Vatra, Nr. 11 / 2009

Volumul de poeme O dramă la vînătoare. Antologie de poezie (1985­-2008), a lui Adrian Alui Gheorghe, are o alcătuire atipică, aşa cum ne­au obişnuit şi alţi poeţi în ultima vreme, în sensul că autorul nu ţine câtuşi de puţin să etaleze o evoluţie a scrisului său, de la debutul editorial (Ceremonii insidioase, Junimea, 1985), până la ultima exprimare lirică în volum (Gloria milei, Cartea Românească, 2003). Ba mai mult decât atât, el începe cartea cu o selecţie cuprinzătoare din ultima culegere lirică, cu o intenţie vizibilă de a se defini poetic prin poemele cele mai apropiate – şi nu face rău! –, subordonând apoi, într­o viziune retrospectivă, poemele născute mai devreme, unui contur liric bine creionat. Iar ca să nu rămână urmă de îndoială în privinţa intenţiilor, pentru a zădărnici orice tentativă a cititorului de a ordona cronologic călătoria poetică, selecţia se termină cu Alte poeme, scrise – aşa cum ne lasă să înţelegem – destul de recent, dar necuprinse până acum în volume. Ele ar avea menirea unei rotunjiri a cărţii de faţă, propusă ca un întreg, nu ca o disecţie diacronică. Se descurajează astfel şi eventuala ispită de a citi cartea de la coadă la cap. Este evident că o devenire poetică poate fi urmărită, dacă cineva ar vrea cu tot dinadinsul să o facă, prin volumul de faţă, atâta cât permite selecţia. Ca orice antologie serioasă, O dramă la vînătoare, oferă o documentare apropiată despre activitatea poetică a autorului, atât prin cuvântul înainte semnat de Al. Cistelecan, (Iluminare şi melancolie), cât şi prin fişa de dicţionar şi selecţia critică alcătuite de Vasile Spiridon. În ce ne priveşte, vom respecta – atât cât este posibil – voinţa autorului de a se înfăţişa ca personalitate poetică într­un desen unic, cu dimensiuni definitorii, animate de acelaşi suflu în diversitatea lor.
Poemele lui Adrian Alui Gheorghe ne obligă mai întâi la o constatare generală în legătură cu poezia, necesară şi aici pentru identificarea unor coordonate artistice. În literatura română, mai cu seamă în cea de azi, se poate constata o perfecţionare a mijloacelor de­a dreptul impresionantă. Textele devin interesante prin modalităţi, în primul rând, confirmând în bună măsură părerile că în artă forma este cea care defineşte, câtă vreme conţinutul e de cele mai multe ori repetabil. E important să observăm că performanţele de acest fel – necesare desigur! – nu înseamnă şi împlinirea cu adevărat a poeziei. Ea are nevoie de o orientare, de direcţionare, de o profeţie care să o anime şi fără de care îşi va căuta zadarnic identitatea. Este acesta un principiu ce funcţionează la nivelul întregii arte şi care nu poate ocoli poezia. În privinţa poetului nemţean, forţa cu care îşi marchează prezenţa este una atât de vizibilă, încât nu poţi să nu o remarci de la început.
Adrian Alui Gheorghe este într­un dialog susţinut cu Dumnezeu, ceea ce ar putea ispiti cititorul să îl considere un poet cu o puternică încărcătură creştină. Ar fi o capcană în care se intră uşor, dar din care s­ar ieşi cu greutate, pentru că atitudinea poetului în relaţie cu divinitatea este una mitică, precreştină. El se consideră o parte a sacrului, ipostază asumată, uneori asociat divinităţii (a se vedea în acest sens şi concepţia lui Anton Dumitriu în Culturi eleate şi culturi heracleitice), participant activ la miracolul creaţiei, ritual repetabil ca orice ritual, regăsind şi recompunând lumea, departe de orice descoperire. Tocmai de aceea, nu surprind nici măcar reconfigurările sacrului, în neputinţa tragică de a restabili relaţia simplă: „am urlat ca femeia fără limbă care voia să­l întrebe pe/ Dumnezeu ce gust au cuvintele/ şi în cer ajungeau doar imnul şi lauda” (Nici adevărurile nu ne fac liberi). Complicitatea poate să devină astfel o formă de regăsire a unor relaţii deosebite cu sacrul, ceea ce îl face să vadă şi să simtă lumea altfel, să se risipească, să dăruiască, să­şi asume, să poarte identităţi diferite, dar nu ipocrite: „Doamne, eu iau forma ulciorului a/ paharului/ a ultimului pahar cu apă a glontelui/ care îţi lunecă pe drumul sîngelui/ sunt lama care despică vena unui sfînt/ care ezită între mîntuire şi rătăcire/ sunt gura care cîrteşte/ şi gura care strigă după ajutor// sunt şi mortul vostru de serviciu pe care/ îl puteţi îngropa de cîte ori vreţi/ artistic barbar trist amar// trăim de fapt în complicitate cu Dumnezeu/ şi cu ceilalţi viaţa asta (ah, ce frumos sună,/ ce adînc, limpede, ca un tunet într­un creier/ înfricoşat) amînă/ orice întîlnire decisivă…” (Complicitate(1)). Apropieri de înfricoşate cutremurări în faţa spectacolului propriei fiinţe cât şi a unor adevăruri nebănuite vor mai fi, ca o regândire poetică a experienţei lirice a unui Lautréamont, dar spre deosebire de autorul francez, capacitatea de a întruchipa binele, dar mai ales răul găzduit în lucruri şi fiinţe diferite e dublată de regăsirea de sine prin ceilalţi (Îngerul căzut). Ca să oficieze un ritual al creaţiei, poetul aduce mai întâi lucrurile în faza increatului, le restituie nefiinţa pentru o şansă în plus (Autoexecuţia), le face să se desprindă de reperele definirii lor (Dejunul într­un peisaj de vorbe). Restituirea unei existenţe anterioare creaţiei este şi marea miză pentru poezie: „şi poezia o ia spre lumea ei de fără cuvinte/ şi vezi cum un cuvînt intră înapoi în floare/ ca o furnică/…// depăşi îndoiala/ şi duhul îndoielii/ depăşi fărîmă cu fărîmă neantul/ şi depăşi lipsa fărîmei de neant/ şi îndoiala pentru neant/ şi ajunse aproape nimic/ la capăt/ unde Dumnezeu făcea lumea/ şi poezia îi zise lui Dumnezeu/ hai să facem lumea invers/ cum/ zise Dumnezeu/ uite/ zise poezia” (În fără de lume). În spaţiul poemului, asociat divinităţii în ritualul refacerii creaţiei, hotarele timpului dispar, cum e firesc, iar reintrarea într­un timp măsurabil este una diferită (Tot ce ţin minte rău).
Pentru autorul volumului O dramă la vînătoare, creaţia este o întemeiere în şi în afara sinelui (Complicitate (6)), trăită ca o voluptate, ca o beţie (Complicitate (2)), dar mai cu seamă ca o întâmplare: „ – ai venit pe lume dintr­o neînţelegere/ spune o voce ca o sămînţă putredă/ doamne, cui i­am ratat veşnicia purtîndu­i/ trupul/ cui i­am ratat trupul sfîşiindu­l/ în piaţa mare acolo unde fiecare ochi/ e un colţ care nu lasă nici o şansă/ lacrimii de îndurare…” (Complicitate (3)). Iar fructul creaţiei este dat „spre cheltuială” (Jumătăţi de lună). Fără îndoială că orice întâmplare are doza ei de risc, din spaţiul increatului putând să se nască altceva decât ar cere aşteptările, altceva decât ar fi speranţele pentru adevăr, de natură să genereze drama fiinţei: „dacă o suliţă aruncată din altă vreme/ ar fi să­mi străpungă pieptul/ mă întreb dacă eu aş fi mortul/ acestui secol sau al acelui îndepărtat timp/ dacă eu am trăit un timp al tuturor/ sau existenţa – unuia care n­a reuşit să se nască/ cu ce viteză vine moartea/ prin pîntecul cui trece ea căutîndu­mă.” (Lecţie în aer liber cu zenon, bătrînul). Poate că de aici este şi o anumită fascinaţie a singurătăţii, îmbinată cu plăcerea irezistibilă de a îmbina sacrul cu banalitatea, nu pentru a demitiza sau a înălţa nimicul, ci pentru a propune o altă imagine (Poemul de mulţumire, Vine, sună la uşă).
Astfel de drumuri poetice, precum întoarcerea lumii în increat, ritualul de recompunere a fiinţelor şi spaţiilor, de multe ori cu oferta unor alte perspective, nu pot să nu conducă la efecte pe măsură, secundare sau nu, dar abisale de bună seamă, ca replici ale unui cutremur al fiinţei. Poetul provocă miracole, în vreme ce el devine un gestionar al lor, un administrator responsabil şi fragil în acelaşi timp.
Marcarea absenţei ca element palpabil e şi el unul dintre miracolele păstorite de scriitor, ce ni se pare conturat cu mai multă insistenţă. Nu într­o modernitate excesivă se află originea unei asemenea gândiri poetice, ci în structura adâncă a unui eminescianism ce îl stimulează. Imaginea eminesciană a nimicului ce inundă pământul: „Se poate ca bolta de sus să se spargă,/ Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,/ Să văd cerul negru cum lumile­şi cerne/ Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…” (Mortua est!), se regăseşte topită în structuri diferite în poezia lui Adrian Alui Gheorghe: „toamna de­acum pipăi cu limba/ cerul ce­mi intră în gură îl jupoi/ de pieliţa fină ca de un burete cu toţi/ sporii rămaşi în pîntece un fel de dramă// a artei un fel de animal care a înghiţit/ pădurea inventînd toate definiţiile despre/ frunze.” (Madona desnuda. toamna de­acum) peisajul cu oameni şi lucruri poate evolua neaşteptat, spectaculos şi dramatic. Paradoxal, absenţa devine prezență, palpabilă, neliniştitoare, incomodă. Dar plină de farmec, scăldată într­o baie de soare al unei toamne prea târzii şi melancolizându­se (după rostirea lui Apollinaire) „ca paşii într­o biserică”: „Şi fata? Doamne, fata a plecat cu un înger? Avea un frumos evantai de piele/ Avea tobă de tinichea/ În care lovea cu aripa boantă:/ soldatul are bani, butoni/ pesetas, ruble şi dubloni/ soldatul are limba­n gură/ o mestecă precum o cuminecătură// În răpăitul ploii? Nu­i…!/ Sub malul de fluturi ai cerului? Nu­i…!/ Ah, poate s­a ascuns în oul care se rostogoleşte/ în palma lui Dumnezeu…? Nu­i!/ poate s­a despodobit de trup şi acum/ Poţi să o săruţi pur şi simplu respirînd/ Aşa cum vezi frumuseţea tragi aer în piept/ După care îţi spui că viaţa e astfel/ Are oareşce semnificaţie…/ Nu­i?” (Sfînta Familie) Pentru poet, nimicul nu e golirea de tot, ci mai degrabă o aducere a absenţei în prim­plan, dinamică uneori, descriptibilă, interogată. Ea se naşte din regăsirea de sine: „eu spun despre mine ceea ce tu, cititorule,/ nu ai curajul să spui despre tine/ zic sunt un braţ ce îndoaie metalele/ sunt trupul care se ascunde în gîtlejul morţii/ sunt absenţa care dă sens absenţei comune” (Dovada impudorii).
Sunt şi momente în care exilul e o retragere în sine, o renunţare la comunicare cu o lume absentă alergînd după identităţile ei trecute. Singurătatea dobândeşte dimensiuni tragice, pentru că poetul regăseşte o relaţie între ceea ce fiinţează, capabilă să genereze drame: „A trecut poştaşul a sunat din greşeală/ i­am mulţumit pentru că încă mai crede/ că sunt în dialog cu ceilalţi. După aceea/ am citit continuu din tratatul de descompunere/ a lui cioran am subliniat cîteva propoziţii/ simple care mi s­a părut că le­am mai/ citit undeva. lucrurile sunt în general/ cunoscute ca şi oamenii. n­a mai venit/ nimeni e aproape noapte se întorc umbrele/ în lucruri, aprind flacăra aragazului./ nu vreau să mă simt singur.” (Exil) Minunat poem!
Însingurarea în sine sau însingurarea în afara sinelui sunt vibraţii poetice permanente şi ele sunt născute dintr­o profundă nevoie de valori, de certitudini şi perenitate. În faţa întâmplărilor zămislite din miracole, într­un spectacol cu ardere diferită, permanenţele, în efemer şi dincolo de el, rămân iubirea şi moartea. Suntem şi aici în preajma unei respiraţii eminesciene ce simţea o îngemănare a lor în eternitate. Valorile stabile ce transcend imediatul îi conferă un şarm straniu şi seductiv: „Aş vrea să te invit să ne plimbăm/ prin ploaia de ieri. vreau să fii de acord/ că a fost deosebit că ne­am fi putut/ juca amîndoi de­a moartea/ ceea ce curăţă şi sufletul de pămînt/ pe dinăuntru şi pe dinafară/ cum nici dragostea nu reuşeşte” (Trestii de apă). Iubirea şi moartea devin repere faţă de care se ordonează perspectivele (Un milion de motive pentru care nu pot muri acum). Poezia este modalitatea adulată şi blestemată în acelaşi timp, prin care se apropie de miracolul esenţial al morţii: „Nu mai cheltuiţi bani pe metafore. cineva/ care s­a jucat o zi întreagă cu moartea/ la sfîrşit spre seară a ieşit să dea nume trecătorilor” (Cîntece de îngropat pe cei vii). Iată şi întemeierea prin moarte, de unde şi iubirea ca formă a morţii.
Trăirea în moarte şi iubire înseamnă şi asumarea unei identităţi inconfundabile, a unei atitudini christice, de pe poziţia ce i­o oferă dimensiunea mitică, aşa cum am acceptat­o. Insist asupra faptului că poetul nu demolează mitul, nici nu îl înlocuieşte cu un altul, din nevoia de remitizare atât de comună în lumea modernă, ci modifică perspectiva asupra lui şi îl recompune: „căci voi nu trebuie să mai rataţi cerul/ eu sunt ultimul înger căzut din viaţa care rodeşte morţi,/ o, şi plîng pe umărul fiecăruia,/ lacrimi murdare lasă urme pe giulgiul de ţărînă” (Îngerul căzut). Capacitatea poetică a cuvintelor e împinsă spre limite, context în care rostirea redobândeşte funcţia dintâi, cea magică (Conversaţia poetică de fiecare zi). O astfel de ipostaziere transformă contemplarea neliniştită a lumii (Ay) într­o cutremurare profetică. Să observăm însă că profeţia nu a făcut fericit pe nimeni. Profetul christic se vede într­o situaţie răsturnată faţă de cea hegeliană, îmbrăţişată şi de Eminescu, în care fiinţa se risipeşte în lumea din jur în timpul existenţei sale, iar la păşirea în eternitate îi este aproape cu neputinţă să se recompună, să se adune din fiinţe şi lucruri, făcând aproape imposibilă o moarte absolută. Adrian Alui Gheorghe se recunoaşte ca o formă vitală compusă din universul ce­l înconjoară, adunată, iar la întoarcerea în increat simte dureroasa nevoie de a restitui împrumuturile şi a întoarce nimicul în univers: „Doamne, am uitat ceva?/ A, da! Mîinile. Am uitat să las mîinile în zid./ Sub pietre. Şi părul să­l las apei. Să înveţe să curgă./ Şi unei mlaştini nu i­am dat înapoi bucheţelul de mătasea broaştei/ ­ cîndva mi­am împletit cu el firele de frumuseţe/ şopîrle ascunse prin vene.” (Autoexecuţia)
Surprinde în antologia despre care opinăm o abundenţă a narativului. E drept că optzecismul românesc, postmodern prin excelenţă, a fost şi un recuperator de forme, regăsind inclusiv posibilităţile poetice ale epicului. Nu suntem în faţa unei noutăţi. Să ne amintim că Aristotel în Poetica sa recunoaşte doar două genuri literare: epicul şi dramaticul. Şi asta nu pentru că liricul nu ar fi existat sau nu s­ar fi impus, în opinia lui, ci pentru că lirismul, credea grecul, nu putea fi separat de epic şi dramatic, pentru că trăia în acele forme. Autorii dramatici ai antichităţii greceşti, creatorii tragediei, erau numiţi „poeţii tragici” şi nimeni nu a contestat asta în vreun fel. Adrian Alui Gheorghe – şi el un postmodern, cu vocaţia recuperării formelor! – reuşeşte să propună un epic invadat de lirism. Realizează un discurs poetic pe o structură narativă, în care calitatea autotelică a cuvintelor dă sensul rostirii, propune viziuni dramatice asupra fiinţei, lumii şi raportării lor la divinitate, fără a se lăsa furat de jocul epic, ci dominându­l: „Într­o zi însă (era 26 septembrie. Sau poate 8/ noiembrie?/ Sau poate chiar 6 decembrie… Moartea nu are nici/ un/ calendar./ Moartea e ca un buzdugan golit de vicii.) Erich simţi/ că moare./ Era în pragul uşii. Pleca sau venea. Gîndea sau se/ lăsa gîndit./ Memora ceva sau uita ceva./ Iubea un anumit lucru/ sau/ ura/ toate lucrurile. Dispreţuia sau ierta. Respira./ Plămînul i se/ umpluse ca un biet sac de aspirator, praful o lua/ înapoi spre lumea lui de praf.” (Erich) Pare că autorul antologiei ar da un răspuns lui Aristotel, o confirmare, una dintre ele, peste timp. Gânditorul grec, însă, ştia răspunsul.
Procedeele poetice în volum sunt de o mare diversitate şi de o mare densitate. Nu ne propunem să le inventariem aici, dar am remarca unele elemente livreşti concretizate în transformări textuale cu hipotexte (din Rilke, spre exemplu) „la vedere”, care realizează imaginea unei creaţii poetice ca palimpsest (Eu, opera completă). La fel, e greu să nu observi o serie de fascinaţii imagiste, autocenzurate înainte de a se rupe de interesul major al poemului (Pe lacul cimitir bicaz).
Piesele adăugate în final – deducem că sunt cele mai recente – par a fi fost alese ca pentru o rotunjire a volumului prin câteva originale arte poetice. Nu lipsesc interogaţii despre poezie, despre relaţia ei cu divinitatea, fiinţa, viaţa, despre ipostazele numeroase şi contrastante ale poetului. Nostalgia discretă, dar adâncă, privirea absentă, încărcată de sens, tumultul preaplinului lăuntric domolit de o undă de scepticism sunt imagini ale unei tulburătoare lumi născute din clipa ce ne aparţine deopotrivă.
______
*Adrian Alui Gheorghe, O dramă la vînătoare. Antologie de poezie (1985­2008), Editura Paralela 45, 2008.