara şi tînărul sau Săpunul lui Leopold Bloom. Cum spune poeta în autoportretul ei? „Am uitat să amintesc, am 75 de ani şi scriu numai despre dragoste.“ Numai despre dragoste: să acceptăm confesiunea asta con grano salis. Registrul actualei Nora Iuga este mai vast şi mai bogat decît oricînd. Extazele şi melancoliile iubirii fireşte nu pot să lipsească. Ultimul segment al volumului Fetiţa cu o mie de riduri (2005) relatează – alternînd poemul scurt cu cel în proză – despre suferinţa pricinuită de un iubit dispărut care reapare cu insistenţa unui duh rătăcitor, dar şi despre un soi de pan-erotism care evocă „vegetalele voluptăţi ale clorofilei“. În final – la numărul 100 al acestui ciclu – naratoarea colindă străzile Bucureştiului şi se opreşte la stop. În ultimul vers auzim o voce lirică în care se ascunde un mare mister: „numai tu nu ai punct, te-am făcut infinit, nimicul meu“. Aşa cum fericirea se răstoarnă în nefericire, nefericirea în fericire, la fel şi nimicul în limbă, limba în poezie. Acest miracol se întîmplă în poezia neîntreruptă a Norei Iuga, de fapt, în poezia ei de neîntrerupt. Cum spune poeta însăşi, citîndu-l pe Oscar Wilde, dar referindu-se la capriciile ei: „Un capriciu durează mai mult decît o pasiune“. Cît de periculoase, cît de superbe sînt capriciile acestei poezii.
Herald HARTUNG, „Capriciile superbe şi periculoase ale poeziei“, Frankfurter
Allgemeine Zeitung, 2007
- ...Nora Iuga nu face caz de verticalitatea ei politică, nici nu se victimizează. Laurii luptătorului angajat în mişcarea de rezistenţă îi cedează cu plăcere altora. În schimb, preferă să-şi pună pe cap pălării extravagante, emblema ei publică. Şi, în loc să participe la redactarea unor manifeste politice, declară cu nedismulată mîndrie că a pus în circulaţie o teorie conform căreia „instinctul erotic ar fi mai inteligent decît inteligenţa“. Antologia de faţă cuprinde opt capitole, fiecare prezentînd poezii selectate din volume separate şi fiecare ascultînd de alte principii stilistice. Ţinînd cont de această varietate de voci şi tonalităţi, eticheta care i se pune cu predilecţie Norei Iuga, aceea de „ultimă suprarealistă europeană“, păleşte un pic. Poemele din Capricii periculoase (1998) sînt scurte, pregnante, turnate dintr-o bucată. Încep cu un acord delicat, accentuat liric, ca apoi să facă o mişcare de rotaţie, ajungînd la o corporalitate lipsită de orice menajamente. Unde încă se mai aud doruri şi melancolii se taie imediat unghiile „cu degete cu tot“. În acest segment întîlnim versuri şi miniaturi de o strălucire orbitoare. Cu totul altfel se prezintă Autobuzul cu cocoşaţi din 2002, al cărui ecou poartă şi un nume: „Eu sînt Sam“. Aceste poeme sînt comicstrip-uri sălbatice despre unul care nu lasă să-i scape nici un rol de bărbat, fie că e un ticălos amărît, un samaritean milostiv, un schilod şi unul cu gură mare, un gnom urît, un taur în căduri, un tată grijuliu. Versuri superbe, înspăimîntătoare, versuri de un umor irezistibil, totul în acelaşi timp. Contradicţiile care intră aici în coliziune n-ar putea să atingă o tensiune mai mare. Aici Nora Iuga îşi împinge experienţa poetică pînă la cota cea mai înaltă. La unele versuri ai revelaţia că nici nu poate fi vorba numai de o înşiruire de impulsuri care produc efect imediat. Nu cumva aici cineva străbate în panică lumea cuvintelor în căutarea unei consolări, a unei soluţii, fie şi metafizice, a unei salvări? Poezia „o simplă impresie a pielii“ pare să sugereze aşa ceva. Începe cu invocarea unui mort: „mortul meu drag înveleşte-mă“ şi se varsă într-o sarabandă de instantanee: „şi disperarea acelei ultime concluzii/ că în afară de carnea ta/ tot mai absentă/ nimic nu e har“. Că e vorba de nostalgia unei salvări sau nu, un lucru e sigur: aceste poezii sînt – şi în germană, mulţumită lui Ernest Wichner – rezultatul unei neîngrădite voluptăţi lingistice şi a unei percepţii care adună lalolaltă tot ce există mai disparat (cîini, vaci, îndrăgostiţi, sînge, mîncare, băutură, peisaj, „mădularul lui dumnezeu“). Numitorul comun nu e nici o filozofie, şi nici o ideologie, ci, pur şi simplu, limba, în care există toate acestea împreună, în care se înnoadă totul cu fiecare, înaltul cu adîncul, măreţul cu obscenul, într-un coitus lingvistic nesfîrşit. Limba şi corpul definesc lumea Norei Iuga, ca şi cînd s-ar contopi într-un singur element: „Aş fi vrut să fac o perversitate/ să-mi torn cuvintele în urechea unui bărbat/ pînă la orgasm“.
Christian SCHÙLER, Gefährliche Launen/Capricii periculoase, Bücher Lese, SR 2 KulturRadio Saarbrücken
- Cu mulţi ani în urmă, un toboşar renumit şi-a făcut apariţia în viaţa ei. S-a recunoscut în larma pe care o făcea într-adins atît împotriva lumii oamenilor mari, cît şi împotriva dictaturii politice. În urmă cu un deceniu, Nora Iuga, poeta româncă, a tradus Toba de tinichea de Günter Grass. Bătăile în tobă ale piticului enigmatic, Oscar, erau şi cele care dădeau tactul poeziilor ei. Senzualitate şi fantastic grotesc, datul cu tifla şi renitenţă politică – caracteristicile romanului Toba de tinichea sînt şi forţele care declanşează fluxul poetic al Norei Iuga. Într-o glosă tăioasă la confesiunea tîrzie a lui Grass, de a fi fost o părticică din maşinăria crimei din Waffen-SS, poeta a dedus pe scurt atitudinea lui din structura bivalentă a Tobei de tinichea. „El a devenit bărbat şi scriitor sugînd lapte dintr-un sîn apolinic şi unul dionisiac – Rasputin şi Goethe, obscurul şarlatan şi atotştiutorul olimpian.“ În această luptă concurenţială între principiul apolinic şi dionisiac, în sensul lui Nietzsche, învingătorul e puternic implantat în propria poezie a Norei Iuga: sînt energiile dionisiacului, marile tentaţii ale iraţionalului, dinamismul neînfrînat şi saltul imprevizibil pe care Nora Iuga le eliberează în poeziile ei. Fără îndoială că şi originea întrucîtva turbulentă a poetei poate să explice, într-o oarecare măsură, amprenta poetică: născută în Bucureşti, dintr-un tată muzician şi o mamă balerină, ai cărei părinţi aveau strămoşi proveniţi din Ungaria, Serbia şi Germania, copil fiind, şi-a însoţit părinţii în turnee prin toată Europa, pînă cînd Al Doilea Război Mondial a pus capăt acestei vieţi boeme de artişti nomazi. Nu e de mirare că despoticul comunism al lui Ceauşescu nu putea s-o scoată la capăt cu fantezia debordantă a poeziilor ei. În cel de-al doilea volum al Norei Iuga, Captivitatea cercului (1970), paznicii culturali ai regimului au descoperit un „erotism morbid“. Nici n-a fost nevoie de mai mult pentru o interdicţie de publicare, aşa încît poeta nu a mai putut să publice opt ani de zile nici măcar un singur rînd. Timpul acesta l-a folosit pentru a consolida cîteva punţi culturale între literatura română şi cea germană. A început să traducă, concentrîndu-se asupra unor capodopere ale poeziei tradiţionale fantastice, ca, de pildă, Wilhelm Hauff, povestiri de E.T.A. Hoffmann sau tocmai amintita Tobă de tinichea de Günter Grass. Talentul literar al Norei Iuga a condus-o încă de timpuriu spre experimentul suprarealist – o pasiune care se manifestă încă şi azi în poeziile ei.
Aşa a devenit formula străveche, introdusă odinioară de fiul de funcţionar Isidor-Lucien Ducasse, alias Lautreamont, cum că frumuseţea lirică ar semăna cu „întîlnirea întîmplătoare între o umbelă şi o maşină de cusut pe o masă de disecţie“, pregnantă şi pentru Nora Iuga... Poate că volumul Dactilografa de noapte, apărut în România, în 1996, defineşte, prin titlul său, cel mai pregnant procesul de gestaţie şi naşterea acestor poezii. Ele sînt mici însemnări, concentrate de vise diurne, fantasmagorii nocturne, snapshots de toate zilele şi viziuni fulminante de dorinţe neajunse, pe care Nora Iuga le asamblează în poemele ei. Şi există, într-adevăr, şi un erotism extrem de viu în aceste texte, care însă nu e deloc „morbid“, cum susţineau odinioară alarmiştii politicii culturale româneşti, ci mereu surprinzător prin frenetica prospeţime ludică şi originalitatea drastică, dacă se poate spune aşa. Cu cît îmbătrîneşte această poetă, se pare că reuşeşte să descopere filoane imagistice tot mai bogate pentru drama iubirii şi a durerii, eros şi thanatos. La aceasta se mai adaugă şi o „intensitate masochistă“, după cum observă şi mai tînărul ei coleg, Mircea Cărtărescu, în postfaţa la volumul ei selctiv, Gefährliche Launen, pe care l-a alcătuit autoarea împreună cu traducătorul ei, Ernest Wichner, pentru publicul german. Cartea debutează cu un număr mic de probe lirice din anii ’60 şi sfîrşeşte cu prozo-poemele ultimei cărţi, Fetiţa cu o mie de riduri, în care inventivitatea asociativă e maximă. Mereu apare aici o dorinţă ardentă de a spulbera ordinea firească a lumii cu care ne-am obişnuit. Plăcerea nu mai poate fi despărţită acum de durere: „Ascult sonata lumii/ şi-mi bat în palmă un cui/ să simt ce a simţit Isus/ aşa-mi dispare frumuseţea din ureche/ şi se întoarce înzecită-n carnea mea“. Încă din 2004, Edition Solitude a făcut o primă încercare să o prezinte pe suprarealista îndărătnică Nora Iuga, în Germania. Ernest Wichner a tradus poeziile din acel ciclu de poezii, un volum de-a dreptul senzaţional, Autobuzul cu cocoşaţi, Herta Müller a scris o postfaţă. Reacţiile aparatului literar din Germania au fost atunci foarte anemice. Şi cînd te gîndeşti că aici putea fi descoperită una dintre cele mai importante opere poetice ale suprarealismului tîrziu. Eul liric se demască în acest ciclu drept un personaj foarte viril şi foarte lacom, „Sam“, un devorator de femei, ca odinioară „Baal“, personajul brechtian, care se aruncă asupra lumii cu un vitalism nînfrînat, fără a putea înţelege enigma propriei existenţe. În episoade scurte, groteşti, acest personaj străbate micul lui cosmos, format din „cocoşaţi“ şi alte făpturi bizare. Un suprarealism de un umor negru mirobolant este celebrat aici, şi Nora Iuga se dovedeşte, o dată în plus, o excepţională dirijoare a fantasticului...
Michael BRAUN, „Îngerul mă muşcă de mînă“, Freitag, 2007
- „Cine sînt eu? O femeie noaptea în faţa maşinii de scris, într-o bucătărie mică dintr-un apartament de bloc de la marginea Bucureştiului. Vecinii mă salută fiindcă mă văd uneori la televizor, unde probez pălării şi citesc poezii care sună frumos, dar, din păcate, nu le înţelege nimeni. Mă mir că nu le par ridicolă – am uitat să amintesc că am 75 de ani şi scriu numai despre dragoste.“ Atît de uşurel şi aparent modest începe un autoportret al poetei românce Nora Iuga. Tonul săltăreţ al acestei proze, în care ne informează despre scrisul, viaţa şi iubirile ei, s-ar putea să ne inducă în eroare şi să nu vedem că Nora Iuga este mult mai mult decît o doamnă bătrînă care uimeşte cu slăbiciunea ei pentru pălării extravagante şi poezie. Asta se pare că nu e suficient pentru spaţiul de limbă germană, deşi s-a dedicat de mult traducerii şi promovării literaturii noastre – şi, deşi, cu ani înainte de apariţia acestei selecţii cuprinzătoare din întreaga operă, Edition Solitude a făcut încercarea de a o prezenta pe Nora Iuga şi aici, la noi, drept o mare poetă europeană. În România ea este un punct de referinţă solid în peisajul poetic şi o parteneră de discuţie serioasă, chiar un model pentru tinerii scriitori, încă din 1968, cînd i-a apărut primul volum, şi în ciuda interzicerii de publicare cu care s-a ales curînd după aceea, pentru o perioadă de aproape zece ani. Una dintre cauze a fost apropierea de gruparea oniricilor, care a fost dizolvată din cauza suspiciunii de activitate subversivă şi care, asemeni Norei Iuga, era tributară tradiţiei surrealiste a poeziei române, înfiinţată în anii ’30. Opera lui Gellu Naum şi Gherasim Luca a fost atunci cea care l-a făcut şi pe André Breton să accepte că centrul suprarealismului nu s-ar mai afla în Paris, ci în Bucureşti. Aşadar, nu e o pură întîmplare că numele lui Gellu Naum apare în lirica Norei Iuga şi, de asemenea, nu surprinde pe nimeni că Nora Iuga, la fel cu întemeietorii surrealismului, repune în drepturi, în multe dintre poemele ei, lumea somnului, visul şi logica acestuia: „lasă-mă cu capul sub pernă/ să nu te aud/ cînd vorbeşti în somn/ lasă-mă în întunericul meu/ în halta mea/ unde două trenuri/ trec unul prin altul/ fără să se ciocnească“.
- Poetologia contrariilor – Aceasta e o imagine minunată, care poate fi transferată şi asupra demersului poetic al Norei Iuga, asupra unei poetologii în care pot să se ciocnească elemente contrare fără să se producă un dezastru liric absolut, ci, mai curînd, să se lege comparaţii şi metafore paradoxale, neaşteptate: „uite cerul întors pe dos ca un palton/ un lapte care se retrage cuminte sub caimacul lui“. Altundeva dai de peisaje şi scene de o frumuseţe stranie: „Femeia părăsită trece pe lîngă nopţi/ cu pieptul frumos/ luminînd un peron“. Şi, nu în ultimul rînd, sînt poeziile de iubire şi erotism cele în care regăsim mereu expresii pe cît de carnale, pe atît de originale („în valiza deschisă/ pe care vreau s-o ascund/ se vede sexul meu/ galben şi moale ca un bot de cămilă“), contrariile semantice se contopesc, tandreţea cu brutalitatea, banalul cu extravagantul, într-o unitate perfectă. Pînă la perplexitate, pînă la nemaivăzut nu e decît un pas mic, o exprimare aproape lapidară: „viespea mă găseşte/ cu acul ei subţire/ îmi face o împunsătură/ în zona de sud a capului/ acolo unde sînt mările alea faimoase“. Poemele Norei Iuga aduc imaginea stranie peste cea obişnuită într-o manieră absolut incredibilă, niciodată elitistă şi, de multe ori, de un comic irezistibil. Totul, asta e impresia pe care o lasă, poate să-şi găsească locul acolo, fără să te gîndeşti neapărat la o „écriture automatique“, în sensul tradiţional al cuvîntului. „Notez totul cum îşi înghite balena planctonul vara şi iarna la fel“, îşi defineşte Nora Iuga credoul estetic. Superbe mări stranii cele pe care le întîlneşti în această zonă sudică a capului, iar din planctonul poetic pe care Nora Iuga îl găseşte acolo şi îl prepară cum ştie ea, să te tot înfrupţi.
Jan WAGNER, „Ce înghite balena. Fericitele poezii ale româncei Nora Iuga“, Frankfurter Rundschau, aprilie 2007
- „Am avut o viaţă frumoasă“, scrie la grande dame a poeziei româneşti, septuagenara Nora Iuga, pe cît de ironic, pe atît de provocator, într-o schiţă autobiografică de la sfîrşitul volumului selectiv din întreaga sa operă poetică. Fiica unor artişti, care a crescut între pantofi de balet şi viori – şi mărturiseşte că ultimul cuvînt pe care l-a învăţat ar fi fost cuvîntul „politică“ –, a început să publice în cercul tinerilor poeţi „onirici“ care, imediat după încetarea din viaţă a proletcultismului impus de partid, au răsărit ca ciupercile după ploaie. Asta s-a întîmplat în 1968, cînd „s-a deschis armonica“ – o expresie românească pentru perioadele liberale din timpul dictaturii comuniste, care durau, fireşte, foarte puţin. Această tînără generaţie scria poeme onirice ca o continuare a suprarealismului. Evaziunea era mai mult decît un reflex orb la formulele aşa-zis realiste de scriere, folosite de realismul socialist – ea, evaziunea, era un program estetic. Poeziile Norei Iuga folosesc tehnica poetică a cuplării unor domenii de percepţii semantice şi imagistice aproape incompatibile, combină versuri „corecte“ din punct de vedere sintactic cu derutante conţinuturi „absurde“, ilogice. Senzuală pînă la limita extremă a erotismului, su-biectivă pînă la recunoaşterea propriilor semne distinctive, Nora Iuga persistă cu încăpăţînare în această formulă pentru păstrarea autonomiei, a autonomiei rostirii lirice, ca şi a celei a eului care iubeşte şi a eului care suferă. Şi, pentru că scriitoarea aceasta nu a ţinut deloc cont de sistemul politic, inventîndu-şi un sistem poetic de „culori complementare“, în loc să măsluiască metaforic realitatea socială şi să se fofileze ca o contrabandă lirică pe lîngă cenzură, în opera ei nu există, între cea dinainte de 1989 şi cea de după, nici un fel de ruptură vizibilă; urcînd pe „scara de serviciu a ironiei“, eul liric al Norei Iuga găseşte antidotul durerii, al gravităţii existenţiale sau al fricii de bătrîneţe şi se refugiază într-un teatru de imagine surreale. În acest carusel funambulesc ameţitor, cititorului îi alunecă pămîntul de sub picioare. Nimic nu mai rămîne la locul lui. Apar cămile albe, „un domn Contrabas aleargă cu gîtul întors după păsări de noapte“, în timp ce în poemul cu personaje care gravitează în jurul personajului Sam citim: „aerul în autobuz e o vacă/ ugerul ei priveşte înapoi cu mînie“.
Jan KONEFFKE, „Ugerul priveşte înapoi cu mînie“, Literarische Welt,
aprilie 2007
- ...A păşit în literatură abia tîrziu, după treizeci de ani, în 1968. Apariţia primului ei volum de versuri, Vina nu e a mea, e documentul unui poet de o rară forţă interioară. Încă de pe atunci a atins nucleul incandescent al întregii ei opere: o senzualitate neînfrînată, care, fără să fie explicită, atestă, într-o manieră imposibil de contrazis, un erotism foarte personal. Chiar de la început, poeziile ei relevă o relaţie aproape mistică – fascinant derutantă în acelaşi timp – cu natura, relaţie care nu o va părăsi niciodată. „Cămila albă“, ca simbol al morţii, păşeşte printre dunele cerului şi „oamenii îşi schimbă cu disperare trupurile“, „pădurile de retrag“ în casele lor ca melcii şi-şi ling rădăcinile îngheţate“ sau în poemul „Băieţii ăştia slabi“, „cum îngenunche noaptea înainte de a-şi face crucea pe pîntecul meu şi alunecă-n mări ca peştii prelungi şi galbeni...“. Cum ajunge Nora Iuga la asemenea imagini? „Scriu ce simt, nu ce gîndesc“, ne spune. „Mă interesează ce se petrece sub scoarţă...“ E vorba de un soi de panerotism sui generis, care îi alimentează poezia, o prelungire senzuală a ideii romanticilor că în toate lucrurile dormitează ceva aşteptînd să fie trezit şi odată cu trezirea să intre în joc acel eros imprevizibil şi ameninţător. „Tema asta mă preocupă în clipa de faţă foarte mult“, ne spune poeta, „dar cred că instinctul devine extrem de periculos doar cînd îi pui căluşul în gură, atunci cînd natura se răzbună pe civilizaţie...“
Claudio STEIGER, „Sîntem din carne şi sînge, asta nu se schimbă niciodată“, Tages Anzeiger, Zürich, 2009
