Vatra, Nr. 11 / 2009

De-­a lungul timpului, Alexandru George şi­a câştigat în critica literară românească statutul unui iconoclast. Incomod şi insurgent, criticul îşi propune, se pare, cu premeditare, să sancţioneze poncifele şi prejudecăţile receptării literaturii, să scoată de sub zgura anonimatului un anume aspect mai puţin relevat anterior al unei opere literare, să pună în evidenţă, sub aparenţa unei false modestii, un orgoliu interpretativ apreciabil. De altfel, refuzul său sceptic de a fi considerat critic literar e semnificativ: „Autorul acestor studii nu a năzuit niciodată să devină un critic literar şi nu a dorit aceasta pentru mai multe cuvinte, dar în primul rând pentru că nu a simţit niciun îndemn observând mai îndeaproape activitatea altor critici”. Comentariile şi exegezele lui Alexandru George nu au un suflu teoretic prea pronunţat; lipsite de vocaţia premeditată a sintezei, ambiţia lor e, mai curând, aceea de a focaliza intens detaliul, de a recurge la un instrumentar analitic adecvat pentru a sugera o faţă mai puţin frecventată a unei opere, un aspect mai puţin luat în seamă, un amănunt semnificativ etc. Încă din cartea de debut, Marele Alpha, firea intratabilă a criticului se face simţită, cu ticuri orgolioase, cu reproşuri abil instrumentate, cu sancţiuni rafinate. Intenţia polemică e declarată de la bun început: „Peste strălucirea de aur a unei opere, comentariul şi exegeza se suprapun uneori numai ca o zgură de prejudecăţi, de preconcepţiuni, de false adevăruri, ce au, totuşi, din nefericire, realitatea lor – iluzoria lor autonomie. O cercetare a operei unui autor atât de cercetat devine atunci, pentru cel sosit mai în urmă, un război cu legiunea cea mare a interpretatorilor care l­au precedat”. Referindu­se la religiozitatea liricii argheziene, criticul o racordează la sensibilitatea misticii medievale, percepută sub specia firescului, a naturalului. Poezia lui Arghezi e privită, mai degrabă, prin opoziţie cu lirica eminesciană. Demonstraţiile criticului sunt, cele mai multe, pertinente, chiar dacă e discutabilă, de pildă, teza seninătăţii lui Eminescu, în contrast cu dramatismul viziunilor argheziene.
În Semne şi repere (1971), sancţiunile şi reproşurile la adresa unor scriitori se înmulţesc considerabil, criticul fiind, în fond, un cârcotaş cu sistemă şi cu morgă, cu un apetit morocănos pentru aflarea nodului în papură. În jurul lui E. Lovinescu din 1975 e o carte mai aplicată, ce îşi propune o resituare a personalităţii lui Lovinescu, din perspectiva condiţiei şi a statutului criticului literar. Lovinescu este, după Alexandru George, „cel mai mare critic al literaturii româneşti, nu pentru meritele lui diverse, mai mult sau mai puţin măsurabile sau comparabile cu ale altora, ci pentru că a reprezentat mai mult decât oricine condiţia specifică a criticului”. Între calităţile incontestabile ale spiritului lovinescian, Alexandru George reliefează pregnanţa judecăţilor de valoare, excelenta detentă a disocierilor, alături de interesul pentru teoretizare, imanentismul, accentul aşezat asupra valenţelor estetice ale textului literar etc. Consideraţiile finale despre revalorificarea de către Lovinescu a moştenirii maioresciene sunt privite şi din perspectiva atitudinii ferme a criticului de la „Sburătorul” în privinţa derapajelor extremei drepte din perioada interbelică. Stilul umoral, cu reacţii pasionale, nesusţinute de argumente, de un subiectivism intens, se regăseşte şi în volumele reunite sub titlul La sfârşitul lecturii. În eseul monografic Mateiu I. Caragiale (1981), interpretarea minuţioasă a operei e completată de un sugestiv portret biografic, cu accentul aşezat asupra spiritului realist, ce completează o operă altfel marcată funciarmente de improvizaţiile fanteziei. Alexandru George contrazice, de exemplu, prejudecata snobismului, a măştii aristocratice a lui Mateiu, atrăgând atenţia asupra unui om afabil, chiar dacă rezervat. În viziunea criticului, Craii de Curtea­Veche nu e nici un produs al unui realism manqué, dar nici în totalitate o proiecţie mitopoetică şi estetistă, cum lăsa să se creadă Ovidiu Cotruş în monografia sa.
În Caragiale (1996), întrebarea esenţială pe care şi­o pune criticul este: era Caragiale inteligent? Referindu­se la cunoscuta întrebare din Inspecţiune („De ce, nene Anghelache”), criticul aşază interpretarea pe tărâm psihologic, amendând unele semnificaţii metafizice care au fost emise de criticii dinainte (Ion Vartic ş.a.). În textul intitulat Partidul Coanei Joiţichii, o dată cu reabilitarea Cetăţeanului turmentat, criticul racordează opera lui Caragiale la circumstanţele politice care au generat­o. În articolele sale din culegerile Semne şi repere, La sfârşitul lecturii sau Alte reveniri, restituiri, revizuiri, criticul se focalizează asupra unor probleme de detaliu, fără detentă sintetică sau teoretizantă. Spiritul polemic al criticului e redutabil şi, uneori, nedrept. G. Călinescu, de pildă, e pus, într­o comparaţie cu Pompiliu Constantinescu, în poziţie de inferioritate faţă de acesta: „Nu e o întâmplare, atunci, că cel mai plat dintre criticii literaturii noastre, Pompiliu Constantinescu, a dat şi cele mai juste judecăţi asupra ei, iar G. Călinescu, cel mai «artist» dintre criticii din perioada interbelică, a greşit cel mai des”. Ironia lui Alexandru George se îndreaptă, deopotrivă, spre critica universitară, dar şi spre spaţiul, mai general, al interferenţelor dintre psihologie şi estetică: „Orice om care se angajează pe drumul artei, fie că ajunge la realizări efective, fie că rămâne în afara lor, găseşte în viaţa artiştilor exemplu pentru orice. Cutare ins duce o viaţă dezordonată plină de cele mai reprobabile fapte, dar la cea mai mică mustrare ce i s­ar putea răspunde, că aşa trăiau şi Villon şi Verlaine. Altuia i se spune de toată lumea că versurile lui sunt proaste şi el se consolează cu ideea că posteritatea îi va da dreptate şi citează exemplul lui Macedonski”. Eseistul demontează psihologia artistică, considerând­o o pură convenţie („Într­adevăr, nici somatic, nici psihic, nici în organizaţia lui intelectuală, nici în gradul de inteligenţă, artistul nu posedă o notă în plus faţă de omul comun. Nu există o «psihologie de artist» şi dacă ea s­a stabilit totuşi prin convenţie putem observa că neartiştii o adoptă şi o reprezintă în mod frecvent cu mai mult succes decât creatorii adevăraţi. În schimb, există mulţi artişti care duc o existenţă şi se comportă în unele împrejurări exact ca nişte cabotini”). Interesant e modul în care eseistul combate clişeele şi prejudecăţile critice, sau „stilul liric” în critică, străduindu­se mereu să îşi păstreze un ton neutral, chiar dacă de cele mai multe ori beligerant şi sarcastic.
Critica lui Alexandru George e mobilizată mai ales de energii negative, sau, altfel spus, de finalităţi etice sau eticizante, în numele cărora sunt configurate adevărate campanii în care sarcasmul, ironia şi flerul detectivistic se exercită pe deplin. În spaţiul tradiţiei literare, Alexandru George pare să aibă o mult mai mare siguranţă decât în arena actualităţii. „Excesul de acribie” ce se poate constata în interpretarea operelor aşa­zicând clasice se transformă într­un „exces de admiraţie” (Gh. Grigurcu). Imperativul revizuirii, al reconsiderării locului şi rolului unor valori în ansamblul edificiului literaturii române este expus cu suficientă claritate de autor: „Azi, de pildă, nu mai credem în excelenţa de epistolier a lui Duiliu Zamfirescu, nici în faptul că Maiorescu ar fi fost un polemist infailibil. Nu­l mai considerăm pe Lovinescu un maiorescian şi nici pe Rebreanu un autor obiectiv şi indiferent până la cruzime”. Demnă de interes e şi publicistica politică, în care aserţiunile sunt îndelung argumentate şi motivate pe temei istoric. În peisajul literaturii române postbelice, Alexandru George e un critic de prim rang, original, chiar dacă nu lipsit de extravaganţe sau intransigenţe exagerate.