Luceafărul de dimineaţă, Nr. 5-6 / 3 februarie 2010

S-au umplut teatrele bucureştene cu premiere de la second hand, venite din im­port, ca ţoalele. Andrei Şerban însuşi tocmai a terminat la Teatrul Maghiar din Cluj Napoca Strigăte şi şoapte, după filmul lui Ingmar Bergman. A venit rândul Teatrului de Comedie, care ne oferă de la un second hand din Norvegia romanul Fraţi de sânge, scris de Ingvar Ambjernsen, transformat în piesă de teatru de Axel Hellstenius şi, în fine, într-un scenariu de film ecranizat de Peter Naess, pentru a se întoarce la Bucureşti, după cincisprezece ani sub forma unei piese de teatru în traducerea neobositului Petre Bokor. Între altele, urmaşul lui Ibsen, Ingvar Ambjernsen a citit cu multă atenţie pe John Stein­beck (Oameni şi şoareci, un mare succes al Teatrului Naţional din Bucureşti, cu Florin Piersic în rolul unui uriaş cu minte de copil) şi îşi alege ca personaje doi handicapaţi abia eliberaţi din sanatoriu: Elling (de unde şi titlul spectacolului de la Comedie) şi Kjiell. Asistenţa socială norvegiană, extrem de generoasă, le asigură locuinţă, indemnizaţie şi chiar un consilier pentru loisir, de fapt un consilier pe viaţă, pentru că toată viaţa lor va fi un loisir. Greu este pentru ei să se integreze, să se deprindă cu telefonul, cu oraşul, cu sexul opus (mai exact, complementar), cu viaţa normală din afara sanatoriului şi, în acest punct, povestea lui Elling capătă un mesaj straniu: nu cumva toţi suntem handicapaţii lui Dumnezeu încercând să trăim o viaţă „normală” într-o lume plină de primejdii şi miracole? Elling este mai intelectual, el despică firul în patru ca orice raţionalist agasant, îi place să se ocupe „de partea ideologică a vieţii”, dar prietenul său Kjiell, deşi pare un retardat, nu este altceva decât un „bon sauvage”, omul natural al lui Rosseau, nepervertit de civilizaţie, cu toate simţurile intacte, inclusiv cu acel cult al binelui care îl determină să respecte orice formă de viaţă şi, mai ales, pe aceea a fetiţei din flori a iubitei sale. În acest fel, din pas în pas, spectacolul lui Vlad Massaci capătă un aer de omenie caldă şi triumfătoare.

Ambjřrnsen are, în roman, mai multe paliere care doar în versiunea abreviată pentru scenă dispar sau transpar. Autorul face şi o parodie a vieţii literare din Oslo, unde nu mai locuieşte de multă vreme, asemenea predecesorului său, acelaşi Ib­sen, dar şi a vieţii politice norvegiene care s-ar fi distins prin numirea celui dintâi premier femeie din lume, al cărui nume este, cel puţin pentru noi, imposibil de memorat.

Nu poţi să defineşti cu exactitate „ce a făcut” regizorul pentru ca spectacolul său să pară atât de prietenos şi amuzant. Sigur, este un fan norvegian, nu pentru că e roşcat ca un wiking, ci recalcitrant. Se ocupă cu încăpăţânare de norvegieni sperând, poate, să descopere un nou Ibsen. Nu de­mult am comentat Frumos de Jon Fosse pus în scenă la Ploieşti. Nu era rău spectacolul, avea fiorduri… Acum, eşti dispus să crezi că meritul revine în exclusivitate celor doi actori - Marius Florea Vizante (Elling) şi Sandu Pop (Kjiell) - care îşi joacă, fiecare dintre ei, rolul vieţii. Marius Florea Vizante (cu un pas înainte pentru că este şi Povestitorul întâmplării) e un pachet de trucuri tehnice într-o compoziţie demnă de ţinut minte. Un amestec de geniu şi imbecilitate, de furie reţinută cu greu, comprimată, cu ieşiri din minţi scăpate de sub controlul unei raţiuni greu încercate. Este, parcă, portretul alcătuit de un psihiatru, şi nu de un actor. Sandu Pop, dimpotrivă, este seninătatea însăşi. Deşi pare un monument de candoare, este plin de umor. Face ce face şi mai toate replicile nimeresc în plin. Şerban Georgevici joacă fără să se implice prea tare rolul supraveghetorului Frank, iar Mihaela Măcelaru, în câteva ro­luri feminine, ratează „la mustaţă” pe Reidun, iubita însărcinată a lui Kjiell.

Decorul foarte ingineresc al lui Andu Dumitrescu (un panou rotativ care înseamnă apartamentul, pe o parte, oraşul pe partea cealaltă) este foarte ingenios. Are un miez, un interval care ar însemna palierul blocului, spaţiu pe care Vlad Massaci ştie să îl folosească. Revenind la Vlad Massaci, descoperim contribuţia lui creatoare în simţul detaliilor care fac ca o scenă sau alta să fie deplină, şi nu în accentul militant pus pe o temă sau alta a textului. Şi în calitatea de filtru sever care nu lasă niciun falset să treacă dincolo de repetiţii.