Considerat, încă de la apariţie, „un roman de o delicateţe şi subtilitate extreme, reuşind să trateze convingător un caz de o la fel de delicată tulburare emoţională”, Amintirea palidă a munţilor de Kazuo Ishiguro* reprezintă, de asemenea, o perfectă ilustrare a teoriei lui Maurice Blanchot, conform căreia naratorii – mai cu seamă cei necreditabili – îşi amintesc şi reevaluează permanent experienţele personale anterioare cu scopul, declarat sau nu, de a se elibera de povara amintirilor şi de a exorciza trecutul. În plus, cartea rămâne cu adevărat unică în felul său prin capacitatea autorului de a crea, prin Etsuko, un narator de o factură rar întâlnită, convingător nu doar prin ceea ce spune, ci, poate mai cu seamă prin ceea ce nu se va putea hotărî niciodată să rostească, prin ceea ce va rămâne pentru totdeauna învăluit în tăcere, fie că e vorba de trecutul său personal, fie de marile evenimente istorice care au marcat Japonia şi, în special, zona Nagasaki, la mijlocul anilor ‘40. Romanul, scris la persoana întâi, relatează amintirile lui Etsuko, o japoneză de vârstă mijlocie, trăind în Anglia anilor ‘70. Sinuciderea neaşteptată a fiicei sale mai mari, Keiko, precum şi vizita, poate la fel de neaşteptată, pe care io face fiica sa mai mică, Niki, cu scopul declarat de a o ajuta să depăşească momentul acesta de cumpănă (dar, nedeclarat, de ai evalua starea şi sentimentul de eventuală vinovăţie pentru moartea fetei), o determină pe Etsuko săşi amintească o serie de întâmplări petrecute cu peste douăzeci de ani în urmă, imediat după încheierea Războiului Mondial, în atmosfera înăbuşitoare a verii din Nagasaki, între care se remarcă prietenia sa cu Sachiko, mama lui Mariko, o fetiţă de o evidentă hipersensibilitate emoţională, pe care relaţia mamei sale cu un american bogat nu face decât so traumatizeze o dată în plus. Măiestria lui Kazuo Ishiguro se vădeşte, însă, doar la o a doua lectură a cărţii, când cititorul va înţelege pe deplin că, vorbind despre problemele şi nefericirea abia mascată a lui Sachiko, Etsuko nu face, după decenii, altceva decât să vorbească despre sine, pentru prima dată cu adevărat – sau, cel puţin, cu maxima deschidere de care e în stare. Căci problemele, ca şi vieţile celor două femei, sunt prezentate în paralel de scriitor tocmai pentru că sunt de o frapantă asemănare: astfel, la fel ca şi Sachiko, Etsuko va avea o fiică, pe Keiko, ce nu se va putea adapta niciodată cu adevărat la regulile – deloc uşoare sau uşor de acceptat – ale lumii postbelice, fie că e vorba de cea niponă sau de cea britanică. Apoi, exact ca şi Sachiko, Etsuko va părăsi, după o lunga si grea luptă interioară, lumea atât de rigid organizată a Arhipelagului nipon, unde statutul femeii era, pe atunci, limitat clar la rolul de soţie şi mamă, însă doar pentru a ajunge în alta, cea occidentală, numai aparent mai simplă, descoperind, fără îndoială, o libertate de un anumit tip, dar, cel puţin în egală măsură, o extremă lipsă a profunzimii şi a apropierii ori comunicării interumane reale. Etsuko înţelege, astfel, după tragica dispariţie a fiicei sale că, în fond, sentimentul de înstrăinare al acesteia, ca şi al lui Mariko, nu putea fi separat de noua lume în care amândouă fetele fuseseră silite să trăiască.
Faima de prozator britanic a lui Kazuo Ishiguro se întemeiază mai cu seamă pe trei romane, de altfel chiar primele sale romane, publicate pe parcursul a mai puţin de şapte ani: Amintirea palidă a munţilor (1982), carte care a primit Premiul Winifred Holtby al Societăţii Regale de Literatură, Un artist al lumii trecătoare (1986), încununat cu Whitbread Book of the Year Award, şi Rămăşiţele zilei (1989) care, pe lângă mult râvnitul Booker Prize, a avut parte, în scurtă vreme, şi de o excelentă ecranizare, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson în rolurile principale. În orice caz, la fel de impresionantă ca şi palmaresul cu adevărat de invidiat al scriitorului, rămâne marea artă a lui Ishiguro – dublată de o egală pasiune şi capacitate – de aşi reinventa şi reînnoi tehnicile narative şi stilistice cu fiecare nouă apariţie editorială. Tocmai prin acest aspect, el se diferenţiază net de aşa numitul „nou internaţionalism”, tendinţa manifestată cu atâta energie în domeniul romanului britanic al ultimelor decenii. Cu toate acestea, nu o dată, Ishiguro a fost încadrat în orientarea literară menţionată, porninduse de la o serie de amănunte pur exterioare, cum ar fi, în primul rând, originea japoneză a autorului sau faptul că primele sale două cărţi erau plasate întrun cadru măcar parţial nipon. Afirmând, însă, cu hotărâre, dar şi cu o suficientă doză de umor, că, dacă şiar semna romanele cu pseudonim sau dacă ar pune pe copertă fotografia altcuiva „nici unul dintre reprezentanţii atât de doctei critici academice nar mai face legături între proza mea şi cutare sau cutare autor japonez din nu ştiu ce secol”, Ishiguro reuşeşte nu doar săşi afirme propria individualitate în spaţiul literaturii britanice contemporane, dar şi să orienteze atenţia criticii spre laturile cu adevărat importante ale creaţiei sale, între acestea în primul rând o muncă permanentă asupra subtilelor mecanisme ale memoriei, obsesiva preocupare pentru influenţa trecutului asupra prezentului şi, în egală măsură, interesul, desprins, fără îndoială, din cunoaşterea perfectă a operei lui Joseph Conrad sau Ford Madox Ford, pentru prezenţa, în roman, a unui narator accentuat necreditabil. De aici şi tendinţa personajelor din proza sa de aşi reevalua în permanenţă existenţa, privindo din perspectiva relativului succes sau, mai frecvent, a evidentului eşec care le marchează – şi, aspect esenţial, întotdeauna fără drept de apel. „Ceea ce mă interesează nu e faptul că personajele din romanele mele au făcut unele lucruri pe care mai târziu le vor regreta, ci modul în care aceste personaje ajung să se împace cu aceste lucruri.”, spunea, în acest sens, Kazuo Ishiguro, întrun interviu.
Îmbinând mereu trecutul cu prezentul, romanul Amintirea palidă a munţilor este, la un prim nivel al interpretării, povestea straniei relaţii de amiciţie dintre Etsuko şi Sachiko, al cărei punct central rămâne excursia făcută de cele două, însoţite de micuţa Mariko, la munte – de aici şi titlul cărţii – care va deveni, peste ani, una din cele mai scumpe amintiri ale englezoaicei Etsuko... Romanul este, pe de altă parte, descrierea minuţioasă, dar nu în limitele consacrate ale realismului, ci pe baza unei adevărate poetici a aluziei şi ambiguităţii, a luptei oamenilor obişnuiţi din Japonia şi mai ales a câtorva personaje feminine (Etsuko, Sachiko, doamna Fujiwara) de a se adapta la noua societate şi de a uita – ori măcar de a ascunde – rănile lăsate de lungii si greii ani ai războiului. Desigur, fiecare este suma propriilor sale alegeri, iar după ani de zile Etsuko va deveni din ce în ce mai convinsă de adevărul acestei afirmaţii; cartea lui Kazuo Ishiguro aduce în discuţie, subtextual, tocmai capacitatea oamenilor de a face alegeri, de a decide drumul pe care săl urmeze în viaţă. Numai că, adesea, aceste alegeri nu vor face decât să reia greşelile altora, ori să repete destine frânte. Romanul devine, astfel, o permanentă oglindire şi prefigurare a faptelor personajelor prin intermediul altor fapte şi altor personaje, soarta doamnei Fujiwara nefiind, pentru Etsuko, altceva decât o prefigurare a propriei sale nefericiri şi neîmpliniri.
În alt plan, romanul acesta rămâne o expresie clară a profundelor implicaţii ale naratorului necreditabil în proza contemporană, căci toate faptele şi întâmplările sunt relatate exclusiv din punctul de vedere al lui Etsuko, iar firul epic este structurat în funcţie de ceea ce spune ea, dar şi în funcţie de sugestia a ceea ce lasă nerostit. Iar dacă la Joseph Conrad sau la Ford Madox Ford rămânea un mare semn de întrebare cu privire la interpretările pe care personajele le dădeau anumitor întâmplări, obiectiv prezentate, Ishiguro îndrăzneşte să facă un mare pas înainte, căci la el până şi faptele, nu doar potenţialele interpretări ulterioare, sunt privite cu o totală subiectivitate, dintrun punct de vedere unic şi, desigur, necreditabil... În fond, Amintirea palidă a munţilor se structurează mereu pe două planuri, pendulând între prezentul şi trecutul narativ, asupra cărora prezidează aceeaşi figură naratorială. Stabilind legături din ce în ce mai profunde între lumea încă dominată de imagini ale morţii din Japonia anilor ‘50 şi sinuciderea, în condiţii neelucidate până la capăt, a fiicei sale, Etsuko intuieşte – iar cititorul va înţelege până la capăt – că, în fond, însăşi viaţa ei e plasată sub un implicit semn al morţii, ceşi are obârşia în anii războiului mondial, perioadă despre care ea alege, în mod expres, să nu vorbească niciodată deschis. Iar faptul că Etsuko este un narator necreditabil nu se datorează vreunei inocenţe a protagonistei şi nici unei inabilităţi a ei de a percepe corect raporturile cauzale din mediul în care trăieşte, ci tocmai abilităţii de a îmbina, ea însăşi, asemenea autorului, stări difuze de conştiinţă, aflate la limita visului, nu o dată, cu elemente pe deplin asumate şi conştiente, exprimate ca atare. Dar nici refugiul întrun trecut înţeles întrun mod fundamental personal şi nici proiecţia întrun viitor utopic nu vor putea so ajute pe Etsuko să evite înfruntarea dureroasă a propriei conştiinţe cu tragicul adevăr al morţii fiicei sale.
Comparat, nu o dată, cu Salman Rushdie, Amintirea palidă a munţilor apărând, în fond, la doar un an după Copiii din miez de noapte, Ishiguro reprezintă, însă, o cu totul altă faţetă a multiculturalismului postmodern. Pentru că, dacă Rushdie alege să vorbească întotdeauna explicit inclusiv (sau poate mai ales) despre probleme stringente ale societăţii contemporane, proza lui Kazuo Ishiguro poate fi caracterizată, în cel mai succint mod cu putinţă, printrun termen care o defineşte perfect, atât la nivel stilistic, cât şi tematic: discreţie implicită. Căci romanele lui, construite parcă pe baza unui adevărat principiu al stratificării – semnificaţiilor sau tehnicilor – aleg întotdeauna să sugereze, nu să prezinte direct, să facă trimiteri subtile, iar nu să explice, transformând cadrul exterior în pură atmosferă, de altfel singura în stare să vorbească, întrun mod pe deantregul convingător, cu rafinament şi sensibilitate, despre vinovăţie, responsabilitate, viaţă şi moarte.
______
*Kazuo Ishiguro, Amintirea palidă a munţilor. Traducere de Mihai Moroiu, Polirom, 2007
